N-am ajuns din întâmplare la Seymour

Obsesia pentru forme perfecte a atins astăzi cote inimaginabile. Trăim într-o dictatură a formelor (perfecte), una în care suntem cu toții angrenați, adulți și copii, deopotrivă. Totul ar fi cum ar mai fi dacă în același timp nu ne-am confrunta și cu teama de eșec și fuga de efort; peste tot ni se vând rețete puse sub semnul „instant”, „fără efort”, ca și cum corpul perfect, odată obținut, nu trebuie întreținut. Fiecare epocă istorică și fiecare decadă a secolului XX au avut standardele lor de frumusețe; de la corp de Venus, trecând prin formele rubensiene și ajungând la obrajii supți ai lui Marlene Dietrich. Pentru toate acestea femeile (în special ele) au făcut sacrificii: au ținut cure de slăbire, s-au înfometat, s-au încorsetat până și-au rupt coastele și câte și mai câte. Astăzi s-a trecut la următorul nivel, astfel încât chirurgia plastică a devenit regina înfrumusețării (artificiale, dar ce mai contează?), iar siliconul și acidul hialuronic cei mai buni prieteni ai femeilor. Din păcate, nimic despre sport, iar sfaturile despre dietele echilibrate sunt bune pentru știrile matinale și cam atât.

Zilele trecute discutam cu o elevă de 17 ani despre programul ei zilnic, din care nu lipsea mersul la sală” (a se citi sala de fitness). Este înaltă și suplă, are un corp foarte bine proporționat, dar ea se vede tot grasă (veșnica problemă a adolescenților). Am întrebat-o de ce nu face un sport, de echipă sau individual și mi-a răspuns că e cam târziu la vârsta ei să se apuce de sport. Am rămas pe gânduri, pentru că în momentul acela mi-am dat seama cât de nesănătos ne creștem copiii și cât de dezechilibrat le este regimul de viață. Să alergi pe bandă într-o sală acoperită sau să faci fitness cu câțiva oameni într-o sală (de cele mai multe ori fără lumină naturală) e ca și cum am cicoare în loc de cafea. Știu, există argumente suficiente pentru mersul la sală, dar tot rămân la convingerea că sportul în aer liber este cea mai bună formă de mișcare fizică.

Personajele din Seymour sunt toți copii, cu excepția lui Sebastian. Copii forțați să slăbească, închiși într-o clinică care seamănă mult cu una de dezintoxicare sau dezalcoolizare. De altfel, trambulina uriașă din mijlocul scenei este plină de bucăți albe de polistiren care te trimit cu gândul la pastile. Se lipesc de tălpile copiilor, în timp ce aceștia fac mișcare fizică până la epuizare, invadează toată scena și ajung inclusiv în vestiarele protagoniștilor. Scena este o reproducere parțială a unui vestiar (uriaș) dintr-un campus școlar american. O vedem în mai toate filmele cu și despre adolescenți. Ușile dulapurilor au toate oglinzi, în care niciunul dintre ei nu este dornic să se uite. Pe rafturi se regăsesc diferite obiecte de uz personal (deodorante, fotografii etc.). Banca uriașă pe care se odihnește Sebastian este pe latura opusă cu vestiarele, astfel încât între cele două se regăsește epicentrul acțiunii.

Momentul din prima parte a spectacolului, cel în care copiii dansează până la epuizare, încercând să scape de frustrări, tensiuni și angoase, este momentul cel mai dinamic al întregului spectacol. Ritmuri extrem de alerte, care se revarsă din orice club destinat tinerilor, care se aude foarte tare și care nu lasă loc gândului să se manifeste. Dar totul are o logică: doar așa copiii reușesc să se uite unul la celălalt și, mai ales, la ei înșiși. Cu cât intri mai mult în universul concentraționar al clinicii, cu atât rătăcești mai mult. E dincolo de firesc ceea ce se întâmplă acolo; așa cum copiii încearcă să înțeleagă cu ce-au greșit și de ce e o așa mare vină să fii gras sau plin, așa și spectatorii încep să înțeleagă că e dincolo de orice rațiune încercare adulților de a construi tipare ale perfecțiunii care n-au pic de inocență și nimic altceva în comun cu lumea copilăriei. Ferenc Sinkó și Balázs Bodolai au reușit să construiască un univers spectacular pe cât de dur (frust prin goliciunea spațiului și răceala dulapurilor metalice), pe atât de delicat. Distanțele dintre copii devin insignifiante în momentul în care aceștia își dau seama că poveștile lor seamănă. Din acel moment evadarea devine obsesie, dar și motiv de conflicte interioare. Scena în care toți pacienții clinicii stau întinși pe saltea, cu capurile ascunse în dulapuri este una care-ți dă frisoane, căci seamănă izbitor de mult cu o scenă din Eseu despre orbire de José Saramago; corpuri reduse la o singură dimensiune, corpuri inerte, lipsite de vlagă, adormite. Corpuri fără capuri!

Această prezentare necesită JavaScript.

Sebastian, singurul adult din toată povestea, nu e nici pe departe cine ar trebui să fie; gras, egocentric, excentric, cu o mână de aur, devine oglinda tuturor imperfecțiunilor adunate într-un singur corp. Martor al slăbiciunilor, Sebastian devine și vocea neputințelor copiilor, iar din acel moment echilibrul fragil se rupe definitiv. Foarte bună alegerea lui Attila Orbán pentru rolul lui Sebastian, care polarizează atenția în momente-cheie. Opoziția dintre corpul lui, mare, care devine supradimensionat prin jocul de lumini, cu corpurile copiilor este menținută și cu ajutorul trambulinei, de un alb orbitor și imposibil de ignorat. Un alb total nesănătos, ca și întunericul în care se scufundă corpurile pacienților. Dacă la începutul spectacolului tinerii care au stat lângă mine râdeau de se zgâlțâiau scaunele, la final departe de ei orice astfel de reacție.

Un spectacol pe cât de dur, pe atât de sensibil, foarte bine gândit în detaliu, astfel încât să dea de gândit tinerilor, dar și adulților. E un spectacol care poate sta la baza unor dezbateri serioase pe tema corpurilor umane și nevoilor lor, a rețetelor de frumusețe și a tiparelor, a succesului obținut fără efort. Un spectacol-metaforă din care nu lipsesc adrenalina, spaima și neputința. Un spectacol în care generația tânără de actori ai Teatrului Maghiar de Stat Cluj (re)confirmă (Zsolt Gedő, Éva Imre, Tamás Kiss, respectiv Zsuzsa Tőtszegi), susținuți fiind și de Csilla Albert și Attila Orbán. Seymour – spectacolul la care n-am ajuns din întâmplare!

SEYMOUR – AM AJUNS AICI DIN ÎNTÂMPLARE – Teatrul Maghiar de Stat Cluj