Ofelia între lumi, duios strecurându-se dintre piei şi chipuri

Poate arta poetică a cărţii de debut semnate Anca Şerban ar fi quasiborgesiana „convulsie a umbrei” dinspre final de volum („Convulsia umbrei” este partea a treia a cărţii, şi ultima), conţinând şi sintagma care a dat titlul: „o aşezam cu grijă/ pe fotoliul de la intrare/ acolo gesturile/ aveau un ecou susţinut/ nu eram de acord/ cu întoarcerea/ de parcă cineva din afara/ lumii ar fi strâmbat conturul/ respingeam frenetic tăcerea/ închideam ochii/ să înţeleg” (p.61)

Borgesian, nu numai pentru că argentinianul, în „El otro tigre”, scrie (în traducerea lui Andrei Ionescu): „Visez un tigru. Proslăveşte umbra/ Biblioteca vastă, laborioasă…”, „E un tigru de simboluri şi de umbre…”, „Al treilea tigru căuta-vom, care/ va fi la fel cu ceilalţi, altă formă/ de vis, sistem de omeneşti cuvinte,/ nu vertebratul tigru, acela care/ prin selvă,depăşind mitologia,/ păşeşte lin. Şi totuşi, ştiu prea bine./ Ceva-mi impune această aventură/ Nedefinită, veche şi smintită,/ Şi-n ceasul înserării caut tigrul/ celallt, ce-n versul meu nu-şi află locul.”

Desigur, Anca Şerban are o abordare sui generis minimalistă, minimalistă în aceeaşi măsură în care este şi „în spirit de haiku” (titlul penultimul poem), tigrul la domnia sa ar putea fi o tigroaică cu ceva gheare mioritice, Ofelia, cea pe care o avem în gene ca memă de la Hamlet citire, dar o Ofelie care se împarte între ape şi pământ (poemul „femeia pământ”: „pot să-ţi arăt rănile din palmă/ şi să-ţi fac un ceai cu ghimber/ spre dimineaţă se tace-n ciorapi aşteptare/ femeia pământ refigurează interiorul/ îl lasă încurcat” – p.60), poeta ştiind că „e timpul” (titlul poemului-epilog): „să admitem/ că visul e calea/ însăşi seva florilor de câmp/ cu sălbăticia şi aroma lor tare/ purtătoare de singurătăţi/ şi rezonanţe euristice/ curând nu vom mai vedea/ ne vom înălţa”, ultimele rânduri ale cărţii fiind în afara poemului final: „oamenii trec dincolo şi se trezesc/ ochiul lunar ştie că e încă devreme” (p.62)

Poeta închide ochii pentru a avea senzaţia (sinestezică ori nu) sau emoţia înţelegerii, strânge pleoapele şi poate „în casa cu iederă/ lumina din cer/ devenea lumina din mine” (p.10) şi astfel toate cele din jur îşi pierd numele (primul grupaj al cărţii este „Ziua fără nume”!), în poemul borgesian (desigur, nu pot contoriza ştiinţific eventuala influenţă, care foloseşte mai degrabă comentariului decât fericirii receptării cititorului felin!) scriindu-se: „În lumea lui nu-s nume, nici trecut,/ Nici viitor, o clipă numai certă”!

Ofelia Ancăi Şerban „se ascunde/ retrage” în feluri precum retragerea „într-o faţă de pernă mată”, aici, iarăşi închide ochii (p.12), „într-o movilă”, în călcatul de către un tramvai (referinţă culturală asumată sau nu şi ea, de altfel, astfel de referinţe nu sunt stridente, nu epatează), în sădire „aproape de rădăcina unui bambus”, jupuire de piele ori năpârlire (neo-şcoala suprarealistă craioveană punctează din nou aici!), „pielea” este importantă, cel puţin la început, piele „încă fragedă”: „o vom strâmta/ în zori/ şi o vom/ prinde cu sfori de mătase/ rotunjite la capăt// azi nu-mi e teamă” (p.14)

Poate scop final (vorba vine; poezie nu are nevoie de scop!) este o eliberare de preaplin, este vorba de „curaj” (titlul poemului de la p.17, dar şi exordiul la „Femeia din apă”, grupajul al doilea al cărţii: „e linişte în perete/ aşteptăm să trăim/ până nu ne piere curajul”, p.23), subliniat şi de Cosmin Dragoste pe coperta IV, nu de a se autoportretiza ca tânăr artist la tinereţe, ci de a-şi arăta gândurile vizavi de puritate (scria Michel Tournier că „Puritatea este vitriolul sufletului”): „dacă nu ne putem opri întinarea/ s-o lăsăm să fie verde verde precum/ corcoduşele bunicii să nu privim înainte/ să mergem înapoi să le păstrăm în/ groapa săpată de cârtiţa vecinilor/ un cerc perfect pământ bătut/ şi nici urmă de vreun trup sfârtecat/ pe mâneca balozaidului mai bine/ îmi strâng şireturile nu pot/ să rămân nemişcată” (p.19)

Aşadar, Ofelia la care tot m-am referit îşi intră în drepturi lacustre în partea a doua („Femeia din apă”, sic), unde se apelează la „piele” încă de la primul text, zis şi „între carne şi sânge”. „şi dacă şoaptele rămân în piele/ se mângâie singure una pe alta/ respiră într-o doară lipsite de graţie/ nu se privesc pun bariere între carne şi sânge/ se înfioară revărsându-se în interiorul/ care a început să se trezească” (p.25), fiindcă „trebuie” (alt text, p.27): „am spus trebuie să-mi las pielea/ să respire prin despicăturile adânci/ în care aerul îşi varsă miresmele şi bancurile/ de peşti coloraţi// să nu mă risipesc în imagini ondulatorii/ în întrebări şi atingeri străine/ în limitări şi stări de lumină/ eposibil ca într-o zi/ derapajul să aibă sens”, piele este şi în „înnodare”, p.29

Bref, este o ţesătură de „tăceri fragile” („primele tăceri” conturează demascarea unei posibile iubiri imposibile: „de fapt mă îngrozeşte gândul/ că mâinile noastre s-ar apropia”, p.49), şoapte (şi de nume golite de-orice firesc”, p.18, nume respirate, poate, p.31), lumini, strigăte delicate fără „simţul limpezimii”, „gânduri firave/ albe, cenuşii, apoase”, ţesătură de întins pe ziduri („în palmă-m stă scris/ gustul pentru ziduri şi tăcere/ pierderea în marginile/ fiinţei uitate”, p.34) ce delimitează lumile definitiv naive din punctul de vedere al Absolutului „celest”: „negarea şi uitarea/ aceluiaşi poem naiv/ despre lumină şi lipsă/ fragment din îngerul meu/ cu inima verde/ şi umerii supradimensionaţi/ de sâmbătă dimineaţa/ prins în cădere de vârfurile/ lila ale degetelor” (p.33)

La urma urmelor, în pofida prejudecăţilor, şi poezia este „poveste” (titlu, p.36), femeia poate fi un gând, atingerile sunt „a fost odată” („atingerea mâinilor/ mâinile nu oferă/ mâna atingerii/ mâinile nu primesc/ atingerea somnului/ mâinile ucid cu pasiune luminile/ atingerea atingerii/ atingerea” – p.35), Făt Frumos apare şi el („mă ţinea de mână/ un copil fără dinţi/ crescut din gânduri/ de noiembrie/ un copil cu ochii migdalaţi/ aţi înţeles bine/ un copil fără chip/ născut dintr-un pahar/ cu vin purpuriu/ plin de tăceri”, asumarea „Sehnsucht”-ul ca suportabilă uşurătate şi ca traducere în limba îngerilor cu inima verde drept „umbră lumină” sau „delicata joacă a luminii cu umbrele din interiorul apei lui Venus” („Maria desenează umbra/ şi se întreabă de ce nu”, p.41), completează arta poetică la care mă refeream la început, artă quasionirică a vindecării de… impresii („mă vindec în vis/ sau cel puţin/ aşa am impresia”), de „mers lup” (poem încheiat aşa: „suntem tot ce ne e teamă/ să fim”, p.42), de cuvintele de care se teme, p.43, de omul-iubire care poate trăi(eşte) în poetă „ca într-o casă fără pereţi şi aşa ne întoarcem la primul poem al cărţii, „stai liniştit”, unde se invocă o invizibilitate a fiinţei îndrăgostite, unde înţelegem că fiinţele pot fi case, sunt mereu ceva înrudite cu casele, purtând uşi sunând a gol, Ludicul detensionează hamletianul demers („suntem două buline verzi/ două buline zâmbitoare/ două buline care nu respiră/ două buline doar două buline/ la fel de moarte şi la fel de vii”, p.51), macii pot revendica şi ei o coloristică demnă de un alt vrăjitor din Oz sau de aurul lui Klimt (din „24 martie”, p.57), portretul antijoycean ne apare, totuşi, „sub lentile”:

„am început să scriu agreabil

despre agonie şi lăcrămioare

stau în mine ca într-un pahar

întors cu gura în jos

la douăzeci şi şapte de ani

sângele înseamnă altceva

iluziile nu supravieţuiesc

întins pe cruce golul rămâne gol

oricât de aproape”

A te apropia de, a te întoarce la, a (re)descoperi Sacrul doar „agreabil” nu ar fi fost posibil, „golul rămâne gol”, ar fi rămas gol, auto-ironia, în sens kirkegaardian, oferind un debut mai mult decât remarcabil, „pe deasupra uitării”, numărul său de magie fiind unul superior, nu de circ, ci de agnosticism operând cu misterele unui Rudolf Otto dispus să dea şi splendorii îndoielii o şansă, cu toate sclipirile unui inel cu topaz: