Maniunea

„Mi-am pierdut creionul albastru, așa că cerul e verde, dar nu-i nimic. Sfârșit.” Narine Abgarian

Felul în care copiii văd lumea intră uneori în contrast comic cu viziunea adulților. Cei mici sunt imprevizibili și au propriile interpretări ale vieții cotidiene. Sunt în Maniunea, excelenta proză autobiografică a Narinei Abgarian, pagini de un comic enorm care amintesc de Mark Twain sau de Jerome K. Jerome și, fără îndoială, de Amintirile din copilărie ale lui I. Creangă.

Întâmplările se petrec în Berd, un oraș armean de provincie, ai cărui locuitori sunt vestiți pentru încăpățânare. Autoarea însăși este născută în Berd, într-o familie cu cinci copii, exact ca în Maniunea.

Trăsătura definitorie a locuitorilor de aici pare să fie încăpățânarea. Nici protagonistele, două fetițe care s-au împrietenit după tot tipicul, nu duc lipsă de tenacitate, să nu-i spunem încăpățânare.

Relația dintre adulți, părinți sau bunici, și copii este ideală, cum se vede mai ales din prezentarea momentelor de suspans – când ești copil, în fiecare zi se întâmplă ceva important, nicio zi nu este plictisitoare, iar viața se trăiește cu sentimentul grozăviei. Când Manea se îndrăgostește de Oleg, un bărbat în toată firea, soț și tată, sentimentele nu sunt ascunse, dimpotrivă, sunt mărturisite în gura mare. Nimeni n-o ironizează pe Manea, dimpotrivă, toată lumea devine atentă la încercările ei de a-și exprima iubirea dăruindu-i lui Oleg tot felul de lucruri – majoritatea adunate de la gunoi.

Personajele capătă contur caricatural prin îngroșarea trăsăturilor, rămânând simpatice până la capăt și, prin viziunea comic-senină, complet în afara vulgarității.

Ba este bunica Maniunii și, pentru întâlnirea cu ea, fetița își pregătește temeinic prietena.

„După vreo două săptămâni de prietenie strânsă, am invitat-o pe Manea la mine acasă – să facă cunoștință cu familia mea.

Manea a ezitat.

– Vezi tu, a ridicat ea vinovat din umeri, eu o am pe Ba.

– Pe cine? am întrebat.

– Pe Ba, bunica Roza.

– Și?

Nu înțelegeam de ce șovăie Manea.

– Și eu am bunici – Tata și Nastea.

– Ai tu bunici, dar eu o am pe Ba, a spus Manea și s-a uitat la mine cu o privire plină de reproșuri. Cu Ba nu te joci! Nu-mi dă voie să mă duc la oameni necunoscuți.

– Da’ ce, eu sunt necunoscută pentru tine? am întins brațele. Suntem prietene de o veșnicie, uite – am numărat în gând – de optsprezece zile.” (p. 14)

Portretul bunicii Ba este fabulos. Ba seamănă puțin cu mătușa Polly, cea care îi dă lui Tom sarcina de a vopsi gardul, cu intenția de a-l responsabiliza. Nepoata și prietena ei se tem de Ba, la fel cum se tem toți ceilalți membri ai familiei, indiferent de vârstă. Fetele încearcă sistematic să o păcălească pe Ba pentru a scăpa de pedepsele administrate spre îndreptarea pruncilor. Bunica Ba are pe cât de multă înțelepciune, pe atât de multă imaginație. Până la urmă, cu tot cu firea ei trăsnită, Ba rămâne tot o bunică, în cel mai clasic sens al termenului – adună copiii pe lângă ea și le învață cum poate mai bine, întotdeauna memorabil, tot felul de lecții de viață.

Nici nu se poate spune la un moment cine este mai predispus la pățanii de pomină, fetițele sau adulții, așa cum se întâmplă în episodul „borcanului cu vin”. Adulții se comportă infantil, spre mirarea celor mici care înregistrează atent fiecare mișcare a părinților. Supărați din pricina laturii feminine a familiei, mama, respectiv nevasta, tatăl Narkăi și unchiul Mișa caută cheia de la pivnița cu vinuri, ca „să-și înece amarul”. Nu găsesc cheia și, încăpățânați, recurg la o strategie complicată, stricând un perete și rupând un scaun, în încercarea de a pătrunde în beciul cu pricina. Fetele se oferă vag să își ajute tații să ajungă în pivniță, dar cei doi bărbați le ignoră. După ce, cu chiu cu vai, cei doi își ating obiectivul și dispar cu vinul dorit, fetele deschid ușor ușa pivniței, folosindu-se de o crenguță. Dacă ar fi ascultat de copii, cei mari ar fi rezolvat imediat problema, fără atâta risipă de timp și de energie și, evident, fără atâtea pagube.

Mai băiețoase, fetițele sunt totuși fascinate de mărgele, genți, pălării, produse cosmetic mși, evident, pantofi. În vremea aceea nu se găsea mai nimic de cumpărat în magazinele lor sovietice, marfa era scumpă și proastă. Când au avut copiii nevoie de pălării, să-și ascundă capetele tunse la piele în urma „cultivării păduchilor”, mama Narkăi și bunica Ba le-au croit un fel de bonete din fețe de pernă. Au pretins că sunt pălării de cowboy, așa că fetițele au acceptat să le poarte.

Fetelor le cumpără tatăl, care e dentist, când merge la o conferință în alt oraș, câte o pereche de pantofi albi, cu baretă, pantofi de prințesă. Mergeau cu toții la o nuntă, prilej ideal ca pantofiorii să fie arătați lumii. Doar că, de dragul lor, Manka doarme cu ei în picioare. A doua zi, când să meargă la nuntă, fetița nu se mai poate încalța. I se umflaseră picioarele. Ingenioasă, Manka a pus imediat mâna pe un celofan spre a-și împacheta comoara și, când vreun oaspete îi lauda pantofii Narkăi, scotea și ea imediat, cu mândrie, pantofiorii din celofan, gata să dea toate explicațiile.

Mașina veche din curte poartă un nume, Vasea, și joacă rolul de prieten, de psiholog, de apărător al cauzelor pierdute. Lui Vasea i se plânge fiul de mama sa, nimeni alta decât fabuloasa Ba, unica deținătoare a cheilor, adevărată forță a naturii, cea care decide când se servesc la masă minunații biscuiți cu unt și când apar, pedeapsă odioasă, legumele fierte, spre disperarea fetițelor. Fetele cred necondiționat tot ce li se spune: cine mănâncă tot din farfurie o să se mărite cu un bărbat chipeș. Narkăi nu-i place neapărat ceapa, deci se poate aștepta să nu se mărite cu un făt-frumos. Dar bunica Ba nu lasă lucrurile de izbeliște, Narka va trebui să înghită, până la ultimul dumicat, meniul zilei.

Ca să aibă cu ce hrăni copiii, gospodinele pregătesc conserve pentru iarnă, au pivnițele pline de dulcețuri și murături. Copiii participă la efortul colectiv, stând la coadă la zarzavat sau curățând legume. Alături de Ba, flancând-o, sunt și fetele, când bunica negociază expert, în piață, prețul caiselor.

Copilăria fetelor din provincia comunistă este influențată de vremurile pe care le trăiesc, însă nimic întunecat nu ajunge în preajma lor. Pentru cei mici, totul este o joacă, de multe ori cu urmări neașteptate, dacă nu chiar neplăcute. Însă neplăcerile țin puțin, iar fericirea e greu de umbrit cu adevărat când ai prieteni.

Narine Abgarian scrie una dintre cele mai frumoase cărți despre copilărie, vârstă a uimirilor continue și a vacanțelor infinite. Părinții au grijă de copii, care la rândul lor își doresc să-i ocrotească pe adulții pe care-i consideră neajutorați.

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Narine Abgarian s-a născut în Armenia, în anul 1971, într-un orășel numit Berd. Părinții, intelectuali, un profesor și un doctor, au crescut o familie cu cinci copii, dintre care Narine este fiica cea mare. Tot legat de familie, important de menționat este faptul că bunicul din partea tatălui a fost un supraviețuitor al genocidului armean, opera scriitoarei fiind, în consecință, profund marcată de traumele suferite de poporul armean de-a lungul istoriei. Abgarian a absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din capitala Armeniei, Erevan, iar în 1993 a hotărât să se mute în Moscova. Decizia, luată imediat după ce și-a încheiat studiile universitare, i-a fost influențată puternic de mama sa, care considera mutarea necesară pentru a avea mai multe oportunități decât în Berd sau chiar în Armenia. Scriitoarea își începe cariera de scriitor cu ajutorul cărților pentru copii, acaparând atenția cititorilor cu ajutorul povestioarelor sale despre Maniunia, o fetiță despre care scria în blogul său. În urma succesului blogului apare prima carte pentru copii, în 2010, iar în anul 2011 câștigă Premiul National Rukopis Goda pentru Manuscrisul Anului. Abgarian și-a dorit foarte mult să scrie și un volum de povestiri despre bătrâni. Pornind la drum cu gândul de a pune pe hârtie acest volum, a sfârșit, de două ori, scriind romanele sale apreciate atât de critici, cât, mai ales de cititorii din întreaga lume: Din cer au căzut trei mere și Simon. Prozele îi sunt puternic influențate de stilul scriitorului său preferat, Gabriel Garcia Marquez, aparținând și ele realismului magic. În 2022 a părăsit Rusia, astăzi împărțindu-și timpul între Armenia natală și Germania. O curiozitate legată de rutina de scris a Narinei Abgarian este aceea că aceasta nu face parte din categoria scriitorilor care își planifică șirul narativ – „sunt incapabilă să-mi plănuiesc cărțile, dacă le știu finalul, îmi pierd interesul”. Mai declara, foarte modest ca „muza mă vizitează extrem de rar. Scriitorii sunt mulți, muza este una singură. Cât timp ea se plimbă, noi trebuie să ne omorâm în eforturile de a scoate ceva creativ, de a crea o piatră nestemată”.

Las mai jos alte fragmente:

„– Hai să ne jucăm de-a visatul, a propus ea.

– Haide! am fost de acord.

– Jocul de-a visatul cu ochii deschişi era distracția noastră preferată. Ideea jocului era să numim pe rând lucruri la care visam, dar care din diferite motive nu ne erau accesibile.

Bănuiesc că așa se distrau toți copiii sovietici care sufereau de diverse lipsuri!

– Gumă de mestecat cu aromă de zmeură. Roz. Un pachet. Nu, mai bine o cutie, a şoptit Manka.

– Din care poţi să faci baloane? am precizat.

– Evident, spuse Manea, faci baloane care explodează cu zgomot! Acum spune tu!

– Rochie ca a Cenuşăresei din filmul Trei nuci pentru Cenușăreasa, am şoptit.

– Cu diademă și pantofi? a întrebat Manka.

– Bineînţeles, m-am supărat, nu poţi purta o rochie ca aia în sandale.

– Și cu pălăria roșie cu pompoane pe care mi-a împletit-o Ba, a chicotit Manea cu blândețe.

Am râs.

– Bine, mai departe. Vreau… o floare cu șapte culori, asta el a şoptit Manea.

– Atunci cere o baghetă magică, am ridicat capul de pe pernă, pentru că o floare în șapte culori înseamnă doar şapte dorințe. […]

Am tăcut amândouă.

– Bine, atunci asta nu se pune, mai bine să-mi doresc altceva.

Un minut mai târziu a spus:

– Mai ții minte, la raionul de jucării am văzut o păpuşă germană cu fileu în păr și o geantă pe umăr. Vreau una ca asta.

– Care costa 25 de ruble?! am spus eu îngrozită.

– Da, a suspinat Manka, 25 de ruble și 80 de copeici.

Ne-am posomorât. Una e să visezi la lucruri irealizabile, cum ar fi o cutie de gumă cu aromă de zmeură sau o baghetă magică, dar e altceva să-ți dorești o păpuşă germană cu păr adevărat şi o poşetă pe umăr de la raionul de jucării. Pe care, dacă vânzătorul nu se uită, poți s-o iei de pe raft și chiar să o ții în mână. Poți chiar să-ți ții răsuflarea și să mângâi plasa mătăsoasă din păr și să-i admiri catarama roz strălucitoare de la geanta de umăr. Dar 25 de ruble și 80 de copeici sunt o sumă mare de bani, iar părinții noştri nu-și permit să cumpere o jucărie atât de scumpă!

– Mi-aş dori să am o păpuşă ca asta, m-am strâmbat eu.

– Şi eu, a suspinat Maniunea.” (pp. 271-273)

„Pe parcursul povestirii, ați putea avea impresia că Ba era îndărătnică, încăpăţânată și despotică. Acest lucru nu este deloc adevărat. Sau nu este chiar aşa. Ba era foarte iubitoare, bună, plină de compasiune și devotată. Dacă nu o enervai, părea un înger în carne și oase. Dar e drept că se putea enerva din orice motiv, chiar și cel mai neînsemnat. Și în acest moment de cumpănă al universului, Operațiunea Furtună în deşert putea să pară o joacă de copii în comparație cu ceea ce era în stare să facă Ba! Era mai uşor să strângi cu fărașul și să arunci la gunoi în spatele grajdului efectele tornadei decât să faci față furiei distructive a bunicii Roza.

Sunt un om fericit, prieteni. Am avut de-a face cu această forță a naturii de mai multe ori, și totuși am supraviețuit. Copiii sunt la fel de tenace ca gândacii.

Manea și cu mine aveam opt ani când ne-am cunoscut.” (p.13)

Maniunea de Narine Abgarian