Nomadism. Despre gândirea care devine corp. O scurtă analiză

Laura T. Ilea a obținut un doctorat în filosofie la Universitatea din București și un doctorat în literatură comparată la Universitatea din Montreal și este autoare a mai multor volume de specialitate și romane. De asemenea, predă la Montreal, fiind coordonatoare a cercetărilor postdoctorale la Universitatea Concordia. În anul 2024, a publicat cartea Nomadism. Despre gândirea care devine corp, la Editura Litera, în colecția Perspektiv, coordonată de Cosmin Perța.

Volumul este construit în trei capitole (Nomadism, deșert, supraviețuire; Comunitatea terestră; Filosofia), divizate în scurte părți, echilibrat constituite. Autoarea mărturisește că această carte reprezintă un volum hibrid, care pornește de la experiențe personale, se îndreaptă spre gândire, trece prin experiența abrazivă a lumii, dar și prin visceralitatea sau imaterialitatea memoriei.

Într-o manieră didacticistă, reflecția asupra cărții Laurei T. Ilea se impune a începe de la titlu, titlu care conține conceptul de bază pe care se construiește, de fapt, întregul demers al autoarei – nomadism. În accepțiunea eseistei, valențele conceptului sunt stratificate, multiple, pornind de la sensul propriu al termenului: nomadismul ca starea perpetuă de mișcare, de căutare, golită de stabilitate, a fi mereu de colo până colo, făcând apel la o expresie colocvială. Aceasta este explicația pentru ceea ce știm a fi un nomad, într-o privire externă. Plecând de la explicația de bază, însă, Laura T. Ilea dezvoltă semnificațiile, transformând o stare exterioară într-una interioară, discutând, astfel, despre nomadismul intern, aplicat conceptual gândirii. A fi nomad în cuprinsul unei idei, unui curent de gândire, în propria viață, minte, viziune despre lume. A pătrunde pe acest drum al nomadismului intelectual, gândirist necesită, în primul rând, a fi, a te afla, a te mișca. Mișcarea fizică are o traiectorie definită sau hazardată, pleci la drum cu un itinerariu sau la întâmplare, important e să pleci pentru că traversarea lumii externe, fizice conduce, în fapt, la înțelegerea necesității mișcării gândirii, deschiderii unei portițe ferecată de timp, de societate, accesarea gândirii libere, a-ți permite să fii nomad în gândire. Dincolo de reflecția de tip filosofic, unde se simte în mod evident formarea filosofică și critică a autoarei, cartea de față aduce și experiența personală a eseistei, o îmbinare fericită și reușită între ce a trăit, ce a gândit, ce a învățat și ce a fost învățată să gândească, să trăiască.

Așadar, acest lung eseu este despre o mișcare ce nu se poate opri decât cu prețul glacialității, despre o memorie care nu se poate împiedica să fantasmeze la toate viețile posibile care s-ar fi putut desprinde la un moment dat din nucleu, despre solitudine, dar și despre aventură, prieteni, familie și cărți, scriitori și filosofi care m-au influențat, direct sau indirect.

A doua parte a titlului dezvăluie caracterul hibrid al reflecției, care a însoțit-o pe autoare mult timp în demersurile ei intelectuale, caracter pe care mărturisește că i-l atribuie și cărții în discuție. Am putea clasifica gândirea și corpul pe două paliere diferite, prima aparține intelectului, intangibilului, impalpabilului, pe când corpul fizic este definit de formă, proprietăți cuantificabile. În această structură deja puternic înrădăcinată în memoria fiecăruia, autoarea îmbină cele două paliere, conturând gândirea care devine corp, cu alte cuvinte o formă de gândire care capătă formă, loc, care se individualizează, evident cu clare diferențe față de corpul fizic, uman, biologic. Astfel, disocierea sine – corp poate căpăta noi valențe.

Pactul inițial a început să capete încetul cu încetul amprenta nomadismului, a erotismului ca mod de a seducea lumea și de a te lăsa sedus de ea, și ca o coborâre în corp, în măsura în care acesta imprimă gândirii vulnerabilitățile sale, dar și acel killer instinct pe care gândirea nu-l are.

În acest lung periplu, un rol esențial în eseu îl ocupă, inevitabil, devenirea, proces care poate fi desfășurat în perimetrul și ritmul impuse de timp, odată cu trecerea timpului omul devine diferit fizic, anatomic, se apropie de etern, stăpânit de numeroase neputințe, dar și devenirea ca proces de schimbare intelectuală, spirituală, care nu mai poate accepta revenirea. Pentru autoare, una dintre experiențele devenirii a fost trecerea prin deșert, pe care de fiecare dată l-a văzut cu alți ochi, a avut o semnificație diferită de la o aventură la alta. Odată cu trecerea timpului, bagajul experienței a fost diferit, deci și receptarea aceluiași loc a fost complet diferită. Am trecut prin deșert și de fiecare dată deșertul a însemnat altceva. Prima dată el a însemnat aventura tinereții.

De la nivel personal, devenirea poate fi aplicată societăților, statelor, prin raportare, în primul rând, la lungul și întunecatul secol XX. Astfel, este adus în discuție conceptul de polemos – distrugerea în inima devenirii, explicație îmbogățită de Laura Ilea: devenirea prin distrugere – polemos în inima lucrurilor – se declară atunci când ne detașăm de domeniul puterii, când trecem prin destrămarea inevitabilă a lucrurilor, când ne investim energia în lucruri aparent incomprehensibile, toate acestea pentru a ocoli facilul, mereu la pândă.

Explicarea condiției umane sau încercarea de a o face este strâns legată de scornirea unei narațiuni, astfel în eseul de față se pot identifica referiri la romancieri precum Elif Shafak, Mohamed Mbougar Sarr, Abdulrazak Gurnah, Norman Manea, scriitori mari ale căror scrieri cuprind și reflecții și referințe solide legate de condiția nomadă, identitate, exil. Astfel, în demersul ideatic despre nomadism la E. Shafak, se diferențiază două sentimente legate de locuri, distanțe, trecut și pe care autoarea le explică cuprinzător: nostalgie și melancolie Nostalgia e o formă de regresiune, desigur, dar în egală măsură ea reprezintă o formă de emoție istorică. Melancolia, care e o formă de memorie individuală. Nostalgia aplicată la nivel macro, iar melancolia aplicată la nivel micro, personal. În literatura lui Sarr și Gurnah se conturează subiecte grele, precum identitatea, migrația, apartenența istorică sau personală la un spațiu istoric, la o națiune, teme asupra cărora autoarea stăruie, considerându-le definitorii pentru esența cercetării sale.

Există multiple forme de migrație și, în fiecare dintre ele, corpul capătă amprenta unei limbi care se perpetuează, metaforic, teritorial sau genetic, în structurile mintale ale unui canon al rătăcirii, aventurii sau refugiului. E, până la urmă, încercarea umană de a păstra amprenta timpului prin survolarea spațiului, prin căutare centrului sau prin ratarea lui.

Ultima parte a cărții se intitulează sugestiv Filosofia construită în același canon, pornind de la experiența personală spre exterior. Încorsetarea termenului într-o unică definiție este imposibilă: filosofia ca o gândire vie, ca o interpretare a lumii, ca o modalitate de a eluda unicitatea experienței individuale. Păstrarea filosofiei în vechile ei registre sistemice sau necesitatea unei reformulări, adaptarea filosofiei la lumea care se conturează sau cuprinderea lumii în corsetul curentelor de gândire, concepțiilor deja acceptate? În această reflecție, își fac loc unele dintre marile întâlniri ale autoarei în procesul său formativ, cum ar fi cea cu profesorul său de filosofie, Gabriel Liiceanu, în studiul intens asupra lucrării Ființă și timp. Începutul unei lungi frământări intelectuale personale transformată într-o nouă direcție în propriul demers: După cei doi ani petrecuți în jurul lui Ființă și timp, microbul era prezent. Am continuat, după București, la Viena și la Freiburg, căutările pe acel drum al gândirii care nu putea trece, aparent, decât prin germană.

La final, Laura T. Ilea realizează un ultim excurs în propria scriere identificând întrebările de bază la care a încercat să răspundă în Nomadism. Despre gândirea care devine corp, și anume: cum se poate supraviețui jargoanelor de orice fel, cum se poate repune în mișcare verbul și pătrunde în acel teritoriu creator de comunități, în care cuvintele să poată în continuare rezona și transmite cunoaștere?

A scrie eseu este, din perspectiva mea, un exercițiu extrem de constrângător pentru că fie îți iese ceva consistent, zdravăn, fie nu îți iese, ci este un simplu simulacru de reflecție. Fără îndoială, cartea Laurei T. Ilea se încadrează în prima categorie, fiind un eseu valoros despre gândirea care antrenează la reflecție asupra sinelui și lumilor în care trăim și între etajele cărora mai rămânem suspendați, uneori. O carte care dă de gândit este o lectură formatoare, necesară.

Nomadism. Despre gândirea care devine corp de Laura T. Ilea