„Nuferi negri” de Michel Bussi

Chiar dacă debutează cu o crimă și acțiunea gravitează în jurul investigației iscate de aceasta, romanul lui Michel Bussi nu este un roman polițist propriu-zis. Miza sa excede spațiul pe care îl oferă, de regulă, acest gen. Și asta dincolo de multiplele referințe artistice, pe care le regăsim din plin, căci locul ales pentru tumultul epic este unul deosebit, mai ales pentru iubitorii picturii – satul Giverny, unde Monet și-a găsit inspirația pentru celebrii săi nuferi, un loc pitoresc, cu o amplă încărcătură spirituală și artistică. Nuferi negri este, de fapt, o meditație mai puțin obișnuită asupra vieții, asupra a ceea ce suntem și a ceea ce timpul face din noi.

Dar să revin la intriga de factură polițistă, cea care atrage cititorul din primele pagini în jocul uimitor pe care ni-l propune autorul. În pârâul care curge în apropierea casei în care a locuit cândva renumitul pictor este găsit cadavrul unui bărbat, iar suspiciunea unei crime devine prima variantă de lucru a anchetatorilor. „Cherchez la femme”, expresie inclusă chiar și în cursurile celor care se pregătesc pentru aplicarea legii, constituie și în acest caz punctul de pornire al investigației. Căci practica relevă faptul că, de cele mai multe ori, la baza unei crime, stă o femeie. În cazul doctorului Morval, nici nu e prea dificil să se facă astfel de speculații, mai ales că în buzunarele sale a fost găsită o ilustrată pe care sunt scrise câteva cuvinte cu prilejul aniversării unui copil de 11 ani. Iar doctorul nu avea copii oficial recunoscuți. Misterul se adâncește pe măsură ce ancheta înaintează. Avem trei figuri feminine prezentate în trei planuri narative aparent distincte. O puștoaică de 11 ani, o învățătoare în floarea vârstei, frumoasă și, în general, „devreme acasă” și o bătrână de peste 80 de ani, locatara morii din apropierea locului crimei, moară supranumită de localnici „moara vrăjitoarei”.

Care este legătura dintre aceste trei femei și misterioasa crimă, ținând seama de faptul că investigația se întinde și în sfera operelor de artă furate sau încă nedescoperite? Finalul vă va suprinde, sunt convinsă, așa cum m-a surprins și pe mine, fiind încă o dovadă că, în literatură, orice e permis și că posibilitățile pe care aceasta le oferă sunt nelimitate, chiar dacă, sau mai ales, dacă acest lucru presupune ca autorul să se joace cu mintea cititorului. O lectură palpitantă cu un deznodământ ce depășește așteptările.

Editura: Polirom