„Trase smucit una dintre draperii într‑o parte în aşa fel încît lumina să cadă pe ea, sfredeli cu privirea în ochii profesorului Brauner, apoi începu:
– Cine iubeşte şi lasă/ Dumnezău să‑i dea pedeapsă!
Blestemul ieşea scrîşnit din pămînt, se aduna din cerul care răbda totul, traversa pieptul ei şi se revărsa cu putere în odaie, nu prin glasul ei, ci, frîngîndu‑i‑l, prin însuşi glasul părăsiţilor care‑i dăduseră naştere. Maria lăsă durerea să o străbată şi să se strige singură. Cînd rosti Tîrîişul şarpelui, prelungind dincolo de puterea de ascultare a celor doi bărbaţi î‑urile şi ş‑urile, genuni întregi de deznădejde şi furie neputincioasă îi cuprinseră pe toţi trei, iar odaia păru să se desprindă de lumea cunoscută şi să plutească într‑un univers de durere fără margini.
Cînd isprăvi, ducînd fără greş pînă la capăt întreg cîntecul auzit abia de două ori, Harry Brauner rămase lipit de spătarul fotoliului aşa cum rămîi într‑un automobil care prinde brusc viteză. Maria aduse cea dintîi lucrurile la locurile lor, trăgînd la loc marginea draperiei şi netezind cu palma postavul care acoperea masa. Profesorul o mai urmări o vreme, fără să se obosească să‑şi mascheze interesul sub politeţuri ce păreau acum nepotrivite în odaia în care Maria cîntase, pentru prima oară în viaţa ei, Cine iubeşte şi lasă.
– Ăsta nu‑i lucru curat, spuse într‑un tîrziu, înţelegînd că nu va descoperi mai mult din fata aceasta dacă continuă să o privească.”

Simona Antonescu s-a născut la Galați în anul 1969 și a copilărit în localitatea Șintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Național „Nichita Stănescu”) din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curții Regale, roman cîștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Acesta a fost finalist al Festival du Premier Roman de Chambéry și a fost reeditat în 2016 în colecția Top 10+ a Editurii Polirom. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016) și Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, reeditat în colecția Top 10+ a Editurii Polirom. Începînd din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărți Istoria povestită copiilor.

*****

La scurtă vreme sosi o nouă veste, anunțată cuacelași glas emoționat de crainic: „A fost publicat Decretul de naționalizare a imobilelor“. De data aceasta până și copacii de prin parcuri păreau săfi înțeles necesitatea măștii, căci primiră vestea cu o explozie de flori și arome care înnebuneau albinele și păsările.

Într‑o duminică dimineața Maria îl află peClery pe o bancă, în fața blocului în care tocmai se mutase. Cercetase piața și se întorcea cu brațele pline mai mult de narcise decât de zarzavaturile după care plecase. Venea alene, bucurându‑se deprimăvară și plănuind în minte restul zilei. Avea să asculte plăci de patefon cu ferestrele deschise și altceva nimic.

Clery nu se ridicase de pe bancă atunci când o văzuse. Schițase numai un surâs obosit, ca omul trecut dincolo de hotarele tuturor convențiilor. Barba lui nerasă de câteva zile îl făcea să semene cu un tâlhar fără succes, împiedicat de inima prea bună să‑și împlinească meseria. Firele sure din barbă îl îmbătrâneau cu câțiva ani. Ochii îi sticleau ca la febră, iar buzele arse crăpaseră dureros în câteva locuri.

Maria era deja lângă el atunci când îl observăîn sfârșit și costumul lui deschis la culoare, care arăta ca și cum dormise îmbrăcat, o înspăimântă. Din vechea lui eleganță nonșalantă se păstrase numai o umbră, un fular șic de mătase petrecut în jurul gâtului, pe sub gulerul cămășii.

— Ptiu, bată‑te să te bată! Ce ieșişi așa ca un duh în calea mea, că mă și sperii? Ai băut? Pe unde ai umblat? îl luă ea la rost oprindu‑se în fața lui.

Clery nu se ridică. O privea de jos în sus, iertând cu un surâs tot ce‑i greșise lumea întreagă vreodată, cu sau fără intenție.

— Mi‑au luat conacul de la moșia din Buzău, Maria, spuse el încet, ca și cum s‑ar fi ferit sănu sperie păsările din copacii plini de flori. Mi‑au luat și casa din Lascăr Catargiu. Casa mea, Maria. Aseară s‑a mutat ultima familie la parter, niște dubioși care n‑au muncit o zi în viața lor. Toatănoaptea am stat treaz și i‑am ascultat închinând pahar după pahar și povestindu‑și isprăvile. Speculanți și gheșeftari.

Maria se așeză pe bancă alături de el, rupse din brațul plin de flori și zarzavaturi un fir de pătrunjel, băgă o frunzuliță în gură și îi întinse restul lui Clery:

— Ia niște pătrunjel, ronțăie‑l uite-așa, între dinți. Știi ce bun e? Mai bun ca o ceașcă de cafea. Lasă, mă, Clery, că ne descurcăm noi cumva. Vezi ce înseamnă să strângi, să ai? Eu când vă spun sărisipiți, că asta‑i toată filosofia, nu mă credeți. Dacă ai, ajung la tine și te doboară. Dar dacă n‑ai, ce să‑ți facă?

— Paharele mătușii Elefteria, continuăClery ca și cum nici nu ar fi auzit vorbele Mariei. Știi, alea din cristal de Bohemia smălțuite cu cobalt pe buză. Bine că au murit toți ai mei, să nu vadă așa ceva.

Maria îl duse sus, în apartament, amăgindu‑l din vorbe ca pe copiii îndărătnici. Târgui pentruel lenjerie, ciorapi și cămăși, costum nou și o pipădin spumă de mare, subțire și elegantă, care să‑i abată gândurile de la proaspetele lui nenorociri. Apoi, de data aceasta mai mult ca să-i dea de lucru lui Clery decât mânată de veșnicul ei neastâmpăr, hotărî mutarea.