Titlul cărții este atractiv: Un pisoi cu cap de floare. Subtitlul te aruncă brusc înapoi, la vremea când să scrii câteva pagini de jurnal despre pandemie ar fi însemnat să poți lăsa o clipă frica deoparte. Doar așa ai fi avut răgaz să privești lumea – frica de moarte, frica de boală, frica de a-i pierde pe cei dragi, frica de imprevizibil, toate aceste frici se transformă în adnotări precise și emoționante, fișă de evoluție medicală și poezie involuntară: Jurnal de spitalizare Covid (septembrie-octombrie 2020).
Cartea este dedicată medicilor, personalului medical, zona socială cea mai expusă îmbolnăvirii. În costumele lor albe, medicii par extratereștri.
Larisa, elevă în clasa a IV-a, aduce virusul de la școală – și învățătoarea fusese spitalizată, școala închisă de autoritățile sanitare, declarată mediu contaminat. Este doar o chestiune de timp până ce părinții Larisei, Mircea și Denisa, sunt testați pozitiv.
Cartea are două autoare, o mamă și fetița ei. Denisa scrie jurnalul, partea cea mai mare a textului, iar desenele și scrisorile sunt ale Larisei. De multe ori, aceeași secvență de realitate este privită din perspectiva celor două vârste. Informația trece dintr-o parte în alta, păstrându-și consistența și seninătatea. Limbajul copilăresc preia din limbajul adulților, însă se întâmplă și invers.
„Uite, pisicuțo, cum ai putea să-ți formulezi Jurnalul, ca să fie diferit de Bucurii:
Mă simt…
Mi se pare că….
Mă bucură / liniștește / îngrijorează / întristează / înveseleşte că….
Sunt uimită de…
Cred că…
Ok
Dar nu chiar pe toate, nu?
De exemplu: Am primit rezultatul testului. Simt că… Mi se pare că…. Dar știu că…. Nu, la alegere!
Ok!
Mulțumesc!
Paaaa, pupici!
Faţă de celelalte zile, azi simt că… / Mi-am dat seama… / Am înțeles ceva important… Spor la scris!” (p. 63)
Niciun gând rău nu se strecoară în pagini cu adevărat, iar acesta este cel mai bun indicator de sănătate. Lumea nu este privită neapărat de la fereastra unui salon de spital, deși se întâmplă și așa, nici din viteza salvării cu sirena pornită, ci de pe plajele însorite ale unei veri nu tocmai deplin încheiate, în octombrie.
Amintirile însorite sunt puternice și dau consistență timpului. În spital, timpul trece greu. Poveștile auzite în jur, discuțiile despre tratamente, știrile de tot felul și, mai ales, întâlnirile de familie din fața saloanelor izolate creează certitudinea că vindecarea va veni cu siguranță, vor reveni toți acasă, vor fi sănătoși și fericiți împreună.
Însemnările de tip jurnal sunt fotografii de moment, prezentate brut, fără comentarea lor. De la prima răsfoire te cuceresc desenele și scrisorile ale căror rânduri păstrează grafia unei fetițe, care a învățat să-și adune, la finalul unor zile stranii, „Bucuriile”, deloc puține, așezate sub formă de liste deschise.
Minunata carte a Denisei Duran așază în centrul atenției ființele dragi, familia și prietenii, colegii de salon, oamenii care au trecut împreună printr-o perioada de incertitudine și de suferință. Astăzi, la câțiva ani de la scrierea jurnalului, cartea rămâne un document, însă distanța în timp ne permite să vedem mai mult la nivelul mesajului și să observăm dependența noastră de ceilalți, alături de care intrăm în „rețeaua” încrederii într-un final fericit, indiferent de situație.
Despre autoare, am găsit informațiile oferite de editură:
Denisa și-a petrecut viața, succesiv, în Bucovina, Transilvania și Muntenia – mai precis, în București, unde trăiește din 2000, de când a venit la Facultatea de Litere. Acum urmează a doua facultate Psihologie – este redactor la revista Lettre Internationale, publicată de Institutul Cultural Român, și este autoarea a șase cărți de poezie (dintre care „Pufos și mechanic” a luat premiul ASB pentru Debut, iar alte patru volume sunt publicate și în Irlanda, Spania, Bulgaria, Macedonia), precum și a două performance-uri multilingve. Fiică de scriitori (Dina Hrenciuc și Daniel Pișcu), a început să publice literatură de la vârsta de 12 ani, participând la concursuri literare cu motto și semnând, o vreme, cu pseudonim. Odată cu debutul în volum, a semnat primele trei cărți cu numele Denisa Mirena Pişcu și următoarele patru, iată!, cu Denisa Duran.
Larisa s-a născut la prima ninsoare de dinainte de Crăciun, în 2010, și de atunci bucură oamenii cu empatia și generozitatea ei. La școală este pasionată în egală măsură de matematică și de română. Crede în lumile fantastice, se joacă mult pe-afară, cu prietenii ei, și a devenit personaj în cărțile mamei sale încă de la naştere: vezi volumul „Dorm, dar stau cu tine” (cu ilustrații de Floarea Ţuţuianu), dar și cel mai recent, „21 de zile de fericire” (Tracus Arte, 2021).
Las mai jos alte fragmente:
Ziua zero – sâmbătă, 26 septembrie 2020
Am aflat că am Covid.
„Pozitiv”, așa scria pe test.
„Fiți pozitivă!” mi-a scris învățătoarea fetiței mele, care, printr-o relație a ei la DSP,
îmi și dăduse rezultatul.
„Sunt –
și la propriu, și la figurat!”
i-am răspuns
și am bâjbâit după un emoticon.
***
Mi-am luat un moment…
Stau jos şi mă gândesc și-mi repet:
„Am Covid!… Am Covid, chiar am Covid!…”
După șapte luni de izolare
și purtat mască
şi distanţare
și dezinfectare
şi spălat toate produsele
de la magazin,
am Covid.
Simt o uşurare…
În sfârşit,
sunt în gura lupului!…
(pp. 7-8)
*
Mă uit la lucrurile din jur. Ceainicul primit de ziua mea… Stau la măsuța din bucătărie, beau un ceai, știu că am Covid, Larisa și Mircea sunt deja în spital, și mă uit la lucrurile din jur.
Seresa, floarea mea minunată… (Oare cât poate rezista fără apă? O săptămână, două, știu că poate am mai fost plecată la mare. Dar trei sau patru? Oare când o s-o pot revedea? În cât timp? În ce fel? Oare o să mă mai întorc vreodată aici?)
Acum câteva zile am trimis manuscrisul noii mele cărți de poezie, 21 de zile de fericire”, la editură. Ce coincidență! L-am recitit, am văzut că e coerent și puternic şi l-am trimis.
Acum am Covid. În câteva ore o să fiu la spital, cu sau fără mască de oxigen… Îmi amintesc, cu un „bang!”, discuția scurtă de acum câteva zile, de la serviciu. M-am întâlnit cu o colegă, scriitoare și ea. Am felicitat-o pentru noua ei carte.
— N-am vrut să fie postumă, mi-a răspuns ea, sec și șocant.
— Haha! am izbucnit eu. Asta da replică!
— Da, a adăugat ea. E nasol dacă e postumă – editorii îți umblă în ea. Am trimis-o la publicat când a început pandemia…
Mi-am adunat curajul… Mi-am adunat lucrurile… O să chem (pentru a doua oară) salvarea.
Prima oară am chemat-o pentru testare. La mine acasă – după divorţ, alta decât casa Larisei. (Eram deja, find contact direct, în autoizolare). De data asta, o s-o chem să vină să mă ia. Cu tot cu boala mea cronică.
Nu-mi dă pace un gând. Cum să fac cu gunoiul? Dacă ies să îl duc, împrăștii virusul peste tot. Dacă îl las în casă, o să găsesc aici viermi. N-am pe cine să rog să-l ia, nimeni nu poate atinge nimic atins de mine. Nu pot să rog pe nimeni să vină, mai apoi, să îl ducă – nu se poate intra în casa mea, contaminată. Aş putea să-i rog pe cei de la Salvare să mă ajute – ei au echipament special de protecție, pot atinge orice obiect al meu. Dar nu vreau. Aş putea să-i dau drumul pe geam… Imposibil! Poate ar fi bine să mă duc, pur și simplu, să-l duc. Și apoi, la întoarcere, dau totul cu dezinfectant. La urma urmei, ce voi atinge? Doar butonul de deschidere, de la uşa de jos, și butoanele de la interfon, la întoarcere. Dar dacă îmi scapă ceva – și las virusul pe-aici, prin bloc? Cum să fac? (pp. 23-24)
*
Mama îmi scrie:
„Și soții Trump au Covid.
Multe cazuri noi.
2343”. (p. 61)
*
Asistentul de pe ambulanță mă sună, îmi spune că a ajuns și că mă așteaptă să cobor. Să cobor? Să cobor singură? Să pun mâinile mele periculoase pe toate suprafețele blocului?!
Ajung jos, slăbită, amețită, cu bagajul greu de spital într-o mână și în alta cu sacul de gunoi, bun de aruncat acolo, la container, lângă ambulanță. Asistenții îmi iau pulsul, îmi iau tensiunea, îmi notează toate bolile și cele mici, și cele mari, din care Coronavirusul s-ar putea înfrupta pe îndelete – şi pornim. Ambulanța iese de pe străzile cartierului, dintre ochii curioși ai vecinilor. Mă gândesc, cu recunoștință, că n-a fost nevoie de izoletă, că nu se mai procedează aşa. Mă gândesc la oamenii aceia speriați, printre primii bolnavi, care nu știau ce se întâmplă cu ei și de care toată lumea fugea. Mă gândesc cum se simțeau ei, băgați imediat în izoletă și târâţi aşa, printre etajele blocului. Mă gândesc cum ar fi să vezi totul printr-o folie groasă de plastic, înfășurată strâns peste ființa ta. Și să rămâi acolo, sub ea.
***
Ambulanţa a pornit, cu sirena pusă. Mergem pe străzi, prin pasaje, peste poduri, cu vuietul disperării pornit. Stau întinsă pe targă, cu centurile prinse peste picioare, și mă uit pe geamul mic, din spate, la zecile de mașini care se trag într-o parte, la șirurile ondulate de capote, la parbrizele care se aliniază, cuminţi, și mai departe, prin parbrize, la figurile şoferilor care se uită, tăcuți, după ambulanța mea, după mine. Se uită cu îngrijorare, cu enervare, cu teamă. Îi privește direct.
Se uită către mine și eu mă uit către ei, fără ca privirile să ni se întâlnească. Atâția oameni muncind să se dea la o parte din fața mea, să-mi facă loc. Și eu, simțindu-mă puțin vinovată…
Întrebându-mă dacă situația e chiar atât de gravă – sau doar va deveni gravă? Dacă sirena asta e pentru mine.
Îi întreb, de ce ați pornit sirena? Așa trebuie… aveți pulsul foarte mare. Dar nu-i nimic, poate v-ați speriat doar acum, pe moment. Îmi amintesc că am mai mers o dată într-o mașină cu sirena pusă, în facultate, când eram traducătoare la Campionatul Mondial de Box pentru Cadeți și ne deplasam prin București, între două locații. Atunci m-a amuzat sirena, m-a flatat. Încerc și acum să mă bucur de ea, să fiu liniştită – doctorii au grijă de mine, totul o să fie bine… Dar nu pot.
*
Ziua a doua luni, 28 septembrie 2020
„Hello! Deni, cum sunteți? Am înțeles de la mama că ai ajuns şi tu la spital.
Da, am primit rezultatul pozitiv…
M-am internat ieri, dar sunt în alt pavilion decât Larisa şi Mircea.
Hai, o să fie bine! Tu ce simți? Temperatură, oboseală?
Acum sunt mai bine. Am avut durere în piept și spate, durere de cap, slăbiciune, tuse. No bun, ai scăpat uşor! Sănătate!
Încă n-am scăpat, Ana…
Da… Na…
Dar sper să-mi poți spune asta în curând!
Gen că nu ai ajuns intubată. Ori alte forme grele…
La un anumit interval de la debut e o perioadă mai grea, care trebuie supravegheată. (pp. 24-26)
*
„Visele mele
Se împlinesc
Cât bat din palme sau cât clipesc!
Inspir iubire,
Expir iubire,
Vă dau la toți și vă molipsesc.”
Țin mâna cu acul întinsă pe lângă corp și cu cealaltă mână dansez uşor, în aer.
***
Iese un pacient dintr-un salon. Eu scriu, la masa mea, pe balcon.
— Ce faceți, doamnă?
Îi zâmbesc.
— Ce să fac? ezit puțin… Păcălesc timpul!
Îmi zâmbeşte. De fapt, sunt bucuroasă de viața mea.
De fiecare zi petrecută – aici sau altundeva. (Sunt toate frumoase. Sunt toate ale mele. Să-i spun că așa, cu Covid cu tot, mă bucur de viaţă?!)
***
Am ieșit pe geam. Mănânc un corn cu ciocolată. Suplimentul de la ora 17. Ambulanțele din curtea spitalului stau cu motorul pornit, pisicile dorm ghemuite una-ntr-alta, niște copii mici se fugăresc în jurul statuii mari, ciobite, degradate, din curtea spitalului. (p. 59)
Un pisoi cu cap de floare. Jurnal de spitalizare Covid (septembrie-octombrie 2020) de Denisa Duran
Ilustrații de: Larisa Duran
Editura: Sonia
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 140
ISBN: 978-606-95521-2-4
Cartea poate fi cumpărată de aici.
