Catedrala nu este o biserică, cum ar putea părea la prima impresie, ci un bar jegos, cu mâncare ieftină, cu un amestec de mirosuri puternice spre înțepătoare și cu mușterii de la modești până la vagabonzi. Iar conversația este, de fapt, un colaj de conversații, pornind de la cea ce se desfășoară în Catedrală, dintre răzvrătitul Santiago Zavala, fiul rătăcitor al unui om de afaceri de succes, și Ambrosio, fostul șofer al tatălui său. Această conversație constituie scheletul cărții și se întinde pe mai bine de 600 de pagini, dar este de-a dreptul împletită, intercalată cu alte conversații ale celor doi cu celelalte personaje ale romanului. Când spun „intercalată” am în vedere că replici din diferite dialoguri, cu subiect diferit, sunt alternate într-o succesiune amețitoare, neliniară și neordinară, astfel încât suntem aruncați în timp și spațiu, de ici dincolo și înapoi, fără pic de milă, de către autorul care împrăștie dezinvolt piesele puzzle-ului pe care suntem nevoiți să-l rezolvăm singuri.

Conversație la Catedrala este un roman realist și total în sensul că urmează cu fidelitate principiile care dirijează o discuție arbitrară, liberă, dintre doi cunoscuți care nu mai au ce împărți: pornește de la lucruri individuale și ajunge până la politica de cel mai înalt rang, coboară în șanțurile intimității și poate sfârși în reproșuri. Și realitatea poate părea o înlănțuire aleatorie de efecte fără cauze dacă nu răscolești în cele mai putrede cotloane ale ei. Mario Vargas Llosa însă e determinat să o facă, fără nici o intenție de a ne fermeca sau cruța, hotărât să ne arate minciuna, corupția, crimele, afacerile, decadența și tragediile din spatele puterii.

A cărei puteri? A oricărei, în principiu, dar romanul vorbește despre dictatura militară a lui Manuel A. Odría, din anii ’50, din Peru. În 1948, printr-o lovitură de stat militară, aceasta îl dă jos pe președintele José Luis Bustamante y Rivero (sub a cărui conducere fusese ministru de interne), scoate în ilegalitate partidele aprist (Alianza Popular Revolucionaria Americana) și comunist, organizează (sub presiunea SUA) alegeri prezidențiale pe care le fraudează în întregime și devine președinte în 1950. Dar Odría nu este decât prin corespondență un personaj în romanul lui Llosa, care nu-i oferă onoarea nici unei replici sau a vreunei acțiuni. Subliniez acest aspect pentru că am convingerea că ne transmite două lucruri importante: josnicia oricărui dictator, a cărui individualitate autorul nici nu catadicsește s-o bage în seamă în mod direct, negreșit un semn de dispreț din partea acestuia din urmă, și, în al doilea rând, faptul că nici o dictatură nu se bazează doar pe dictator.

Pe lângă ceilalți  lingăi, pungași, criminali și idioți utili, dictatura lui Odría se bazează pe Kayo Bermudez, personaj inspirat de ministrul de interne de pe vremea dictatorului, Alejandro Esparza Zañartu. Deși nu este mai puțin respingător ca Odría însuși, autorul alege, în privința acestuia, strategia opusă: de a-l descrie cu toată violența talentului scriitoricesc, de a-i da în vileag toată abjecția și micimea sufletească, de a-i arăta viciile, metodele murdare și lipsa definitivă a scrupulelor. Kayo Bermudes este, negreșit, mâna murdară a lui Odría, nicidecum o victimă manipulată, ci un oportunist și abil criminal de plăcere. El este cel care a organizat și a controlat represiunea politică din Peru, a falsificat alegerile, a înăbușit barbar revoltele și a orchestrat “manifestațiile” de susținere a regimului. Dacă celelalte personaje ale romanului, fiind descrise prin intermediul diferitor conversații, primesc nuanțe diferite în dependență de cel ce le descrie (Hortensia este bună și generoasă în ochii Amaliei, dar o șantajistă de cea mai joasă speță, după părerea lui Ambrosio; don Fermin este nobil pentru Ambrosio și un criminal ticălos pentru Queta), atunci portretul lui Kayo Bermudez este unanim pictat în aceleași culori: un netrebnic strateg în ale afacerilor murdare, nu în zadar se autosupranumește, cu cinică satisfacție, Kayo Rahat. Mai trist e că acest Rahat nu încetează să pută nici când cade regimul, chiar dacă fuge din țară, căci o duce bine-merci peste hotare, după care se întoarce și cu siguranță va găsi o modalitate să se facă util, sub orice regim. Asta pare să sugereze suspendarea liniei de subiect referitoare la Kayo în momentul revenirii lui și încercării acestuia de a se ocupa doar de afaceri „curate”.

În ceea ce privește celelalte personaje, ele nu sunt nici pozitive nici negative, nici victime nici opresori, nici idealizate nici simplist prezentate, doar niște oameni mânați de istorie, idei, pasiuni și necazuri. Dintre acestea, cel mai cu abnegație sondat din punct de vedere psihologic și moral, dar nici pe departe cel mai complex, este tânărul Santiago. El este prototipul rebelului fără soluții, al criticului fără alternative, al revoltatului neputincios: „Știu ce n-aș vrea să fiu, dar nu ce mi-ar plăcea să fiu” (p.278). Descendent al unei familii aristocrate, își urăște cu vehemență, dar fără prea multă convingere, proveniența și, după ce intră la o universitate neagreată de părinți, unde intră într-un grup de comuniști, și după ce se ciorovăiește neîncetat cu toți membrii familiei, ajunge să se complacă în postura de răzvrătit orgolios, fugind de acasă, pentru a trăi pe cont propriu, ca jurnalist, și fără să mai accepte vreun sfanț din partea familiei, nici măcar din partea cea i-a revenit prin testament, după moartea tatălui său. Toate acestea nu-l conving însă nici măcar pe el însuși: îl dezamăgesc atât studiul, comunismul și activismul, cât și dragostea și viața însăși. Deloc surprinzător, ajunge la concluzia care se potrivește mănușă cu viața sa:

Poate monotonia aceea cu privațiuni era fericirea, acea discretă lipsă de convingere și de exaltare și de ambiție, poate asta era și nimic altceva: acea bleagă mediocritate în toate celea”. (p.573)

(„Ay, Zavalita!” Câtă dreptate ai avut! Azi nu ne dorim nimic mai mult decât monotonie, să revină Sfânta Monotonie…)

Santiago Zavala este pentru autor, mai curând un prilej pentru reflecții filozofice, decât un personaj care împinge acțiunea mai departe. Totuși, asupra acestor reflecții merită să te oprești:

„Cel mai rău era să ai îndoieli, Ambrosio, și cel mai bine să poți închide ochii și să zici Dumnezeu există, sau Dumnezeu nu există, și să crezi în asta. […] Să strângi din pumni, să scrâșnești din măsele, Ambrosio, să zici APRA e soluția, religia e soluția, comunismul e soluția, și să mai și crezi. Abia atunci viața și-ar găsi un făgaș și omul nu s-ar mai simți atât de dezarmat, Ambrosio”. (p.110-111)

Conlocutorul lui Santiago de la Catedrala este Ambrosio, șoferul lu Kayo Bermudez, apoi al lui Fermin Zavala, vigurosul neputincios atât în fața porcului Bermudes, cât și a nobilului Fermin, slugarnic până și cu prostituatele sau cu partenerul său de afaceri, tandru cu soția, onest cu prietenii, hoț din sărăcie și criminal din recunoștință, e un personaj la fel de interesant, dar mult mai ambivalent. Predestinația lui e să se supună, până la umilință, și celui bun și celui rău, dar cele mai mari „realizări” ale sale au pornit din proprie inițiativă: căsătoria, afacerile, crima.

Totuși, nu atât aceste două personaje în sine, luate aparte, Santiago și Ambrosio, ne trezesc interesul, cât întâlnirea dintre cele două lumi, aristocrația și cholos, ce are loc la Catedrală, și care ne arată că aceste lumi sunt despărțite numai prin convenție, nu și în realitate. Simpatia juvenilă a autorului pentru ideile socialiste par să fi jucat un rol în acest fel de a prezenta lucrurile, ceea ce nu invalidează ideea în sine.

Dar personajul care m-a cucerit până și pe mine, nu doar pe Ambrosio și pe cei mai mulți din anturajul său, este don Fermin, tatăl lui Santiago, omul de afaceri de succes, dar fără excese, politician din interes, dar nu fără înțelegerea împrejurărilor și riscurilor, activist din umbră, dar nu fără compromisuri rușinoase, intelectual ascuns, dar nu fără impact asupra evenimentelor din țară, tata iubitor, dar nu lipsit de orgolii. E poate cel mai realist personaj din Conversație la Catedrala, întrucât toate contradicțiile lui par rezolvabile, și poate cel mai liberal dintre cei pe care îi cunoaștem din carte, căci el este cel ce prevede, acceptă și chiar provoacă schimbarea, cel ce înțelege și tolerează răzvrătirea fiului, cel ce-și respectă și ajută servitorii și cel ce, deși sensibil și select, nu se închistează în statutul său social. Noblețea i se remarcă însă, mai ales, în suferință: suferă cel mai mult din cauza plecării fiului, dar nu-l copleșește pe acesta cu lamentări inutile; suferă din cauza homosexualității sale, dar într-o demnă singurătate; o fi suferind și din cauza încurcăturilor politice și de afaceri, dar despre asta nu aflăm nimic, căci acestea par să conteze, prin comparație, mult mai puțin. Autorul nu încearcă să ne ascundă faptul că, în același timp, Fermin Zavala este și oportunist, iar uneori chiar netrebnic, dar eu nu am reușit, totuși, să-l disprețuiesc.

Figurile feminine sunt la fel de memorabile, dar, prin comparație cu cele masculine, ușor împinse spre extreme, deși fără exagerări ce ar dăuna în vreun fel impresiei generale: o Aídă cam înflăcărată, o Hortensie cam nebună, o mama Zoila prea egoistă și teatrală, o prostituată Quetita prea simpatică și perspicace, o soție Ana țesută din stereotipuri, și doar Amalia, soția lui Ambrosio, servitoarea lui Fermin și apoi a Hortensiei, pare să se încadreze perfect limitelor condiției sale sociale și împrejurărilor vieții.

Cu toate acestea, cum am și spus, nimic nu pare forțat sau fals în acest roman, deși totul ar trebui să ne sune neobișnuit și revoltător. Dar, deși ne dezgustă, ne tulbură și ne întristează, nu ne pare neobișnuit ceea ce ne spune autorul pentru că bănuim toți că în spatele unei puteri dictatoriale nu poate sta decât corupție, șantaj și crime, doar că Mario Vargas Llosa ne arată, fără menajamente, grozăvia acestei mocirle. Conversație la Catedrala este un roman brutal, răvășitor și pătrunzător, dar care totuși ne lasă o urmă de speranță, măcar și prin aceea că ne convinge că orice dictatură cade, și cu cât devine mai violentă, cu atât cade mai repede. Așa să fie, azi ca și ieri.

Conversație la Catedrala de Mario Vargas Llosa

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: seria de autor Mario Vargas Llosa

Traducerea: Mihai Cantuniari

Anul apariției: 2021

Nr. de pagini: 620

ISBN: 978-606-779-883-8

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Unii spun că, citind mereu, fug de realitate. Eu zic că numai citind ajungi să înțelegi realitatea. Cărțile au știut să-mi explice spectacolul lumii, de la particulele elementare la relațiile dintre oameni, și au încă atâtea să-mi spună... Prefer cărțile de popularizare a științei, dar citesc cu drag și istorie, biografii, beletristică, iar uneori, dacă n-am altceva sub mână, citesc și afișele lipite pe pereți sau în stații, pentru că așa am știut să-mi umplu orice clipă liberă - cu ceva de citit. A scrie despre cărți mi se pare la fel de firesc ca și a expira aerul inspirat, e parte a unui singur proces și o tratez ca atare.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura