Acest roman despre comorile unei biblioteci este continuarea unui bestseller, Motanul care voia să salveze cărțile. Scriitorul japonez, care este și medic, a cunoscut rapid notorietatea datorită acestor cărți ce subliniază importanța educației tradiționale, formatoare a caracterului.
Biblioteca, devenită spațiu al aventurilor excepționale, are rafturi înțesate de volume pe care cititorii fideli le răsfoiesc cu interes. Cărțile au coperte colorate și moi, pagini încărcate de amprenta timpului și, mai ales, sunt pline de personaje în puterea cărora stă depășirea granițelor dintre real și imaginar. Biblioteca virtuală nu există, nici despre cărțile în format online nu vine vorba. Tehnologia apare doar în imaginile orașului cu trenuri de mare viteză. Civilizația orașului vechi este vag afectată de modernitate.
Oamenii trăiesc modest, însă au tendința de alienare. Ceva îi trage înapoi, la momentul oportun, făcându-i să-și reamintească de valori moștenite – puterea cărților se dovedește salvatoare. Nanami și tatăl ei pot reveni, când prioritățile devin clare, la viața lor tihnită dinainte, cu ritm mai lent și ritualuri ce le îngăduie să se ducă împreună la biblioteca din oraș.
Copiilor le plac animalele, iar pisicile sunt printre preferatele lor. Un motan vorbitor o însoțește pe Nanami, o micuță cititoare, printre rafturi, până când ajung amândoi într-o cetate păzită de oamenii gri. Cine a citit Momo, romanul lui Michael Ende, va găsi destul de multe asemănări între cele două cărți. Momo și Nanami au cam aceeași vârstă, preadolescentină, au însă și o înțelepciune de care adulții nu țin neapărat cont. Oamenii cu fețe cenușii din cetatea răului nu fură neapărat timp, ca în Momo, ci păzesc cărțile considerate primejdioase. Periodic, cineva este de părere că literatura bună face mult rău – subiectul nu e nou. Metodele de a distruge cărțile sunt și ele clasice – tomurile dispar fără explicații, sunt aruncate în foc sau înlocuite cu volume ale căror pagini rămân albe.
Un spirit negativ, o umbră care își schimbă permanent înfățișarea, încearcă să elimine cărțile și începe prin a le fura de pe rafturile unei biblioteci. Spațiile goale care devastează colecții întregi sunt observate doar de Nanami, fetița pasionată de lectură. Biblioteca însăși este un personaj.
Lecturile copilăriei sunt privilegiate. Nanami salvează din foc o carte pe care a recitit-o de multe ori.
„— Tată…, îngăimă Nanami, cu glas stins.
Întinse braţele, pe care le ţinuse strâns la piept, către Seiichirō. Tatăl făcu ochii mari: era o carte ilustrată pentru copii, foarte veche. Nu doar că era veche, dar era şi arsă din loc în loc, era pătată de funingine neagră, roasă pe la margini, însă din mijlocul coperții intacte, în culori vii, o privea semeţ un motan cu ochi verzi ca două mărgele de jad.
— De ce te-ai întors cu cartea asta?
— Când m-am dezmeticit, am văzut-o în brațele mele.
— Cartea asta e…, murmură, nostalgic, Seiichirō, făcând ochii mari de uimire. Nu îți mai aminteşti? E o carte pe care ți-am cumpărat-o cu ani în urmă. O iubeai enorm… Și la un moment dat a dispărut pur și simplu.
— Nu am uitat-o. Am citit-o de atâtea ori.” (p. 213)
Romanul lui Sōsuke Natsukawa are un mesaj limpede: pasiunea pentru lectură începe în copilărie, într-o familie care iubește cărțile. În absența părinților, copiii se vindecă de singurătate citind. Prin cărți își fac prieteni și cresc frumos, cu nădejdea că în orice bătălie binele învinge.
Câteva date despre autor am găsit în prezentarea editurii:
SŌSUKE NATSUKAWA este un scriitor și medic japonez din Nagano. Cartea sa de debut, Kamisama no Karute, a fost distinsă cu Shogakukan Fiction Prize, s-a situat pe locul al doilea la Japan Booksellers’ Award și a fost ecranizată în Japonia. Este primul volum dintr-o serie vândută în 3,7 milioane de exemplare. Publicat în 2017, romanul Motanul care voia să salveze cărțile a devenit în scurt timp bestseller național și internațional, apreciat de critici și de public deopotrivă și tradus în 40 de limbi. Continuarea sa, Motanul care a salvat biblioteca, s-a bucurat de același succes în rândul cititorilor de pretutindeni.
Las mai jos alte fragmente:
„— Voi fi mai puternic decât sunt acum, spuse regele. În consecinţă, lumea se va îmbogăţi mai mult. Dar va fi doar o himeră. Văd întinderi de pământ dezolante, cu o mână de învingători absoluți domnind peste nenumărate cadavre. Văd o lume în care oamenii îşi fac răul unii altora. E o lume în care puterea cărților a fost complet anihilată.
— Asta nu se va întâmpla, răspunse Nanami, clar și răspicat.
În glasul ei nu era loc de compromis, însă regele părea satisfăcut de răspuns.
— Tu crezi cu adevărat în puterea cărților, nu?
Nanami încuviinţă din cap.
Era de neclintit. Nu avea nici un motiv să-i fie teamă. Poate că lumea în care trăia ea era mai mică decât lumea pe care o vedea regele cenuşiu, însă era lumea ei, o lume în care oamenii nu trăiau singuri.
— Splendid răspuns, spuse regele, zâmbind.
Era un zâmbet înspăimântător. Acea prezenţă întunecată, ce rămăsese ascunsă până acum, scotea, în sfârşit, capul din spatele lui. Lui Nanami i se tăie răsuflarea.
— Dacă asta crezi, atunci încearcă să ieși de aici cu viață, continuă regele, sarcastic.” (p. 186)
*
„În cele din urmă, Nanami ieşi din labirintul de fier și oțel. Peisajul din jur era dezolant: coloane prăbuşite, ziduri de piatră sfărâmate – însă era neatins de flăcări. La început, nu își dădu seama unde era, dar când văzu cioburi de candelabre sub picioare, înțelese unde se afla.
— Salonul generalului…, murmură Nanami.
Din loc în loc apăreau puncte luminoase slabe, ca și cum i-ar fi răspuns.
Printre dărâmături și ruine, câteva cărți emanau o lumină fragilă, ca niște becuri ce indicau un culoar de ieşire sau faruri ce călăuzesc navele pe mare. Douăzeci de mii de lege sub mări pe un piedestal de piatră povârnit, Comoara din insulă îngropată sub un morman de cărămizi, Moby Dick cu coperta pe jumătate zdrenţuită…
Urmând cu privirea lumina cărților, Nanami văzu o uşă aproape distrusă, întredeschisă doar cât să poată ieși pe acolo, strecurându-şi silueta minionă prin ea, cu tot cu motanul Tigruț din braţe.
Nanami îl așeză pe motan mai bine în brațele ei și începu să meargă, ferindu-se de cioburile de candelabre, dând cu piciorul în cărămizi sau escaladând mormanele de moloz. Înainte să iasă pe uşa prăbuşită, se opri şi privi lumina emanată de cărți.” (p. 195)
*
„Regele nu răspunse, dar izbi din nou moneda de masă.
— Cunosc foarte bine fiinţele umane. Oamenii sunt foarte lacomi și ca să își îndeplinească dorințele, fac uz de puteri inimaginabile. Unii spun că cea mai mare putere a oamenilor este inteligența, dar e limpede că este o teorie greşită. E adevărat, inteligența umană e cea care inventează felurite tehnologii și face descoperiri uimitoare. Cu toate astea, omul inteligent care a inventat pușca nu trebuie să țintească și să tragă în semenii lui. Să nu apeși pe trăgaci – abia asta numesc eu inteligență. Cu alte cuvinte, e clar că oamenii duc lipsă de inteligență. Dar să nu mă înțelegi greșit. Faptul că oamenii nu sunt inteligenți nu mi se pare un defect. Oamenii calcă nemiloși peste alții ca să-și urmărească interesele, își împuşcă și ucid semenii, şi sunt lacomi, vor mult, cât mai mult. Altfel spus, lăcomia asta fără nesaț e cea mai importantă armă pe care o posedă orice om. Această forță îi face pe oameni să evolueze, să descopere, să se dezvolte, devenind nişte ființe remarcabile, mai importante și mai impunătoare.
Regele izbi din nou moneda de masă și continuă, de parcă ar fi vorbit pentru sine: Dar mai știu un lucru: că acești oameni puternici pot fi incredibili de slabi de îndată ce sunt copleșiți de nesiguranță și disperare. Oamenii rămași singuri în flăcările acelea de obicei nu supraviețuiesc.
— Dintotdeauna ai văzut oamenii aşa, nu?
— Fiindcă am stat mereu în acel loc.” (p. 235)
*
„În glasul lui nu era nici urmă de ironie.
— Cărțile se impregnează de forța tuturor oamenilor care le-au citit, răspunse Nanami, serioasă. Puterea lor m-a scos teafără din oceanul de foc de la castel. Am simțit că așa s-a întâmplat.
— Greu de crezut. Puterea cărților îi face pe oameni neputincioși. Empatie, compasiune, grijă… Toate aceste emoții slăbesc ambiția, nasc șovăială și reduc comportamentul agresiv. Cu alte cuvinte, limitează potențialul oamenilor, îndepărtându-i de succes.
— Există lucruri mai importante decât succesul, îl contrazise Nanami, dar regele rămase cu privirea neclintită. Nu spun că oamenii nu au nevoie de succes în viață. Dar cărțile ne învață că sunt lucruri mai importante decât succesul personal. Ne învață că trebuie să întindem o mână de ajutor celor aflați în nevoie, că trebuie să-i ascultăm pe cei care trec prin momente dificile, că banii nu sunt totul. Ne învață lucruri ce nu pot fi explicate logic. Poate că în ziua de azi nu mai este ceva atât de evident, însă în trecut toți oamenii știau asta. Era de ajuns să citească o carte și învățau de îndată aceste adevăruri.
— Chiar tu ai spus că majoritatea oamenilor au uitat de puterea cărților. Şi atunci la ce bun să mai gândești așa despre cărți?
— Te contrazic. Cărțile ne conferă o forță imensă.
— De exemplu?
— Cărţile m-au învăţat că pot găsi speranță în orice împrejurare, că nu sunt niciodată singură. M-au învăţat că pot să trec prin foc și să găsesc oricând o cale de scăpare din fața pericolului.
În timp ce vorbea, prin fața ei se perindau un șoricel de câmp făcând o reverență, un hoț gentilom zâmbind ştrengărește, un steag albastru fluturând victorios peste un drapel cenuşiu, un motan mergând țanţoş, cu o privire sfidătoare…
Regele ridică încet privirea către tavanul gol, dar continua să o asculte atent.
— Şi eu aud în fiecare zi la școală aceleași lucruri: Trăiește-ți viața cum îți place, să nu-ţi pese de părerea oamenilor, spune deschis ce gândești şi străduiește-te din răsputeri să ocupi un loc important în societate. Eu cred că o astfel de mentalitate este complet greşită. Nanami puse încet mâna pe cartea din fața ei. Îmi este greu să explic de ce cred că e greşit să gândim aşa. Poate că e ceva ce simt cu sufletul, nu ceva ce înţeleg gândind logic, cu mintea. Nanami coborî privirea asupra cărții. De aceea oamenii citesc cărți. Prin intermediul lecturii, pot înțelege cu adevărat ce înseamnă să le porți de grijă celorlalți și ce se întâmplă când uităm să mai avem compasiune pentru alții.” (pp. 238-239)
Motanul care a salvat biblioteca de Sōsuke Natsukawa
Editura: Litera
Colecția: Folio
Traducere din limba japoneză și note de: Iolanda Prodan
Anul apariției: 2025
Nr. de pagini: 272
ISBN: 978-630-342-995-3
Cartea poate fi cumpărată de aici.
