Michel Houellebecq – Serotonină

Colecția Raftul Denisei (coordonată de Denisa Comănescu) de la Editura Humanitas Fiction ne-a obișnuit cu titluri incitante, autori consacrați sau în plină afirmare, o bună parte dintre ele fiind regăsite pe lista unor premii mult râvnite, dar și a bestseller-urilor. Michel Houellebecq s-a bucurat de un real succes încă de la debutul său, în 1991, când, pentru La pour suite du bonheur (o culegere de poeme) primește Premiul Tristan Tzara, ca mai apoi romanele sale să provoace adevărate dezbateri atât în rândul criticilor (care le vor acorda o serie de premii), cât și al cititorilor. Dincolo de aspectele polemice, romanele sale denotă o tehnică literară impecabilă, după cum se poate observa și din traducerile apărute la Humanitas Fiction. În acest context, ne bucură faptul că cel mai recent roman al său – Serotonină, apărut în ianuarie 2019, a fost deja tradus și tipărit la aceeași editură. Cititorul avizat va fi nerăbdător să constate dacă Houellebecq s-a documentat la fel de minuțios ca pentru precedentele sale romane și dacă vine cu ceva inovativ în ceea ce privește firul narativ. Ei bine, din acest punct de vedere, cititorul român nu va fi dezamăgit! Paginile se parcurg cu ușurință, aproape că nu realizezi când ai ajuns la jumătate. Poate fi o lectură de vacanță, deși intriga nu se „asortează” cu tonurile festivaliere calde și senine.

Serotonină poate fi considerat istoria oricăruia dintre noi. Știu! O să spuneți „Ce legătură este între Florent-Claude Labrouste și mine?? El, un depresiv fără cale de întoarcere, eu un om plin de viață, mulțumit (mai mult sau mai puțin) de propriul curs al vieții!! Dar, la o analiză mai atentă, parcursul lui Florent-Claude Labrouste, un funcționar bugetar „clasic” cu un standard de viață mult peste mediu (ca mai peste tot în Uniunea Europeană, și în Franța bugetarii se bucură, de câțiva ani încoace, de o relativă bunăstare, stabilitate economică care provoacă invidii reale în rândul corporatiștilor) nu e nici pe departe cel al unui om mulțumit de sine și de ceilalți și, urmărind traseul său profesional și social, putem observa, fără să vrem, multe similitudini cu propriul nostru parcurs. Depresia – boala tăcută care macină încet, dar sigur – îl însoțește pas cu pas și îl determină să ia decizii din ce în ce mai surprinzătoare pentru un om care, cel puțin la prima vedere, „are de toate”. Dramele funcționarului francez, aflat la vârsta deplinei maturități profesionale, pot fi ale oricăruia dintre noi. Schimbarea tratamentului pentru depresie îl determină pe Florent-Claude (nume pe care îl detestă din tot sufletul său) să reconsidere și viața sa amoroasă, în condițiile în care medicul curant îl avertizase că noul medicament îi va afecta, odată cu scăderea nivelului de serotonină, relaționarea intimă cu partenera. Scăderea vizibilă a libidoului are efecte surprinzătoare: relația actuală cu Yuzu, o japoneză exotică chiar și pentru conaționalii săi, este întreruptă brusc, fără ca Florent-Claude să simtă vreo remușcare (ceea ce îl surprinde și pe el însuși):

„A doua zi pe la mijlocul după-amiezii, pentru întâia oară în viață, m-am simțit ușurat la vederea primelor ziduri ale periferiei pariziene. Tânăr fiind, când în fiecare duminică seara părăseam Senlis, unde trăisem o copilărie grijuliu ocrotită, și mă întorceam ca să-mi urmez studiile în centrul Parisului, treceam prin Villiers-le-Bel, apoi prin Sarcelles, Pierrefite-sur-Seine și Saint-Denis, atunci când vedeam cum crește treptat în jurul meu densitatea populației și aglomerarea imobilelor, cum sporește violența conversațiilor din autobuz și, în mod vizibil, nivelul de pericol, aveam de fiecare dată senzația, cât se poate de limpede, că mă întorc în infern, într-un infern clădit de oameni, după chipul și asemănarea lor. Acum situația era diferită, un traseu social fără vreo strălucire anume, dar cuviincios, îmi îngăduise să scap, speram eu că pentru totdeauna, de contactul fizic și chiar vizual cu clasele sociale primejdioase, acum trăiam în propriul meu infern, pe care-l clădisem după chipul și asemănarea mea.” (p. 38)

Reîntoarcerea în infernul urban îi asigură cadrul perfect pentru ruperea relației (bizare) cu Yuzu și redefinirea, de pe coordonatele rațiunii, a iubirii. Infernul urban fusese înlocuit, încet dar sigur, cu infernul interior:

„Așadar, iubirea este pentru bărbat un scop, o împlinire, iar nu, ca în cazul femeii, un început, o naștere; trebuie să ținem cont de asta.” (p. 61)

Consumarea unei cantități impresionante de alcool e direct proporțională cu evoluția dramei interioare, dar, paradoxal, sticlele golite într-un ritm amețitor nu atrag pierderea lucidității, ci din contră:

„Sticla de calvados se isprăvise și ea, era mai bine de unsprezece noaptea, poate că, până la urmă, soluția cea mai bună era să plec fără s-o mai revăd. M-am dus până la geam. Un vaporaș de croazieră, probabil ultimul din ziua aceea, cotea pe lângă Ile des Cygnes, atunci mi-am dat seama că aveam s-o uit foarte repede.” (p. 65)

Schimbarea apartamentului, schimbarea locului de muncă și chiar a orașului par, la prima vedere, decizii specifice unui om cu poftă de viață, capabil să se bucure din plin de fiecare moment al vieții, care nu dă nici un semn că ar vrea să renunțe la cafeaua Malongo (o marcă destul de exclusivistă, care se găsește și în România – n.n.) sau la brânzeturile fine și salamurile italienești. Cu toate acestea, noul decor nu îi stârnește lui Florent-Claude nici pe departe pofta de a-și face noi și noi planuri, ci este doar un punct de plecare pentru noi și noi amintiri ale unor iubiri din prima tinerețe și ale unor decizii de care nici atunci și nici acum nu e prea mândru. În periplul său prin țară, dar și printre amintirile care ajung să îl domine treptat, Labrouste are dialoguri interioare din ce în ce mai bogate, al căror rezultat este unul surprinzător: o nouă definiție a iubirii e ca un duș rece – singura persoană pe care a iubit-o cu adevărat este Camille, pe care ajunge să o caute sperând într-o continuare a unei povești încheiate brusc cândva și, totodată, în găsirea unui remediu pentru depresia care îl sufocă din ce în ce mai tare:

„Îmi notasem numărul lui Camille în agendă, știam cu eu trebuia s-o sun, era unul din lucrurile care nu se prea schimbaseră în relațiile dintre bărbați și femei – de altfel, eram cu zece ani mai în vârstă decât ea, trebuia ținut seamă și de asta. Păstrez o amintire stranie acelei perioade, n-o pot asemui decât cu acele momente rare, care nu se produc decât atunci când ești nespus de liniștit și de fericit, când șovăi să te cufunzi în somn și te abții cât mai mult, știind că somnul care va urma va fi adânc, tihnit și întremător. Nu cred că greșesc comparând somnul cu iubirea; nu cred că greșesc comparând iubirea cu un fel de vis în doi, care cunoaște, e drept, clipe de vis individual, mici jocuri de potriviri și de întrepătrunderi, dar care îngăduie, oricum, să ne transformăm existența pământească într-un moment suportabil – și care, la drept vorbind, chiar e singura cale a acestei transformări.” (p. 141)

Escapada prin țară, percepută inițial ca o vacanță binemerită după o relație eșuată, care durase mult mai mult decât ar fi trebuit, se transformă într-un coșmar: reîntâlnirea cu un fost coleg de facultate – Aymeric – nu numai că nu îl ajută să reînnoade relația cu Camille, ci îl va atrage în vârtejul convulsiunilor social-economice, de care nu era străin (datorită pregătirii sale profesionale și a funcțiilor deținute). Peisajul bucolic al unei Franțe rurale este deteriorat iremediabil odată cu sinuciderea lui Aymeric, care reprezintă punctul final al unei alte drame, similare cu cea proprie, dar care s-a dovedit a fi parte dintr-o tragedie a unei pături sociale puternic afectată de rigorile impuse de Uniunea Europeană și de efectele negative ale globalizării și ale distrugerii echilibrului natural dintre om și restul lanțului trofic. Succesiunea scenelor e specifică unui film de acțiune, drama crește în intensitate, devenind aproape palpabilă, ceea ce scoate în evidență talentul real de narator al lui Houellebecq, dar și capacitatea sa de sinteză cu totul uluitoare: în doar câteva pagini a reușit să ne facă să avem o frescă a transformărilor sociale și economice prin care a trecut Franța în ultimii treizeci de ani și să înțelegem astfel fenomenul „vestelor galbene” care afectează societatea franceză încă din august anul trecut (2018 – n.n.), fără să se fi încheiat încă, dar și schimbarea statusurilor sociale și profesionale.

„Am pornit cafetiera, mi-am înghițit pastila de Captorix și am scos celofanul de pe un nou cartuș de Philip Morris, apoi am deschis televizorul pe BFM, și totul m-a pocnit direct în moalele capului, nu visasem ziua de ieri, totul era adevărat, BFM difuza exact imaginile de care-mi aminteam, pe care încerca să le împăneze cu diverse comentarii politice potrivite, oricum, evenimentele din ajun chiar avuseseră loc, starea de spirit care-i contagiase pe crescătorii de vite din La Manche și din Calvados se decantase într-o dramă, o fractură locală se întrupase într-o dezlănțuire puternică, și fusese pusă la punct îndată o configurație istorică însoțită de o povestioară. Această configurație era locală, dar avea să aibă, în mod vădit, consecințe globale, pe postul informativîncepuseră treptat să apară comentariile politice, iar conținutul lor general m-a uimit: ca de obicei, toată lumea condamna violența, deplângea tragedia și extremismul anumitor agitatori; în schimb, era vizibilă în rândul responsabililor politici o anumită stânjeneală, o tulburare profund neobișnuită pentru ei, nici unul nu omitea să sublinieze că se cuvenea, până la un anumit punct, să înțelegem disperarea și furia fermierilor, în special la crescătorii de vite, scandalul eliminării cotelor de lapte revenea ca un exces obsedant, vinovat, pe care nimeni nu-l putea da uitării, doar Frontul Național părea perfect lămurit. Condițiile de netolerat cu care marile magazine îi împovărau pe producători erau de asemenea un subiect stânjenitor, pe care toți, cu excepția, poate, a comuniștilor – am aflat cu acest prilej că încă mai exista un Partid Comunist și că avea chiar aleși – preferau să-l treacă cu vederea. În ceea ce mă privește, aveam o singură certitudine, anume că trebuia să plec, să-mi caut un alt adăpost.” (p. 224 – 225)

Pelerinajul prin Franța nu ii aduce lui Florent-Claude nici liniștea interioară, nici curajul necesar pentru a relansa relația cu Camille și nicio ameliorare a simptomelor depresiei: nopțile se dovedesc adeseori obstacole insurmontabile:

„N-am mai așteptat întoarcerea lui Camille, am plătit imediat berile și m-am întors ușor cherchelit la casa din Saint-Aubert-sur-Orne, unde m-am trezit din nou confruntat cu pereții triunghiulari ai camerei, cu tingirile de aramă atârnate pe zid și în general cu amintirile mele, îmi rămăsese o sticlă mare de Grand Marnier, dar nu era de ajuns, angoasa îmi sporea de la ceas la ceas, în trepte bruște, episoadele de tahicardie au început pe la unsprezece noaptea și au fost îndată urmate de râuri de transpirație și de grețuri. Târziu, către ora două, am înțeles cp era o noapte din care n-aveam să-mi revin prea curând.” (p. 246)

Singurătatea socială surprinsă atât de bine de Houellebecq reprezintă, în ciuda eforturilor mass-media de a demonstra contrariul, un fenomen aproape endemic în statele considerate mari puteri economice și politice. Divorțurile, incapacitatea de a-și asuma relațiile personale, dorința de ieși din rutina cotidiană, teama de a-și pierde locul de muncă, sentimentul de insecuritate față de ziua de mâine sunt doar câteva din fațetele problemei cu care se confruntă nu numai Florent-Claude sau francezii în general, ci noi toți. Interiorizarea și dialogul interior nu sunt suficiente pentru a ieși din impas, dar personajul principal (în fond un alter ego al fiecăruia dintre noi) nu a găsit resursele necesare pentru a ajunge la linia de sosire printre cei învingători.

Serotonină merită citită măcar pentru a înțelege mai bine depresia, în condițiile în care tot soiul de persoane publice invocă faptul că au avut sau suferă încă de depresie, deși prea puține dintre ele au fost diagnosticate cu adevărat de un medic specialist, iar adolescenții și tinerii, din dorința de atrage atenția, dar și pentru că nu reușesc să se adapteze tiparelor sociale, cad în capcana „plângerii de milă” și ajung, adeseori, să aibă unele simptome specifice depresiei sau chiar boala propriu-zisă. Linia de demarcație dintre boală și neacceptarea propriei realități interioare și exterioare e adeseori foarte fină, iar Michel Houellebecq a reușit să surprindă foarte bine aceste aspecte.

Serotonină de Michel Houellebecq