Nostalgia timpului (pe)trecut

În anii ´90 trecusem binișor de vârsta oracolelor și a jocurilor din fața blocului. Erau anii în care noile generații de copii își căutau identitatea încercând să renunțe la ceea ce aveau specific generațiile anterioare lor, dar fără prea mult succes. Deși piața începea să fie invadată de produsele tehnologiei din ce în ce mai avansată, de canale de televiziune comercială din ce în ce mai multe, copiii aveau încă candoare și plăcerea jocului în grupuri, iar prieteniile legate atunci, în acei ani atât de tulburi din punct de vedere socio-politic rezistă și astăzi. Tocmai mi-am adus aminte că blocul din fața celui în care am copilărit se chema O 7, cel cu numărul 12 era mai departe, dar gașca de copii se aduna pe terenul viran dintre O 7 și un bloc cu patru etaje, un fel de ghetou pentru nefamiliști sau familiști fără venituri. Asta era ceea ce vedeam aproape în fiecare seară de la balconul apartamentului: copii care locuiau în blocul în care stăteam eu, dar și în cele două menționate, jucându-se de-a valma, schimbându-și găștile nu foarte des, dar bătătorind pământul cu fiecare nouă miuță sau „rațele și vânătorii” și câte și mai câte alte jocuri care presupuneau alergarea cu limba scoasă de-un cot. O priveliște care-mi lipsește astăzi, când în fața blocului în care stau nu se mai aud decât foarte rar glasuri de copii, deși am destul de mulți prin vecini. Sunt evidente schimbările de preferințe, de paradigmă și de agregare de grupuri sociale ale celor care astăzi ar fi trebui să completeze oracole, să joace „elasticul”, să sară capra sau mai știu eu ce alte jocuri. Nu cad în capcana pesimiștilor și să mă grăbesc să afirm că ei sunt mai triști/nefericiți decât noi pentru că ei nu se joacă „ca pe vremea noastră”. Sunt alte timpuri, alte forme de învățare și cu totul alte moduri de raportare la nou. Așa că și ei trebuie să se adapteze din mers. Și cu toate acestea ceva le lipsește. Iar atunci când se reunesc temporar în grupuri par că nu știu să se privească în ochi și să-și spună unii altora preferințele sau pasiunile secrete.

Oana Răsuceanu nu e la primul spectacol bazat pe o documentare temeinică și menit să recompună tabloul unui timp paradisiac, de această dată. Se știe pasiunea ei pentru cercetare temeinică, montările obținute în baza acesteia fiind de multe ori surse pentru studii independente pe diferite teme sociale. De această dată ea s-a orientat spre jocurile copilăriei, din două motive, cred eu. Primul ar fi micșorarea „handicapului” de cunoaștere dintre generații – copiii de astăzi au de multe ori impresia că părinții sau adulții din jurul lor n-au avut copilărie sau habar n-au de jocuri și altele. Al doilea motiv rezidă în readucerea în atenția adulților (în special a lor) a jocurilor de mișcare, ca răspuns la întrebările acestora (tot mai frecvente și pertinente, deopotrivă) cu privire la cum să-i scoată pe copii dintre calculatoare și device-uri și cum să-i provoace să comunice direct, fața-în-față.

Dacă i-a ieșit ce și-a propus? Eu cred că da! Pe ce mă bazez când susțin asta? Mi-a plăcut teribil echilibrul, lipsa de tușe grosiere, de copilării inutile și de teatralitate. Deși a ales în distribuție patru actori destul de maturi, unii dintre ei cu state vechi pe marile scene ale Bucureștiului (mă gândesc în primul rând la Rareș Florin Stoica – actor angajat la Teatrul Mic, unde îl puteți vedea în câteva roluri foarte bune), aceștia n-au dat în scălămbăială inutilă, și-au asumat contre emploi-ul fără fasoane și fără să devină ridicoli. E aici un studiu îndelung, bazat nu doar pe experiențele personale ale celor patru, ci și pe o documentare video/scrisă consistentă. Mi-au plăcut foarte mult stopurile, pauzele dintre acțiuni, transformate în mici explicații ad-hoc, fără de care înțelegerea spectactorului de vârstă mică din sală ar fi devenit imposibilă. Mi-au plăcut foarte mult bucățile muzicale alese, căci da, ele chiar sunt ai anilor ´90 – antrenante, pline de ritm și culoare și parte din ele cu mesaj direct. Permutarea primplanului de pe un actor pe celălalt s-a făcut firesc, fără nimic ofensator; toate personajele au și calități și defecte, chiar dacă Alex e mai stângaci, sau Anca e mai băiețoasă, Maria mai plină de ifose sau Dragoș mai insensibil, cu toții au destule calități care contribuie din plin la construirea acelui farmec personal care te determină să-i placi pe toți în aceeași măsură.

Scenografie simplă – cuburi pictate și un joc de lumini adaptat pentru un public în care există și copii; mișcare scenică dinamică, dar fără să amețească publicul. Dozarea replicilor de asemenea manieră încât copiii din sală să priceapă tot și să nu se piardă printre cuvinte. Un final salvator, care-i aduce pe cei patru în prezent, căci altfel … ei da, aici e punctul slab al spectacolului – Oana Răsuceanu a uitat de conflict, acesta aproape că nu există, ceea ce în teatru e cam sinucidere curată. Dar găselnița cu proiecțiile video de final și cu aducerea personajelor în prezent îndulcește ratarea și face din spectacol unul de ținut minte și care aduce multă bună-dispoziție celor din sală.

Mi-a plăcut enorm reacția unui puști de lângă mine care în timpul spectacolului, după momentul cu „cornetele” s-a ridicat în picioare și a țipat spre tatăl său, aflat câteva locuri mai încolo că vrea și el cornete. Și i-a spus același lucru și la finalul reprezentației! Deși e un spectacol pentru copiii de astăzi, eu recomand În față la O 12 în primul rând părinților! Pentru că nostalgia face casă bună cu acțiunea! Cel puțin de această dată! Da, vor cădea pe gânduri, vor rememora iubiri ratate sau uitate, dar își vor privi cu alți ochi copiii și, de ce nu, vor încălța pantofii sport și vor ieși la „cornete”!

PS: cred că un astfel de spectacol se poate constitui oricând într-o bază pentru discuții serioase/ateliere de lucru despre educația nonformală de astăzi. O discuție interactivă, la care să participe actorii, regizoarea și adulții, materialul practic existând și documentarea, de asemenea. Fotografiile îmi aparțin – cred că e pentru prima oară când fac fotografii în timpul unei reprezentații, dar erau prea frumoși actorii și prea frumoase momentele ca să nu-i prind în cadre.