« Mi-aș dori să fac la un moment dat „Însemnări din subterană”! » (Nona Rapotan în dialog cu Lucian Iftime)

Cu Lucian Iftime mă tot întâlnesc în ultimii ani. În parcul Cișmigiu, unde mai vine câteodată să-și bea cafeaua, după ce-și face alergarea, pe la un eveniment cultural, dar cel mai des în sala de spectacole. Are roluri în distriuții foarte variate, joacă pe diferite scene din București, la teatre de stat sau independente, sub bagheta unor regizori tineri sau mai puțin tineri. Dramaturgia contemporană pare că i se potrivește mănușă, iar rolurile negative îi ies ca nimeni altuia. Din punctul meu de vedere, Lucian Iftime este întruchiparea profesionistului, a artistului profesionist: își ia treaba în serios, își studiază personajele până reușeșe să le înțeleagă gândirea și modul de acțiune, construiește relații cu partenerii de scenă de o calitate excelentă și toate acestea le pune în slujba spectacolului, semn că-și înțelege foarte bine rostul. Departe de el întâmplătorul și efemerul, deși nu-și refuză surpriza și plăcerea de moment.

Un dialog efervescent cu un artist complet, pe care o să-l citiți dintr-o suflare! Și după ce-l citiți, dacă o să  cumpărați bilete la spectacolele în care joacă acum, înseamnă că ne-a ieșit provocarea!

Ex abrupto:  adaptarea la București a fost grea, din ce cauză?

Pentru că, de fapt nu știu dacă a fost, dar mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu agitația și cu orașul acesta. Noi [mă refer la familia mea] ne-am tot plimbat. Primii 10 ani din viață am stat în Iași, apoi am plecat fără fratele meu cel mare, care e arhitect și a rămas în Iași; decieu cu fratele meu cel mijlociu și mama ne-am mutat în Suceava.

Cand s-a înființat la Universitatea din Suceava o secție de Administrație Publică, mama (care este  profesor de drept civil și încă profesează la vârsta ei, de 73 de ani), a fost chemată acolo să predea Drept Civil  și pentru ca asta să devină posibil au mutat-o cu tot cu familie în Suceava. Dar am păstrat legăturile cu fratele meu și cu restul familiei rămasă în Iași, mergeam acolo în fiecare vară. În Suceava am stat până în 2001, iar în clasa a XI-a m-am mutat din nou la Iași, pentru că i-am zis într-o după-amiază mamei – cred că eram în vacanța de Paște –  că vreau să mă duc la Iași să intru la clasa de actorie de la Liceul de Arte Octav Băncilă. Mama a fost de acord, pentru că era Iulian (fratele meu) acolo și a fost mai simplu, cumva. Am dat diferențele cu profesorul Emil Coșeru, actor în Iași, care era și profesor la clasă și m-a plăcut. După cei doi ani de liceu făcuți la Iași am venit în București in 2003, am dat examen și am intrat la UNATC.

Deci n-ai probleme cu adaptarea.

Ne-am tot mutat de asta zic, și …da, la orașul în sine, adică la București m-am adaptat. Bine, am avut și baftă, pentru că am avut o locuință a unei verișoare de-ale mele care e în America, o locuinţă chiar lângă facultate şi din acest punct de vedere a fost, simplu. Aveam timpul meu și spațiul meu.

Asta contează  mult, mai ales la disciplinele astea artistice, unde e vorba de creație.

Îți trebuie liniște, mai ales când repeți ceva, când ești în ultima perioadă înainte de o premieră.

Aproape toată lumea asociază viața de artist cu o viață boemă, cu boemul, ceea ce e total fals.

La actori nu e deloc așa! Este o disciplină pe care trebuie s-o ai, mă rog, una specifică, e alt tip de disciplină decât la sportivi, de exemplu.

Voi aveți o altă împărțire a timpului, față de restul oamenilor.

Noi muncim seara, atunci trebuie să fim full de energie.

De unde și până unde pasiunea pentru actorie?

Fratele meu mijlociu e regizor de film.

Am văzut că ai un film făcut cu el.

Da, am trei filme făcute cu el, două scurtmetraje și un lungmetraj. Noi am avut, așa, o adolescență mai împreună, adică am avut două perioade de adolescență: adolescența lui, când elera clasa a X-a – a XI-ași eu eram a VI-a și a VII-a (sunt 4 ani diferență între noi doi), timp în care eu am umblat cu prietenii lui, ieșeam, și oamenii aceia mă plăceau foarte mult, nu plecau de la ideea că „Lucian e mai mic decât noi”, așa că am fost și cu ei peste tot, inclusiv la mare. Eram de-al lor! Și Cristi, văzând că mă acceptă, mi-a spus „Cred că ar trebui să te faci actor!”. Dar a fost o vorbă aruncată în glumă. O glumă care s-a prins! Apoi el a plecat la Cluj să facă filosofie și abia după aceea a venit în București.

După plecarea lui am resimțit cumva lipsa lui,  pentru că am fost foarte apropiați, dar am început eu adolescența mea, în Suceava și în mediul acela, care pentru mine era deja prea puțin. Pentru că Suceava era un oraș mic, mort din punct de vedere cultural în vremea aceea, iar eu cu Cristi ne uitam foarte mult la filme împreună, el era pasionat și de fotografie, de aceea s-a și dus, mai tarziu, în regie film. Făceam poze multe, el îmi făcea mie poze, mergeam prin păduri, tot felul de povești, era foarte mișto!

Da, ați avut o relație care v-a ajutat foarte mult pe amândoi. Mai rar așa ceva.

După ce-a plecat el, am simțit o lipsă, voiam să fac ceva, dar nu știam pe unde sunt și așa am ajuns la actorie. Pentru că mi-am adus aminte de gluma lui. Mama nici nu înțelegea: de ce unde și până unde actorie? Pentru că așa mi-a zis Cristi! Dar mama ne-a sprijint foarte mult, pe toți trei, suntem  niște norocoși din acest punct de vedere!

Eu știu cum sunt etichetați moldovenii de către bucureșteni…

N-am avut nicio problemă cu asta, nici la admitere, nici după aceea! La admitere m-am dus cu o povestire de Marin Preda și am știut că intru, pentru că  am zis  trei vorbe și l-am văzut pe Ion Cojar cum s-a luminat! După care m-a întrebat: „Dar  tu ești din Moldova? Da. Dar nu ai accent!”. Iar viitorii mei colegi mă întrebau „Cum, dar tu nu ești oltean?”. Pentru că era Marin Preda și vorbeam cu accentul cerut de  text. Mi-au folosit foarte mult cei doi ani de la Iași, foarte mult, școala, liceul de artă, Emil Coșeru. El e un tip de la care am  învățat rigoarea, ceea ce eu nu știam; am învățat cum e cu rigoarea actorilor, cu rostirea și textul, acolo nu merge cu  accent, pentru că suntem la Iași, vezi-ți de treabă.

Acum ajungem în București și ca să facem legătură mai ușor: tu ai făcut film și înainte și în timpul facultății?

Primul film pe care l-am făcut a fost când eram în anul III – „A fost sau n-a fost?” a lui Corneliu Porumboiu. El a venit la un examen de-al nostru la final de an II (el era în anul IV la regie film) să vadă actorii, după aceea ne-am întâlnit în școală și m-a sunat când a avut gata scenariul. Mi l-a dat, l-am citit, ne-am văzut, eram și vecini de cartier că el stătea pe Decebal, eu în Vitan și ne-am înțeles foarte bine, așa a fost debutul meu în film cu el.

Nu  te-a tentat să rămâi doar în lumea filmului?

Dar asta nu se poate în România! Nu e atât de mare piața!

Iar ca s-ajungi afară îți trebuie agent, îți trebuie…

Ca să ajungi afară îți trebuie o șansă destul de mare, pentru că trebuie s-ajungi pe la Shooting Stars de la Berlin, de unde să se lege contactul cu un agent. Nu e imposibil, dar este foarte greu!

Tu ești printre puținii actori care te descurci foarte bine și pe sticlă și pe scenă.

Îmi plac în egală măsură amândouă.

Deși sunt tehnici diferite, clar, de construcție, de rol, de abordare.

Sunt diferite, dar îmi plac ambele.

Să revenim la teatru, la partea mea preferată; joci foarte mult, dar ce-mi place mie cel mai mult este că joci și pe scene mari sau hai să zic pe scene de stat, și pe scene independente. Cum le împaci?

Cum le împac? În ce sens?

Fiecare e cu disciplina lui, cu alt mod de organizare.

Cu mai multă muncă. Îmi amintesc de primul rol pe care l-am făcut pe o scenă mare, vorbesc de Stalin în Recviemul lui Dabija de la TNB. Sala Studio are aproape 600 de locuri și știu că Dabija spunea „Tu nu mergi ca pentru săli mari, se vede din cum pășești, din cum calci!”. Avea drepate, nu jucasem în săli mari până atunci, e vorba de un spațiu pe care trebuie să-l umpli; după aceea am început munca, erau și songuri acolo, deci aveam și de cântat. Îți dai drumul pur și simplu, adică te arunci și muncești mai mult. Da, e un alt tip de expresie la o sală mare trebuie o altă expresie corporală, de voce nu mai zic, trebuie să se audă clar ce spui, să sune, dar eu cu asta n-am probleme, din fericire pot să acopăr o sală mare! 🙂

Te integrezi ușor în trupele mari de actori, în distribuțiile mari?

Da, da. Joc, în câte teatre joc? Cred că vreo șase!

Tu oficial ești angajat la Teatrul Evreiesc de Stat?

Nu sunt angajat nicăieri. Nu e neapărat o opțiune, mi-aș dori să mă angajez la un moment dat undeva și mi-am și dorit să mă angajez, dar nu s-a întâmplat.

Când ai avut primul rol negativ? Primul personaj negativ.

La primul spectacol. Bella și cavalerul fără nume, în regia lui Vladimir Anton, la Teatrul de Comedie.

Deci tu ești făcut din start pentru personaje negative?

Nu știu, e ceva acolo… eu mă consider un om bun. De fapt oamenii care mă știu, vorbesc de regizori, îmi știu cumva zona asta a mea, de negativ, m-ajută mult și vocea.

Tu construiești foarte bine personajele negative, foarte bine, îți ies fantastic.

Mie îmi plac tocmai pentru că îmi sunt foarte departe, în primul rând, nu aș putea să fac ce fac ei. Îmi sunt foarte departe, dar mă atrag foarte mult. Mă provoacă să-i înțeleg și să-i umanizez, pentru că aici e tot pariul.

Chiar  voiam să te întreb, tu când ajungi să le spui pe nume, să te gândești la ei ca la ceva fizic existent?

De la primele discuții cu regizorul. După ce citesc textul pentru prima data singur. Când citesc textul deja îl văd. Ca un soi de siluetă, așa… Apoi încep să descifrez cum e ca tip de gândire, pentru că acolo mă focusez prima dată.

Ești un tip cerebral în construcții.

În construcție, da! Dar nu numai cerebral, pentru că e o etapă, asta cu cerebralul, după aceea merg foarte, foarte mult pe intuiție.

Intuiție, nu emoție?

Nu, pe intuiție! Legat de emoție, asta e o discuție pe care o am cu Eugen [Gyemant] de mult. Eugen zice că „Nu mă interesează ce simțiți voi, e treaba voastră!” și are mare dreptate, emoția vine sau nu vine, nu trebuie construită, din punctul meu de vedere.

Emoția aparține spectatorului.

Atunci mă chinui eu ca spectator, când văd un actor pe scenă care se chinuie să-mi joace o emoție, mă crispează și îi simt efortul și ajung să-mi pare rău pentru el. Ori când el e foarte concentrat pe scop, pe ce are de făcut, pe ce are de spus, e cu totul altceva, atunci mă emoționează. Mi se întâmplă să citesc texte și la prima lectură să mă emoționez citind. Și chiar o spun: „Îmi vine să plâng, nu știu de ce!”. Atunci Eugen îmi spune: „Asta e treaba ta!” Emoția vine oricum, dar nu cred că trebuie construite emoțiile.

Am impresia că gândești în stil Stanislawski cosntrucția personajului.

Da, eu mi-am format în timp o anumită tehnică, pentru că am avut noroc și am lucrat cu regizori buni, de cel puțin două ori cu fiecare dintre ei. Îmi place să dezvolt relații de acest fel: cu Alexandru Dabija, cu Eugen Gyemant, cu Radu Iacoban.

Te ajută pentru că într-adevăr îți dă și un confortul oarecare; cineva din exterior ar spune că ești comod, dar nu e vorba de comoditate, ci e vorba de un confort care îți este util și care te scutește de timp.

Când lucrez cu un regizor nou, e ca în orice relație, cere un timp până te cunoști și timpul unei repetiții e limitat, o lună și jumătate – două luni, cam atât este, or dacă eu intru cu cineva pe care-l știu foarte bine în lucru, în două zile ne-am lămurit, și după aceea începem să lucrăm. Te duci mult mai departe în ceea ce poți să descoperi.

Dintre primele personaje, pe care le-ai mai juca acum? Am văzut că ai și spectacole clasice, deci ai și Shakespeare, dar ai foarte multă dramaturgie nouă.

Da, da, da, primul spectacol pe care l-am făcut într-un teatru, la Teatrul de Comedie, a fost Bella și cavalerul fără nume, regia Vladimir Anton. Da, de Donny, personajul pe care-l jucam acolo, chiar mi-e dor. Era foarte special și mi-a plăcut mult să lucrez la acel spectacol. Din momentul când am primit textul prima oară și până am scos spectacolul a durat 6 luni; până am intrat în teatru, vorbeam cu Vladimir de 2 ori pe săptămână la telefon despre text, cum e acolo, cum e dincolo și tot așa.

Un reper foarte frumos în viața ta profesională.

Da, atunci am debutat eu, Ioana  Anton,  Vladimir Anton și Tudor Aaron Istodor, doar Tudor Istodor debutase deja în teatru. Dar pentru noi trei a fost primul nostru spectacol în teatru, la Teatrul de Comedie.

Și ce alt rol te-ar mai tenta să-l refaci/rejoci?

Koreiko din Vițelul de aur, primul spectacol făcut cu Eugen la ARCUB. Noi am jucat vreo cinci ani spectacolul acesta, nu l-am  mai jucat pentru că s-a închis sala de pe Batiște. Acela a fost un proiect foarte important pentru mine, primul proiect făcut cu Eugen și atunci s-a cam format echipa, cea cu care am tot lucrat după aceea, Dan Rădulescu, Cătălin Babliuc, Tudor Istodor, cu oamenii aceștia am tot jucat după aceea.

Ulterior a venit și Ionuț Grama în echipa voastră.

Ionuț Grama a venit la Iulius Cezar, următorul nostru spectacol, de la Godot.

Sunteți o echipă foarte faină și care, paradoxul paradoxului,deloc statici, nu sunteți încremeniți în proiect, adică nu vă repetați, fiecare spectacol e cu totul și cu totul altfel, nu e în siajul celuilalt, ceea ce este un lucru foarte bun. Cred că i se datorează și lui Eugen Gyemant foarte mare parte din atitudinea asta, pentru că n-aveți rețete, nu mergeți pe rețetar, ceea ce e foarte bine.

Cu fiecare proiect nou, încercăm să facem altceva. Sigur că personajele mele seamănă între ele, sunt dintr-o zonă a negativului toate, dar… nu toate sunt negative. De exemplu, cel din O intervenție este pozitiv.

Surprinzător pentru mine a fost rolul din 50 de secunde. Mă  interesează nu cât de repede ți-ai apropiat personajul, pentru că personajul e foarte complex, ci care sunt reacțiile publicului vizavi de personajul tău de acolo? Pentru că  am impresia că acoperă o paletă destul de largă.

Reacțiile sunt cele de la final, când se termină spectacolul, se închide lumina și nu sunt aplauze, pentru că toată lumea e în șoc. Toată lumea spune că n-ai cum să aplauzi. Îți dai seama că se termină și ok, acum trebuie să aplaudăm? Pentru că omul tocmai se sinucide! E un spectacol la care țin foarte mult, foarte dificil de făcut.

E un text extrem de bine lucrat.

Da, dar a fost foarte dificil. Prima dată când mi l-a trimis Eugen, am coborât la cafeneaua de la parterul blocului meu, l-am citit, l-am sunat și i-am spus că zona îmi place enorm, e o zonă care-mi place foarte mult, dar textul n-are conflict. Pentru că puștiul spune din prima scena ce a făcut. Replica lui Eugen a fost: „Da, așa este! Conflictul trebuie să-l găsim noi!”.  Am avut noroc că l-am cunoscut destul de repede pe autor, pe Daniel Oltean, care a venit să vadă și o repetiție și am stat cu el seri întregi de vorbă și de povești despre de ce face el și meseria lui, ce implică, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Am și devenit prieteni, e o chestie, am ajuns și la ceva intimități pentru că-mi trebuiau, aveam nevoie de lucrul acesta, ca să-l înțeleg. Și pe el, dar și pe acest personaj.

Voi ați avut dificultăți, pentru că, într-adevăr, el nu e dramaturg.

Exact. Dar textul îmi place foarte mult.

E printre textele contemporane care mie îmi plac mult, o spun eu, cea care nu sunt fan texte contemporane. Dar acesta este foarte bine pus în temă și foarte bine construit – are personaje, are tramă și tot ce vrei. Dar, într-adevăr, din start îți dai seama că nu are conflict, ceea ce înseamnă că greul cade pe personaj, ceea ce în dramaturgia contemporană se întâlnește mai rar. Revenind, pe mine mă interesează reacțiia spectactorilor, dar nu neapărat cea de la final, ci dacă ai un feed-back din partea lor vizavi de personaj, dacă îl urăsc sau dacă îl înțeleg.

Nu, le e milă de el, de ce face el la  final. De la jumătatea spectacolului  încolo lucrurile se cam deconstruiesc în interiorul lui, e un puzzle care se desface și se desface, se desface și se duce…

Asta înseamnă că ai construit foarte bine rolul dacă ai stârnit, dacă ei au ajuns într-adevăr să-l înțeleagă.

M-a interesat vulnerabilitatea lui cel mai mult, partea de vulnerabilitate.

Care se construiește foarte greu. Și facem acum legătura cu Alexandru Voicu, colegul de distribuție din 50 de secunde.  Tu ai jucat cu el și în Viața și moartea lui Richard 2 (Teatrul Mic, regia Radu Iacoban), un Richard reinventat care  mie mi-a plăcut foarte mult, cu toate straturile lui și cu un joc de planuri foarte bine ținut în control.Cum a fost reîntâlnirea cu el?

Noi ne știm destul de bine,  e un actor pe care-l apreciez, dar nu ne-am întâlnit prima oară la Teatrul Mic, noi ne-am întâlnit prima dată la Teatrul ACT, unde-am încercat un proiect; el era, cred, în anul III și ne-am înțeles foarte bine, am avut o scenă împreună, destul de dură.

Și lui îi ies foarte bine personajele negative. În Viața și moartea lui Richard 2 cum vă e?

Acolo eu fac Mowbray și Northumberland, la dublu cu Alexandru Voicu. A fost o distracție pentru noi, mai ales că ne știm, sunt actori cu care mă tot întâlnesc. Cu Tudor Istodor, de exemplu, mai joc și la Teatrul Evreiesc, am tot jucat și cu Tudor, în mai multe spectacole.

E o mobilitate care vă face bine – faptul că schimbați și scenele și tipul de spectacol.

Joc acum în șase sau șapte teatre, mi-am dorit dinamica asta. Acum joc la Teatrul Mic, la Teatrul Evreiesc de Stat,  la Act, la Național, la Metropolis, la Comedie și la unteatru. și peste tot mă întâlnesc cu oameni cu care am mai jucat.

Asta presupune un calendar foarte bine pus la punct.

Da, dar nu e greu, să știi, nu e complicat. Trebuie doar să vorbesc cu cei care programează spectacolele de așa manieră încât să nu fie nicio încurcătură.

Stagiunea trecută ai făcut 50 de secunde…

Stagiunea trecută am făcut patru spectacole noi! Patru dintr-o lovitură și toate cu Eugen Gyemant! JLeonce și Lena la unteatru, 50 de secunde la TNB, Rosencrantz și Guildenstern sunt morți la Teatrul de Comedie și Nu regret nimic la ACT.

La Rosencrantz și Guildenstern sunt morți cum vă este?

Încă nu-mi dau seama știu cât e de potrivit spectacolul acesta pentru publicul și sala aceea, dar uite că se programează și o să reluăm reprezentațiile. Consiliului Artistic de la Comedie i-a plăcut foarte mult, inclusiv domnului George Mihăiță, la vizionare au fost foarte încântați.

Dintre toate cele patru montări din stagiunea trecută, acesta are scenografia cea mai elaborată, are și multe personaje, aveți și multă dinamică, spre deosebire de, să zicem Viața și moartea lui Richard 2, unde aveți dinamică și personaje, dar nu aveți o scenografie atât de elaborată, acolo aveți câteva elemente care schimbă semnificația planului.

Când mi-a spus  Eugen că o să joc într-o rochie, am zis „Gata, ne apucăm!”. Am fost atât de încântat, încât am cerut o jupă cu trei  săptămâni înainte de premieră, ca să mă obișnuiesc cu ea. Cu crinolină și cu tot restul. Trebuia să mă învăț cu ea și să-mi adaptez  mișcările, care  sunt destul de grele, totul trebuia făcut în rochie, ceea ce a impus să muncesc un pic mai mult. E un alt tip de fizicalitate, când ai o rochie pe tine te miști altfel, fără să vrei.

Ai vreun personaj ratat?  Poate să aibă succes la public, dar să fie ratat din punctul tău de vedere, pentru că simțit tu că n-a ieșit ce trebuie.

Am unul la care mă tot gândesc, nu știu dacă ratat e cuvântul dar nu a ieșit cum mi-ar fi plăcut mie. Dar asta o s-o țin pentru mine. 🙂

Revenind  la cele patru spectacole, într-adevăr, patru spectacole mari și dificile, într-o perioadă foarte scurtă. Singurul punct comun este echipa, în special regizorul. Care dintre ele a ieșit cel mai greu la rampă, din punctul de vedere al efortului?

Dominik, din Nu regret nimic, este cel mai solicitant personaj pe care-l fac. E cel mai greu din toate punctele de vedere, dar îmi  și place cel mai mult.

Cred că-ți ia jumătate de zi să te refaci după un spectacol cu Dominik.

Da, de fapt, da, cam așa este! Textul Nu regret nimic mi l-a dat Eugen înainte sa facem 50 de secunde, vara trecută. De un an îl aveam în minte și la fiecare proiect nou pe care îl începeam ziceam „Dar când facem Dominik?”. Când am citit textul eram să cad jos de pe scaun, de plăcere! Iar finalul…Doamne! M-a topit. 🙂

Asta e o provocare la astfel de roluri, pentru  că fiind dramaturgie nouă, practic tu ești primul care întruchipează personajul respectiv, devii cumva reper – conștientizezi vreodată lucrul acesta?

Nu, nu-mi propun asta, nu știu ce reper devin sau pentru cine! Asta nu e treaba mea, treaba mea e să-mi fac munca!

Nu te-ai gândit niciodată că s-ar putea  să fii luat drept model?

Bănuiesc că sunt unii care mă iau drept model/reper  sau or să fie, dar nu e treaba mea asta, n-o să mă comport altfel. Eu sunt destul de la locul meu oricum, n-am mari excese sau nebunii în viață, așa că îmi văd de-ale mele.

Îți refuzi excesele?

Nu, le am, dar nu le știe lumea, adică le țin pentru mine.

Fiindcă ai adus vorba, dintre actorii pe care-i știu și-i urmăresc eu, cred că ești cel mai ermetic. Îți separi foarte clar viața privată de viața profesională, ceea ce  e de admirat. Pentru că e clar că așa și trebuie.

Eu sunt un om destul de deschis, dacă îmi găsesc confortul cu cineva și îl cunosc ș.a.m.d., vorbesc liber despre mine, dar nu cu toată lumea și nu….sunt și destul de timid, să știi.

Asta am văzut. Revenim la Dominik. De ce te-a provocat sau cu ce, mai bine spus?

În primul rând fizic. Mă muncește foarte mult, eu m-am pregătit pentru acest rol din multe puncte de vedere. Aici n-am putut discuta cu autorul, pentru că Csaba Székely a venit abia acum în toamnă, la al patrulea spectacol. A trebuit să mă pregătesc și fizic, să mă duc la sală, să văd cu sacul ăla de box, pentru că te epuizează, dacă nu știi să-ți dozezi foarte bine momentele de efort. În momentele de respiro din spectacol trebuie să știi să te reîncarci. La primele șnururi, când bătea Dan [Rădulescu] prima oară la ușă după un sfert de oră (pentru că am vrut să avem începutul pe intrarea publicului) eram leoarcă! Și mi-am zis: „Aoleu! Abia acum începe spectacolul!”. Și urmau două ore de joc, iar eu eram deja obosit!

Dominik este  personaj care nu iese din scenă tot spectacolul! Ceilalții vin, pleacă, dar aici este  unul dintre marile câștiguri ale rolului, acela că te expune foarte mult. Dar asta, într-adevăr, cere foarte multă finețe din partea ta. Dar și schimbi foarte multe registre mentale.

Da, toată povestea asta cu securistii și securitatea! Care e o chestie foarte sensibilă pentru români, și e normal sa fie asa. Dar și pentru mine e foarte sensibilă, pentru că eu am avut doi unchi din partea tatei care au fost colonei de Securitate, au murit ambii. E o chestiune despre familia mea pe care am cunoscut-o foarte puțin când eram mic, dar e o zonă care mă atrage, apropo de personaje negative.

Vrei să-ți cunoști istoria personală, istoria familiei.

O  cunosc deja și am vorbit cu ai mei despre asta și, mă rog, ei au fost așa, mai  front man; cel de la Mureș a fost Inspector-șef pe tot județul, era în funcție de conducere, nu făcea el anchete sau bătăi și celălalt unchi era la Botoșani și a fost la Culte, așa se numea pe vremea aia. Erau în Securitate, nu erau toți răi ș.a..m.d. Unchii mei erau niște oameni foarte ok, mi-aduc aminte din copilărie și m-am raportat mult la ei în timpul repetițiilor, mai mult la cel de la Mureș.

Ca să-i dai dimensiunea umană personajului. Aveai nevoie de niște repere, modele.

Sigur că da. Am făcut multă muncă de cercetare, am discutat mult, inclusiv cu tata, pentru că tata e fratele lor și am discutat mult despre ei, despre Securitate,  i-am și dat textul să-l citească.

Care a fost reacția lui?

A spus că e foarte interesant, a avut o reacție foarte mișto. Venise la mine pentru ceva analize, eu am plecat la repetiție și i-am zis: „Tata, te las vreo 2 ore o să lipsesc, îți las textul ăsta, citește-l pentru că sunt curios de părerea ta!”. Am ieșit de la repetiție și l-am sunat, n-am mai așteptat să ajung acasă: „Măi, e foarte bun textul și-mi place că faci chestia asta, că e profitabil rolul asta pentru tine, dar autorul ăsta nu știe el chiar cum stătea treaba!” :))) Normal că nu știe, pentru că n-a fost securist și nici n-a trăit foarte mult în acele timpuri.”. Și i-a plăcut foate mult finalul: „Monologul ăla din final, nu știu cum o să faci să-ți iasă!”.

Și pe mine mă interesează întotdeauna reacțiile publicului, vorba ta, needucat, în sensul că nu e de specialitate, pentru că e o reacție foarte adevărată,e  o reacție sinceră. Înseamnă că ceea ce faci pe scenă este credibil.

Acesta este cel mai mare pariu! Să înțeleagă toată lumea, teatrul e pentru toata lumea, nu doar pentru cei din domeniu.

Și e cu atât mai important adică când vine cineva care te cunoaște și te simte și-ți spune ceva de genul „E super tare!”, chiar dacă joci un personaj negativ. El este negativ, dar omul regretă tot ce-a făcut, e uman, uite ce face pentru fata aceea, e un om până la capăt, adică ai ce admira la el, eu cel puțin îl iubesc.  Eu îmi iubesc personajele, oricât de negative ar fi!

E un personaj foarte bine construit, cu calități și cu defecte, ceea ce-l face credibil șinu e neapărat echilibru, pentru că echilibrul din punct de vedere psihologic înseamnă cu totul altceva.E uman, e uman 100% și asta înseamnă ceea ce ar trebui căutat și în teatru, dar mai ales în drmaaturgia contemporană.

Care a fost cel mai greu moment în construcția lui Dominik, în repetiții sau cu care personaje ai relaționat mai greu?

Mai greu? Cu niciunul. Sandu Dima vine și mă face praf, sunt la mâna lui și Dan Rădulescu îl face pe Sandu Dima atat de imprevizibil și ne-a plăcut foarte mult să ne jucăm așa. El e atât de viclean și de puternic… Am râs mult cu Dan în repetiții. Sunt cel puțin doua momente în spectacol în care mă feresc să mă uit la el, pentru cî mi-e frică că o să mă apuce râsul. Și mie mi se întâmplă extrem de rar asta.

N-ai voie, cum se spune în limbaj popular, n-ai voie să te vinzi.

Da, da, lucrurile importante, vulnerabilitățile și așa mai departe trebuie să le ascunzi…

Dintre toate cele patru spectacole, acesta este singurul în care ai de-a face cu un personaj foarte tânăr, cum e personajul jucat de Irina Antonie și care este și femeie. Doar în Leonce și Lena o mai veți pe Dana Rogoz alături de voi. Este aici o trăsătură comună a spectacolelor lui Eugen, el folosește foarte puține personaje feminine.

În dramaturgie, în teatru în general, sunt puține personaje feminine, din păcate.

Mai ales în dramatugria contemporană.

Și în ccea contemporană, dar și în cea clasică. În majoritatea textelor personajele feminine sunt mai puține. Mie îmi pare rău că lucrurile stau astfel.

Cum a fost lucrul cu  Irina Antonie?

Cu Irina – o admir ca actriță și doream să jucăm împreună. A fost foarte interesant, pentru  că ea e foarte mult pe intuiție, lucrează intuitiv și se duce foarte bine, ceea ce înseamnă că trebuie să știi foarte bine ce ai de facut. Una e să joci cu un om pe care-l cunoști bine în lucru, de exemplu Dan, care și el e foarte cerebral. Ne simțim unul pe altul în scenă. Cu Irina, care e intuitivă e diferit, pentru că te trage cumva în tipul ei de joc. A fost deci o chestiune de reglaj între noi, dar relația lui Dominik cu Liza este foarte specialaă și mi-a făcut mare plăcere să ne jucăm cu această zonă. Și se pare că vom mai juca împreună. 🙂

Este vreun regizor cu care ai vrea să lucrezi neapărat?

Aș vrea să mai lucrez cu Sandu Dabija, am lucrat două spectacole cu el și e minunat. Am fost la Familia Addams [Teatrul Excelsior], mi-a scris Răzvan Mazilu și m-a invitat la spectacol și am rămas impresionat de cât de bine e lucrat. L-am sunat după și l-am întrebat  „Ce le-ai făcut de cântă, dansează și joacă așa?”. Acea rigoare mi-aș dori-o. Nu știu dacă eu mă potrivesc în ce face el și cum face el, dar mi-aș dori să lucrez cândva cu el.

Deci, personajele tale negative sunt așa: ofițer de securitate…

Procuror, care nu e neapărat negativ, dar îl duc eu în zone obscure. Anchetator.

Ce-ai mai juca ca tipologie și n-ai mai jucat până acum? Ce-ai mai adăuga în panoplie?

Un  îndrăgostit. O poveste de dragoste, ceva, deși mi-e foarte departe sau nu știu…

Eu te-aș vedea jucând Cassanova, sincer.

Da? Nu știu! Nu am personaje la care visez sau, n-am visat niciodată la Hamlet sau Richard III, nu visez pentru că mie-mi place să fiu surprins de propuneri. Și mi s-au întâmplat propuneri, mai ales la început, destul de diferite, și asta mi-a plăcut.

E bine că te lași pe mâna regizorilor.

Nu sunt eu calat pe ceva anume, îmi doresc să joc multe lucruri, uite Caragiale, că tot vorbeai de el, îmi doresc foarte mult, ceva de pe acolo, nu știu…

Contre emploi ai juca?

Care ar fi contre emploi-ul meu?

Să zic un copil sau un adolescent.

Da, cum să nu! Aș încerca orice, atâta timp cât e bine scris textul și regizorul cu care să pot lucra așa cum îmi place mie să lucrez.

Confortul și deschiderea aceasta,  le-ai avut dintotdeauna?

Mi-am propus încă din facultate să nu am așteptări fixe.

Foarte mulți actori care, când ies de pe băncile facultății, au foarte multe speranțe, iar după doi ani sunt dezumflați total, deziluzionați, unii chiar se lasă de meserie, pentru că nu-i pregătește nimeni de fapt pentru ceea ce urmează.

Am știut lucrul acesta, nu știu de ce, dar  am știut și am avut răbdare.

A avea răbdare e o calitate esențială pentru actori.

Am terminat în 2007, am făcut si master până în 2009, și între 2009 – 2010 eu aveam un spectacol la Brașov făcut cu Gelu Colceag, Forma lucrurilor și mai jucam tot la Gelu Colceag la Metropolis; acestea erau singurele mele spectacole când am terminat școala. Și m-am dus să fac altceva.

Faptul că jucai puțin când ai terminat masterul, ți-a dat voie să… nu neapărat să prospectezi, ci să…

Aveam  toate motivele să mă îngrijorez și eram îngrijorat, pentru nu prea erau perspective atunci, nu era nici Godot-ul, Act-ul era un teatru în care ajungeai foarte greu să joci, Green-ul era în perioada când ba se închidea, ba se deschidea… Concursuri de angajare la teatru de stat au fost două în peroiada 2007-2015: a fost unul la Național în 2008 și unul la Mic în 2011. De aceea mi-a trebuit răbdare și am avut! E un soi de nebunie, adică inconștiență, răbdarea asta. Pentru că, repet, eram îngrijorat, dar în același timp aveam încredere că știam că vor veni și rolurile.

Răbdarea este o calitate care lipsește foarte mult generațiilor de astăzi. Într-adevăr, sunt meserii care cer calitate asta, pentru că este nevoie de un timp de acumulare și cred că ar trebui să-i învățați și pe cei care vin după voi lucrul acesta. Tu cum simți diferența de generație?

E un lucru real!  Pe ei, cei mai tineri decât mine, îi văd cu multe alte calități pe care eu nu le am, sunt mult mai adaptabili, poate. Dar ei se regenerează mai repede, deja mie îmi trebuie o disciplină ca să îmi revin după efort, să-mi revin după nopți ș.a.m.d.

Mi-aduc aminte de o noapte când lucram un examen de regie cu Vladimir Anton (el nu era în anul meu paralel, era cu un an mai mare), făcusem noi Timon din Atena, a ieșit foarte bine examenul; într-o noapte m-am speriat, pentru că mai aveam vreo două zile până la examen, aveam foarte multe informații acumulate și textul îmi suna în cap, așa că m-am dus acasă să mă culc, și asta pățesc de fiecare dată înainte de o premieră, nu puteam să adorm. Mă gândeam cum să fac momentul acela mai bine, ce vreau să zic cu replica aceea, îmi veneau în minte discuțiile cu Vladimir… m-am uitat la ceas, am văzut că e 6 dimineața și  m-am speriat. Mă băgasem în pat pe la ora 11, la  9 trebuia să mă trezesc și când am văzut că e 6 dimineața, m-am speriat. Mamă, zic, dacă așa e meseria asta, nu e bine, că nu te lasă sa dormi!

Ceea ce înseamnă că trebuie să faci niște negocieri la capitolul viață de familie.

Da, mai ales dacă faci meseria asta așa.

Pentru că nu te înțelege oricine.

Deocamdată n-are cine să mă înțeleagă. Sunt doar eu cu mine și cu meseria mea.J Mai încolo…om vedea…

Te-ai mai întoarce acasă, să joci la Iași?

M-aș duce cu mare drag să joc, n-am jucat niciodată în Iași la teatru, dar e riscant, sau nu știu cum aș reuși să mă împart…

Sunt avioane care zboară pe relația București – Iași! 😀

Mai sunt avioane, da, așa, un spectacol, doar să am o colaborare acolo, cred că aș putea. Mă sperie un pic dinamica asta de provincie, pentru că îmi place agitația, datorită dinamicii din București. Pentru că azi joci aici, mâine colo, mâine colo… textul acela, proiectul celălalt, repetiție și tot așa. Dacă stau 3 zile și nu fac nimic, mă ia panica, sunt neliniștit.

Singurele momente în care mă liniștesc sunt cele în care mă duc acasă la mine la Suceava, unde mama are o casă și avem o curte destul de generoasă; acolo nu mă agită nimic, pentru că știu că e timpul meu și am nevoie de asta, o fac de două-trei ori pe an.

După spectacole cum te refaci?

După spectacole îmi place foarte mult să merg la masă cu oamenii cu care joc, pentru că  acolo se descarcă niște lucruri, pentru că râzi despre cum a ieșit; uite, acolo a fost bine, acolo mai puțin bine, stăm o oră-două împreună, mâncăm, poate bem o bere două și după aceea mă duc acasă și am nevoie de un timp cu mine, nu știu cât să zic, o oră, două ore uneori, în care stau, poate ascult ceva muzică, și se așează toate, adică rememorez ce-am făcut, ce-am trăit, senzații, ce vreau să fac la următorul spectacol, ce-mi propun să fac data viitoare și se așează lucrurile.

Și după aceea poți să treci la ce ai de făcut în continuare la următorul.

După aceea vine somnul care e foarte important și a doua zi, da, o iei de la capat cu ce ai de făcut.

Ce muzică asculți?

Foarte variată. Acum sunt în perioada în care ascult foarte mult Timpuri Noi, i-am redescoperit.Timpuri Noi este formația cu care am copilărit, pentru că Iulian, fratele meu, asculta foarte mult, i-am ascultat și în perioada în care eram adolescent cu Cristi, și i-am redescoperit dintr-o întâmplare. E un proiect pe care urmează să-l fac, de film, n-am voie să spun despre el nimic, deocamdată, care va avea muzica asta, e o chestie pe care mi-o doresc enorm, sper să se și întâmple, adică e pe cale să se întâmple și va fi o treabă foarte importantă pentru mine.

Foarte frumos. De citit ce citești de obicei?

De citit? Am avut o perioadă în care citeam în fiecare an câte un Dostoievski, acasă la Suceava. Roamnele lui le citesc de mai multe ori, le reiau, și acum am citit cât am fost acasă două capitole din Idiotul și finalul la Demonii, spovedania lui Stavroghin.

Ți-ai dori să faci un Dostoievski?

Da. Mi-aș dori să fac la un moment dat Însemnări din subterană. Acum, la acest moment, mi-e frică s-o fac. Nu știu exact în ce formă, un one-man-show, sau cu prostituata, în 2 personaje, nu-mi dau seama, dar asta îmi doresc foarte mult să fac. Mi-a spus odata Ion Cojar, profesorul la care am terminat eu, pe când eram în facultate – lucram cu el foarte bine – și mi-a zis o vorbă: „Ar  trebui să faci Însemnări din subterană!”. Și a rămas acolo, undeva dorinta asta. Am cartea, am citit-o cred de vreo cinci-șase ori, e foarte dificil de făcut, dar cândva cândva mi-aș dori să fac.

Când îți construiești personajele, cum te obiectivezi, cum știi sigur că e real ceea ce faci acolo, că e credibil? Care e cheia ta de control?

Nu cred că am o cheie de control. E pur și simplu felul în care mă apropii de un personaj și cât de mult mă implic, pentru că îl fac al meu, eu sunt acela. Nu e altcineva, eu sunt într-un alt fel, gândind altceva, dacă aș gândi ca el. Dar tot eu sunt. Adică eu nu compun personaje, eu în 4-5 spectacole, mă arăt în diferite feluri, Lucian poate fi și așa, și așa, și așa. Și poate gândi și așa și așa. Da, sunt în mine, cumva, toate pornirile astea, deci undeva o fi ceva foarte întunecat….

Cum e relația ta cu fanii?

 Nu știu dacă fani e cuvântul, dar sunt oameni care îmi scriu, mă felicită. Mă bucură că sunt oameni care mă așteaptă după spectacole, e o bucurie.

Vrei să te mai întreb ceva?

Dacă vreau? Nu cred că am răspuns la care a fost cel  mai greu moment pe care l-am avut la spectacolul Nu regret nimic. A fost întrebarea la care nu cred că am răspuns. A fost momentul de pregătire a celor două monologuri, la mine acasă, cu Eugen și cu Irina – monologul în care spun „Nu regret ce-am făcut, regret că exist.” și apoi monologul din final. Primul monolog m-a emoționat foarte tare când l-am încercat prima dată: „Și eu asta sunt! O mașinărie necruțătoare și lipsită de simțire [mă emoționez și acum], care face mizerabilă viața altor oameni. Nu regret ce-am făcut, regret că exist. Un moment greu, dar frumos în același timp. E foarte greu să fii vulnerabil, e foarte greu să accepți că ești și să arăți lucrul acesta! Da,  să accepți, că de fapt asta e,  ți se întâmplă, pur și simplu. Știu că i-am zis lui Eugen că m-a emoționat foarte tare, iar el mi-a spus: „Asta e treaba ta; eu vreau să ridici ochii către spectatori și să spui chestia asta.” Cum ar fi să-ți zici „Regret că exist!”? E un moment greu, adică nu te mai gândești la Dominik, nu e o proiecție, e o chestie de a ta, personală, cum ar fi să ajung eu, Lucian, să zic vreodată în viața asta – regret că exist?….

Și să poți să mergi mai departe după aia, și cu rolul și cu viața.

Exact. La monologul din final, când am văzut că Eugen a venit cu Ave Maria (ca fundal muzical) mi-a plăcut enorm. M-a inspirat. Pentru că acolo Dominik savurează, efectiv, tot ce va face. Nu știi ce se va întâmpla cu el după aceea. Și nici nu mai contează.

E un final deschis.

E un final deschis, dar e un final pentru el, se duce până la capăt și o face cu toată asumarea, este ca o eliberare. A scris cineva despre asta, a văzut spectacolul în sensul ăsta și mi-a plăcut foarte mult. Că monologul de final, pe cât de dificil e și pe cât de încărcat, e o eliberare de fapt acolo…

Da, uite acesta e un final de interviu foarte reușit. 🙂