„Aproape surorile” – a merge pe urmele terorii trecutului

Cloé Korman este scriitoare de limbă franceză, care a debutat în anul 2010 cu romanul Les hommes-couleurs, fiind distins cu Prix Valery Larbaud și Prix du Livre Inter. În anul 2022, publica volumul Les Presque Soeurs, tradus și adnotat de Mădălin Roșioru la Editura Polirom. Acesta a ajuns roman finalist la Prix Goncourt. Autoarea provine dintr-o familie cu origini evreiești, marcată de persecuțiile secolului XX. Tocmai din drama trăită de predecesorii săi se naște această anchetă scrisă sub forma unei narațiuni. Cloé Korman pornește pe urmele verișoarelor tatălui său, surorile Korman, victime ale Holocaustului și moarte la Auschwitz, la doi ani după părinții lor.

Cartea de față reprezintă, mai presus de orice, o anchetă personală întreprinsă de autoare și sora sa pentru a descoperi ce s-a întâmplat, de fapt, cu rudele despre care se știa că au fost victime ale deportărilor din Franța în timpul ocupației naziste. Romanul este structurat în trei părți, fiecare purtând numele locurilor prin care au fost purtate surorile Korman pe teritoriul Franței, dar și locurile în care, pas cu pas, ajunge și autoarea pe urmele trecutului, încercând să reconfigureze itinerariul, drumurile parcurse de cele trei surori odată ce au intrat în vizorul autorităților. Aproape surorile îmbină armonios două planuri temporale, trecutul și prezentul, începutul anilor ’40, mai ales 1942, și momentul în care Cloé își începe propria cercetare mergând pe urmele a ceea ce s-a întâmplat atunci. Scânteia demersului a fost reprezentată de ceea ce se știa despre sfârșitul acestei ramuri a familiei Korman. Mai întâi părinții deportați și omorâți, iar apoi copiii, care au fost purtați dintr-un loc în altul, de la familiile adoptive la locuri de concentrare, până la destinația finală unde și-au găsit sfârșitul. Primele surse documentare folosite pentru aflarea unei piste au fost fotografiile, scrisorile, certificatele de naștere, registre ale încarcerărilor succesive, urmate, ulterior, de refacerea drumului, accesul în clădirile încă rămase în picioare și, în cele din urmă, depistarea unor supraviețuitori ai acestei drame care s-au arătat dornici să depună mărturie despre calvarul trăit în aceleași locuri cu personajele documentate.

Pentru a înțelege povestea familiei Korman care a devenit în acei ani negri povestea a numeroase familii de evrei din Franța și nu numai, este necesară o contextualizare istorică. După înfrângerea Franței în vara lui 1940, s-a deschis problema negocierii și acceptării unui armistițiu cu Germania nazistă sau capitularea în fața înaintării armatelor Axei. Debusolate de cele petrecute și constrânse de luarea unei decizii, autoritățile franceze, în frunte cu Pétain, au înclinat înspre un armistițiu cu naziștii. Condițiile germanilor au fost clar exprimate: în primul rând, împărțirea Franței în două zone: cea ocupată, în nord și cea neocupată, în sud, demobilizarea armatei ș.a.m.d.[1] Astfel, cei rămași în zona de ocupație, mai ales cei vizați de regimul lui Hitler vor pica victimele politicilor antisemite și Soluției finale. Colaborarea regimului de la Vichy cu autoritățile de ocupație rămâne o pată neagră în istoria secolului XX, cel dintâi permițând și colaborând în deportarea și exterminarea populației evreiești. În acest context, se conturează și povestea familiilor Korman și Kaminsky, două familii evreiești din Polonia venite în Franța de unde va începe coșmarul lor. Primii arestați, deportați și asasinați sunt părinții, iar fetele, încredințate unor familii temporar pentru a avea grijă de ele, vor deveni alte cifre ale masacrului doi ani mai târziu, când tentaculele monstruozității se întind până la copii, răul nemaifăcând diferența între adulți și copii, trimițându-i pe toți la moarte.

Povestea începe cu mult înainte de vârsta primei amintiri, când femeia este încă un bebeluș într-un leagăn. Leagănul nu e în casa părinților ei, ci în alta, unde a fost dată în plasament. Chipul care se apleacă deasupra ei nu e al mamei sale. Alte trei fetițe sunt cu ea, în casa care nu-i a lor. Iar părinții lor lipsesc. În 9 octombrie 1942, Anne-Laure Mourgue a fost obligată să le pregătească pe cele trei micuțe. Mireille, care este cea mai mare, le spune surorilor ei să-și pună paltonașele și are grijă să-i lege șireturile lui Henriette, care n-are decât trei ani. Jacqueline, sora mijlocie, refuză să-i dea drumul la mână doamnei Mourgue. Aceasta a scos două valize în care a încercat să îndese tot ce le mai aparține.

Mireille, Jacqueline și Henriette Korman devin aproape surori cu Andrée, Jeanne și Rose Kaminsky, cele din urmă supraviețuind și oferind mărturii extrem de importante despre cele petrecute prin locurile în care au trecut alături de celelalte fete. În vremuri atât de dramatice, dincolo de legăturile de sânge, oamenii se înrudesc prin suferința pe care sunt nevoiți să o suporte. Cele șase fete nu sunt surori de sânge, dar devin aproape surori în dramele prin care trec și despre care Andrée, la cei peste 90 de ani ai săi, depune mărturie cu privirea în gol, parcă revăzând faptele într-o oglindă a timpului. Smulse din propria lor viață, familie și casă, fetele încearcă să înțeleagă ce se întâmplă, încotro se îndreaptă. Se ajută și au grijă de cele mai mici, surorile mari devenind mame pentru cele mici.

Rătăcesc în acel loc restrâns, smulse din viața lor, de lângă părinți, din școală, răpite de pe străduțele medievale cu cântece, de pe canalele liniștite, de lângă cărți, din plimbări. Cine să le răspundă despre ce s-a petrecut? Întrebările li se întorc.

Statutul copiilor în acțiunile criminale a fost disputat până la începutul anului 1943 când se decide că nu se face niciun fel de diferență de vârstă, singura lor problemă fiind una logistică, cea care ținea de gestionare cadavrelor. Despărțirea copiilor de părinți, purtarea lor din casă în casă, din lagăr în lagăr și, în cele din urmă, aducerea la aceeași destinație, cea a morții, toate acestea au fost decizii care au trecut peste orice limită și semnificație a umanității, cu toții au devenit numere lipsite de suflete în mașinăria crimelor naziste. De asemenea, pentru cei mici se aplica și eticheta de copii blocați, despre care autoarea ne informează că însemna că pleacă din lagăr, dar că poliția franceză i-a declarat către serviciile de informații ale SS, care pot în orice clipă să pună mâna pe ei, dispun de ei în orice clipă, datorită listelor. Ceea ce s-a întâmplat și în cazul celor șase fete a căror „eliberare” a fost discutată, rămânând însă la nivelul de copii blocați.

În vara lui 1943, surorile Korman și Kaminsky au fost despărțite definitiv la capătul a șapte luni în care s-au considerat aproape surori. Mai circulau vești, pentru scurt timp, de la supraveghetoare, apoi s-a așternut tăcerea, definitiv, destinele lor fiind complet diferite. Începând cu acest an, în lagăre se observă cum dispar copii zilnic, cei de lângă ei nu au proprietatea cifrelor, ci doar a figurilor care nu se mai văd la controlul de dimineață. Copiii începeau și ei să umple vagoanele morții.

La zeci de ani distanță, autoarea îi povestește propriului copil că urmează să se vadă cu o femeie care atunci când era mică fugise din fața răului, pentru că, alături de surorile sale fusese închisă. În mintea copilului se naște asocierea celui care face rău unui copil cu un monstru și își întreabă mama dacă cei care făceau așa ceva aveau ochi mari? Aveau dinți mari? Din păcate, monștri au aceeași anatomie cu a celorlalți oameni, nu pot fi distinși fizic, ci doar prin faptele lor. Însă, după atâtea zeci de ani când dispunem de informație istorică, de mărturii, rămâne întrebarea, dar altfel pusă: ce fel de monștrii ar putea face așa ceva unor oameni, mai ales unor copii?

M-am gândit la testamentul copiilor morți, și el imens și invizibil, la ideea că istoria omenirii care-și croiește drum printre chinurile facerii, abandonuri, boli netratate numără, pesemne, mult mai mulți copii morți decât adulți. Gândul că pământul a putut primi mult mai mulți copii morți decât adulți m-a descumpănit. M-am trezit în sufrageria mea, printre jucării, ca pe o insulă stranie. Am terminat de pus la locul lor ursuleți de pluș, cuburi, rachete, goange și cărți, mingi, vapoare, tot ce urma să fie din nou răvășit peste câteva ore. Am stins lumina, imaginându-mi dispariția ferestrei noastre de pe fața clădirii, cu insulă cu tot, preț de câteva ore, într-un loc în care n-ar fi nici viață și nici moarte.

Aproape surorile de Cloé Korman