Șahul era un autocrat aflat în fruntea unui stat polițienesc corupt care nu permitea libertatea politică. La fel ca liderii arabi ai epocii sale, a încercat să stabilească o convenție cu poporul iranian pentru a le oferi o anumită prosperitate drept răsplată dacă făceau ceea ce li se spunea, dar a avut mai puțin succes decât dictatorii arabi. În timp ce iranienii i se opuneau, fantezia putredă că dictatura lui era animată de intenții benigne a fost expusă criticilor. SAVAK, poliția secretă, era renumită pentru brutalitate, arestări arbitrare și dispariția oponenților regimului. Dușmanii șahului l-au prezentat ca pe o marionetă a americanilor, care impunea un plan american unei țări mândre de istoria și de cultura ei.
Curând, șahul a devenit un aliat incomod pentru Jimmy Carter, campionul drepturilor omului ales președinte al SUA în 1976. Statele Unite au construit o strategie în jurul alianței cu Iranul și a liderului său modernizator, țara având suficienți bani din petrol pentru a menține industria americană de armament ocupată. Iranul avea relații diplomatice și cu Israelul, astfel că SUA au considerat util să aibă două puteri regionale non-arabe care să domine lumea arabă mereu turbulentă. Cu circa un an înainte de revoluția din 1979, Jimmy Carter a vizitat Teheranul și, într-un mod total neinspirat, a lăudat „insula de stabilitate” pe care șahul o conducea și „admirația și dragostea oamenilor” pentru liderul lor. Câteva luni mai târziu, când milioane de oameni manifestau împotriva lui, trimisul lui Jimmy Carter i-a sfătuit pe generalii iranieni să țintească în pieptul protestatarilor, dacă tirul pe deasupra capetelor nu dădea rezultate[i]. Totuși, în acel moment, demonstrațiile erau prea mari pentru a fi zdrobite, iar tonul lor devenise profund islamic. Furia dăduse în clocot.
Șahul a părăsit Iranul pentru ultima dată la 16 ianuarie 1979, cu lacrimi șiroind pe figură, aplecându-se în ultimul moment pentru a opri un gardian să-i sărute picioarele[ii], o urmă de umilință – venită prea târziu – a unui autocrat condamnat. Plecarea lui a fost anunțată ca o „vacanță” prelungită, care începea în Egipt, dar, de fapt, șahul suferea de cancer și nu avea să se mai întoarcă niciodată pe pământ iranian.
Ayatollahul Ruhollah Khomeini fusese în exil timp de 16 ani, mai mult la Najaf, în sudul Irakului, până când Saddam Hussein îl expulzase la cererea șahului, în octombrie 1978. După ce Kuweitul a refuzat să-l lase să intre, a călătorit înapoi, prin deșert, la Bagdad, iar de acolo, la Paris, unde anturajul lui și-a stabilit un sediu temporar într-o vilă de la marginea orașului. Revoluția din Iran a fost o știre de prima pagină pentru toate ziarele din lume. La Paris, Khomeini era mult mai accesibil decât fusese la Najaf, iar un cleric de care majoritatea non-iranienilor nu auziseră niciodată a devenit rapid o personalitate de renume mondial. Deseori, ayatollahul întrunea o adevărată curte, stând cu picioarele încrucișate sub un măr din grădină și impresionându-i pe jurnaliștii occidentali, care au declarat că era un om sobru, învățat și sincer. Mulți iranieni au fost la fel de impresionați de contrastul pe care Khomeini îl făcea cu opulența șahului și a curții sale.
Consilierii lui Khomeini înregistrau predicile liderului lor pe casete audio, permițându-le simpatizanților să-l asculte la telefon și trimițând copii revoluționarilor de acasă. Cu șahul deja în exil, s-a ales ziua de 1 februarie pentru o revenire triumfală la Teheran, la bordul unui avion de linie închiriat de la Air France. Milioane de oameni s-au aliniat pe șoseaua care ducea spre oraș, iar 11 zile mai târziu, guvernul numit de șah și condus de către prim-ministrul Shahpur Bakhtiar a fost destituit. În lunile în care au urmat, liberalii și cei de stânga – care revendicaseră și ei revoluția – au fost învinși și înlăturați de pe scena politică, unii fiind întemnițați, în timp ce alții, uciși. Astfel, ayatollahul și consiliul lui revoluționar au preluat controlul țării. Shahpur Bakhtiar a trăit ca exilat politic în Franța până în 1991, când a fost ucis, împreună cu secretarul lui, de o echipă de trei asasini iranieni, care au păcălit dispozitivul de securitate al fostului premier și au pătruns în apartamentul în care locuia.
Revoluția islamică din Iran a fost mai mult decât o schimbare pe terenul politic, religios și cultural al Orientului Mijlociu. Produsă în 1979, un an cu consecințe importante la nivel mondial, evenimentul a schimbat complet întregul peisaj. Revoluționarii au arătat că islamiștii pot da jos un regim de la putere și în decurs de câteva luni, pot transforma Iranul dintr-un prieten al Occidentului într-un dușman. Islamiștii iranieni au fost cei care i-au inspirat pe fanaticii saudiți care au ocupat moscheea din Mecca, iar până la sfârșitul anului, afganii au răspuns la invazia sovietică prin declanșarea unui război sfânt. În plus, noii stăpâni ai Iranului le-au provocat americanilor o serie umilințe atât de traumatizante, încât efectele lor încă se mai resimt și după 40 de ani.
Lipsit de titlurile, de palatele și de puterea sa, fostul șah, Mohammad Reza Pahlavi, a făcut o figură tristă în exil. Jimmy Carter i-a oferit imediat azil politic în SUA aliatului Americii, dar Pahlavi a decis că cea mai bună șansă de a se întoarce era să rămână în Orientul Mijlociu, mai întâi în Egipt, apoi în Maroc. În tot acest timp, în Iran, Khomeini și susținătorii lui își consolidau controlul asupra țării. Șahul acordase drept de vot femeilor, așa că studentele de la Universitatea din Teheran au mărșăluit prin noroiul iernii pentru a protesta împotriva noilor reguli, care le impuneau să poarte haine islamice, dar fără niciun succes. Clericii au rămas neclintiți, și a durat ceva timp până când foștii prieteni occidentali ai Iranului au reușit să înțeleagă enormitatea celor care se întâmplaseră.
Sentimentele anti-americane s-au dezlănțuit. La câteva săptămâni după reîntoarcerea lui Khomeini, unii dintre susținătorii lui au pătruns cu forța în ambasada SUA din Teheran și au luat ostatici mai mulți diplomați. Guvernul iranian încă mai avea în compunere miniștri care negociaseră cu americanii, iar ei au fost cei care i-au convins pe radicali să renunțe la asediu. Dându-și seama că oferind refugiu detestatului Pahlavi îi va inflama și mai mult pe revoluționarii din Teheran, Jimmy Carter și-a retras oferta de azil, însă unii dintre cei mai puternici oameni în America considerau că șahul merita mai mult. Printre ei se numărau Henry Kissinger, care a deținut multă vreme funcția de secretar de stat și care încă era cel mai faimos diplomat din lume, David Rockefeller, președintele Chase Manhattan Bank, Richard Helms, fostul ambasador al SUA în Iran, și John J. McCloy, care avea atât de multe relații, încât era cunoscut drept „președintele stabilimentului”[iii]. Împreună, cei patru au format o „rețea de camarazi” pe care au numit-o Project Eagle [„Proiectul Vulturul” – n. tr.], cu scopul de a-l aduce pe șah în SUA. Ce au vrut, au reușit, dar cu consecințe atât de dezastruoase pentru țara lor, încât documentele au fost ținute clasificate până în 2017, când jurnaliști de la The New York Times le-au văzut după moartea lui David Rockefeller, ajuns la vârsta de 101 ani[iv].
Influencerii din culise ai Project Eagle au fost hotărâți să ofere adăpost șahului, care devenise cel mai notoriu exilat itinerant. După Egipt și Maroc, șahul a ajuns în Bahamas, apoi în Mexic. La un dineu organizat de Harvard Business School din New York, Henry Kissinger a declarat că prietenul Americii n-ar trebui să fie „un olandez zburător care caută un port de escală”[v]. Șahul încetat să-și mai ascundă cancerul, pe care-l ținuse secret timp de șase ani, președintele Carter fiind convins de cei care-l sprijineau pe șah că avea nevoie de un tratament care să-i salveze viața, tratament care era disponibil doar în America. Adunați în fața spitalului din New York unde era internat, iranienii s-au rugat ca șahul să moară cât mai curând, dar mult mai semnificativ, ambasada SUA din Teheran a fost înconjurată de demonstranți înfuriați. La 1 noiembrie 1979, Khomeini a ținut un discurs în Qom[1], orașul sfânt al Iranului, numindu-l pe șah „acel germen corupt” și amenințând că SUA „se vor confrunta într-un mod diferit cu noi, dacă vor mai continua așa”.
Trei zile mai târziu, s-a văzut clar ce voia să spună ayatollahul. Studenți radicali au escaladat porțile ambasadei americane și au ocupat clădirea, luând personalul ostatic. Khomeini a ordonat eliberarea femeilor diplomați, deoarece „islamul oferă drepturi speciale femeilor”, la fel ca și afro-americanilor, explicând că aceștia din urmă ar fi putut fi obligați să ocupe funcțiile din ambasadă, dat fiind faptul că „negrii au trăit mult timp sub presiune și au fost oprimați în America”[vi]. Cu toate acestea, 52 de cetățeni americani au fost deținuți mai mult de un an, fiind prezentați de multe ori în public, în cadrul unor reportaje TV. În tot acest timp, mulțimi de demonstranți iranieni au mărșăluit prin fața ambasadei pe fostul bulevard Roosevelt, scandând „Moarte Americii”.
În America, indignarea a fost la cote paroxistice. Walter Cronkite, gazda emisiunii CBS Evening News, își încheia de fiecare dată buletinul de știri calculând totalul zilelor de când americanii erau ținuți ostatici. Proteste anti-iraniene au avut loc în toată America, iar vânzările de caviar iranian s-au prăbușit. Unii americani de origine iraniană au fost concediați de la locurile lor de muncă, iar copiii lor au fost hărțuiți la școală. În aprilie 1980, o încercare de a trimite trupe de comando pentru salvarea ostaticilor s-au încheiat cu un fiasco și moartea a opt americani. Umilirea a fost completă, iar asta după ce, cu doar patru ani mai devreme, americanii ovaționaseră comandourile israeliene care au salvat ostaticii evrei de pe aeroportul Entebbe din Uganda. America, superputerea mondială, n-a reușit aceeași performanță.
Criza ostaticilor a marcat sfârșitul președinției lui Jimmy Carter, fiind unul dintre motivele pentru care Ronald Reagan a câștigat alegerile din 1980. La câteva momente după ceremonia de investire în funcție a noului președinte american, ostaticii au fost eliberați, după 444 de zile de captivitate, Algeria ajutând la negocierea unui acord care a eliberat active iraniene înghețate în valoare de miliarde de dolari pentru a le cumpăra libertatea. Ulterior, s-a aflat faptul că echipa lui Reagan a purtat discuții secrete cu Iranul pentru a primi asigurări că fostul președinte Carter nu va fi nici măcar amintit drept unul dintre cei care au contribuit la eliberarea lor. Republica Islamică a Iranului s-a dovedit a fi foarte rezistentă, supraviețuind înverșunatei opoziții americane și unui război cu Irakul lui Saddam Hussein atât de sângeros, încât a amintit de masacrele de pe Frontul de Vest din Primul Război Mondial.
[1] Orașul Qom, un mare centru de pelerinaj șiit, este situat la 140 de kilometri sud de Teheran (n. tr.).
[i] Citat din David D. Kirkpatrick, „How a Chase Bank Chairman Helped the Deposed Shah of Iran Enter the U.S.”, The New York Times, 29 decembrie 2019, https://www.nytimes.com/2019/12/29/world/middleeast/shahiran-chase-papers.html
[ii] Amanat, Iran, oferă o relatare foarte ușor de citit a căderii șahului. Descrierea unei fotografii cu șahul aplecându-se pentru a opri manifestarea de respect a paznicului chiar înainte de a se îmbarca în zborul de la Teheran se află la p. 731.
[iii] The New York Times, la moartea lui John J. McCloy, 12 martie 1989, https://www.nytimes.com/1989/03/12/obituaries/john-j-mccloy-lawyer-anddiplomat-is-dead-at-93.html
[iv] Kirkpatrick, „How a Chase Bank Chairman Helped”.
[v] De văzut „Beginnings”, Washington Post, 28 august 1988, https://www.washingtonpost.com/archive/entertainment/books/1988/08/28/beginnings/839da65c-e469-4a13-b202-6a20fb 3c23e4/
[vi] Citat din Jonathan C. Randal, „Women, Blacks Ordered Freed in Iran”), Washington Post, 18 noiembrie 1979.
