Cartea spune povestea regelui Mihai I de la naștere pînă la abdicarea forțată din 1947 și părăsirea țării, cu accent pe tipul de personalitate ce l-a determinat să adopte un anumit curs de acțiune, atît în plan public, cît și în plan privat. El este, bineînțeles, personajul principal al narațiunii, dar mai sînt și altele care primesc suficient de multă atenție, după cum vom vedea. Lucrarea se bazează pe o documentație istorică solidă, însă aceasta nu este unica ei sursă. I se pot aplica foarte bine cuvintele din prefața cărții „Mistica rugăciunii și a revolverului” (Humanitas, 2017), pe care autoarea i-a dedicatat-o lui Corneliu Zelea Codreanu:
„acolo unde nu am avut destule elemente pentru a reconstitui o scenă de viață, am pus întrebări, am făcut deducții, am lansat ipoteze și am lăsat loc de răspunsuri”, demersul fiind “în bună măsură și unul literar.”
În anii ’20 ai secolului trecut, venirea pe lume a celui mai nou membru al dinastiei de Hohenzollern era așteptată cu nerăbdare, în speranța că regalitatea română va primi acel moștenitor pe linie masculină de care avea mare nevoie, deoarece la vremea respectivă încă funcționa o prevedere a legii salice: numai bărbații puteau urca pe tron. Prin urmare, nașterea lui Mihai a fost benefică pentru succesiune, dar în același timp deosebit de dificilă pentru principesa Elena, care a suferit complicații ce i-au afectat ulterior viața sexuală și au determinat-o să se teamă de o nouă sarcină. În aceste condiții, atenția soțului ei s-a îndreaptat pasager către alte femei, apoi s-a concentrat asupra Magdei Lupescu, de atunci înainte mereu aflată în viața lui.
Totuși, nu numai de partenera oficială s-a despărțit principele la sfîrșitul anului 1925, cînd a renunțat la moștenirea tronului, ci și de fiul său, nemaivăzîndu-l o lungă perioadă. Copilul a fost între timp crescut de Elena, o introvertită care a devenit și mai închisă în sine după eșecul suferit în căsătorie. Dacă în primii ani de viață băiatul a fost lipsit de prezența tatălui, mai tîrziu a resimțit despărțirea de mamă. În 1930 Carol s-a lăsat convins de o parte a oamenilor politici să se întoarcă în România pentru a conduce, înlăturînd astfel regența constituită în jurul micului Mihai în 1927, la moartea lui Ferdinand. Nu după mult timp, și-a exilat fosta soție la Florența, unde copilul ei avea dreptul s-o vadă numai o scurtă perioadă în fiecare an. Mama și fiul s-au regăsit după ce suveranul s-a văzut pus în situația de a părăsi țara în urma evenimentelor din 1940, adică cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord către ruși și a Transilvaniei de Nord către unguri.
Nu doar părinții au jucat un rol în formarea celui mai tînăr membru al familiei Hohenzollern din România, ci și regina Maria, bunica paternă, dar e adevărat că mai degrabă la începutul vieții lui. De asemenea, mai tîrziu s-a îngrijorat că era prea singur și nu se bucura de compania unor tovarăși de joacă, deoarece nu avea permisiunea să interacționeze cu copiii servitorilor, singurele persoane de vîrsta lui pe care le vedea. Mai mult de-atît, era supraponderal și vorbea puțin, deși învățase încă din primii ani româna și engleza. După părerea Tatianei Niculescu Bran, acest ultim dezavantaj provenea dintr-o afecțiune a vălului palatin – palatoschizis-, ceea ce ar explica faptul că nu s-a exprimat niciodată prea mult și că în momentele în care a făcut-o, a întrebuințat o voce cavernoasă. Pe vremea cînd Mihai își îndeplinea rolul de rege-copil, la reședința din București s-a organizat un eveniment unde a fost invitată și presa, jurnaliștii avînd permisiunea de a-i pune întrebări ca să poată fi infirmate zvonurile că băiatul era surdo-mut.
Ca o recapitulare a celor menționate pînă acum, amintim că viitorul suveran vorbea puțin și cu dificultate, a fost lipsit de prezența tatălui în primii ani de viață și ceva mai tîrziu a suferit la despărțirea de mamă, devenind introvertit și mai degrabă timid. De asemenea, a reușit să nu fie influențat de libertinismul afișat de Carol al II-lea, părintele aflat lîngă el în adolescență, etapă a vieții cu rol substanțial în formarea caracterului uman. Urmează să vedem ce tip de comportament a adoptat în perioada în care a avut putere de decizie politică, chiar dacă umbrită de conducerea lui Antonescu.
Înainte de toate, trebuie menționată colaborarea lui Mihai I cu țărăniștii și liberalii pentru a susține eforturile acestora de a aduce România de partea aliaților (SUA, Marea Britanie, din păcate și Rusia) și opoziția față de orientarea mareșalului, susținătorul Germaniei naziste și colaboratorul lui Hitler. Astfel, a avut curajul și luciditatea ca la 23 august 1944, adică la nici 23 de ani, să hotărască pe cont propriu arestarea celui ce conducea de fapt România, cu cîteva zile mai devreme decît fusese stabilit. Curaj deoarece a acționat singur, în timp ce liderii politici asociați erau de negăsit fiindcă se ascunseseră pînă la lovitura de stat plănuită, de teamă să nu fie găsiți și astfel inițiativa lor să fie împiedicată. Luciditate, pentru că în urma discuției cu Antonescu și-a dat seama că acesta nu dorea să părăsească alianța cu Germania nici măcar în al doisprezecelea ceas.
De asemenea, regele s-a opus instalării definitive a rușilor în România, a insistat pe lîngă ambasadorii britanic si american la București să îl ajute să facă ceva în acest sens, însă răspunsul invariabil primit a fost că ei nu se pot amesteca în „ciorba locală”. Între timp am aflat și de ce, este vorba despre acel pact semnat de Churchill și Stalin în 1944, dar nu la Yalta, ci la Moscova, prin care influența Rusiei în România era stabilită la 90%, cu acordul părții britanice, evident. Mai mult de-atît, nici SUA nu au făcut aproape nimic pentru limitarea ocupației în Europa Estică și Centrală, prin urmare mecanismul sovietic de înrobire nu a mai putut fi oprit. La vremea respectivă, suveranul nu avea asemenea informații, așa că a încearcat să folosească anumite pîrghii instituționale ca să limiteze puterea guvernului comunist condus de Petru Groza, primul ministru impus de Andrei Vîșinski, ultimul fiind angajat în Ministerul de Externe al Rusiei lui Stalin. Este vorba despre episodul din 1945 care a rămas cunoscut drept greva regală, adică refuzul lui Mihai I de a contrasemna proiecte de legi și decrete emise de guvern, ele devenind astfel nule. Un personaj pozitiv în istoria noastră, un caracter deosebit, nobil prin structura lui interioară, nu prin descendența familiilor din care se trăgea.
Dacă ne gîndim la aspectele pe care le scoate în evidență în legătură cu regele Carol al II-lea în lucrarea despre ultima dorință a mamei lui, este de observat că scriitoarea prezintă acum mai degrabă pozitiv comportamentul acestuia, insistînd pe rolul avut în politica anilor 1930 și în educația lui Mihai. Astfel, arată cît de greu i-a fost să mențină un echilibru în țară după ascensiunea Gărzii de Fier, o organizație extremistă care prin partidul Totul pentru Țară a obținut la alegerile din 1937 scorul oficial de 15,58%, cu mențiunea că în realitatea voturile urcaseră pînă la 22%. (Tatiana Niculescu, „Mistica rugăciunii și a revolverului”, Humanitas, 2017). În cele din urmă, a ajuns la guvernare alianța dintre Octavian Goga și A. C. Cuza, existînd disensiuni între membrii acesteia și gardiști, chiar dacă ambele formațiuni erau naționaliste și antisemite. În încercarea de a stabiliza situația, în 1938 Carol a declarat stare de asediu în toată țara, a suspendat Constituția și a dizolvat partidele, întemeind apoi Frontul Renașterii Naționale, structurat în jurul lui. Foarte interesant, autoarea precizează că regele intenționa să reinstituie formațiunile politice cînd societatea românească ar fi fost eliberată de efectele acțiunilor extremismului și circumstanțele interne și externe ar fi ajuns din nou la echilibru. Pe de altă parte, în cartea dedicată lui Corneliu Zelea Codreanu menționată anterior, susține că în realitate dorința suveranului era încă din 1933 ca mai întîi să compromită partidele prin guvernarea lor ineficientă, pentru ca mai tîrziu să le poată desființa, astfel încît toată puterea decizională a țării să fie concentrată în mîinile lui.
De asemenea, important în traseul regelui este și faptul că la sfîrșitul domniei lui s-a opus cedării Basarabiei și Bucovinei de Nord către ruși și a Transilvaniei de Nord către unguri, dar s-a supus deciziei generale a celor pe care i-a convocat la reuniuni. Ne amintim, la fel procedaseră Carol I și Ferdinand I la Consiliile de Coroană din 1914, respectiv 1916, cînd s-a stabilit traiectoria României în cea mai mare, pînă atunci, conflagrație a continentului. Tatiana Niculescu Bran menționează că la ședințele de lucru din 1940 au fost prezenți foști prim-miniștri, alți oameni politici și comandanți militari. Cu alte cuvinte, chiar dacă situația internă era departe de normalitatea instituțională a anilor dinaintea Primului Război Mondial, întîlnirile au fost niște veritabile consfătuiri. Pe de altă parte, Adrian Cioroianu este de părere că suveranul a chemat la discuții numai „personaje care erau pe placul său”, ceea ce a fost o „greșeală fatală” („Cea mai frumoasă poveste”, Curtea Veche, 2013).
Alt aspect pozitiv al domniei lui Carol al II-lea este interesul acestuia pentru răspîndirea culturii în toate straturile sociale, inclusiv în acelea vulnerabile economic, precum populația rurală care trebuia masiv alfabetizată, cu scopul de a le face să consume suficient de multă cultură încît să fie imune la propaganda bolșevică a rușilor. Admirabilă idee, însă tardivă, n-a mai putut fi pusă în practică, cel puțin în cazul țăranilor, dar cu siguranță că mai degrabă astfel ar fi stat lucrurile dacă regii, reginele și oamenii politici ai perioadei 1881-1940 ar fi fost constant și sistemic interesați de educația, accesul la sănătate și soarta lor. De asemenea, autoarea îl laudă pe suveran pentru educația lui Mihai în cadrul școlii palatine, alături de unii dintre cei mai buni profesori din învățămîntul vremii, de elevi din diferite părți ale țării și de diferite etnii (o prezentare mai pe larg se găsește în cartea lui Tudor Vișan-Miu, „La școală cu regele Mihai”, Corint, 2016).
La aspecte negative Tatiana Niculescu Bran amintește corupția lui Carol al II-lea și camarila de care s-a lăsat înconjurat, dar nu insistă prea mult asupra aspectului, deși poate ar fi trebuit s-o facă. Pe de altă parte, nu ocolește discuția legată de comportamentul amoros al acestuia, influențat se pare de priapism, o afecțiune legată de boala de sînge a mamei lui. Probabila maladie a regelui, susține autoarea, poate face înțeleasă disperarea cu care el căuta sexul, dar nu poate justifica din punct de vedere moral numărul de femei cu care a avut de-a face ori faptul că și-a părăsit familia. Iată, în sfîrșit, perspectiva unei femei asupra adulterului masculin și asupra rolului tatălui în formarea și educarea copilului!
Pasionantă lectură, pur și simplu vrei să dai cît mai repede paginile să afli ce se întîmplă, iar cînd ajungi la sfîrșit, îți pare rău că s-a terminat și vrei să te reîntorci la carte, la oamenii și lumea pe care reușește să le aducă în fața ochilor noștri.
Editura: Humanitas
Colecția: Istorie
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 272
ISBN: 978-973-50-5236-2
Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.
