Liliana Corobca – Buburuza –  Editura Polirom. Colecţia Fiction LTD

La rugămintea unei jurnaliste, Vasilica Buburuz își rememorează viața în fața unui reportofon. E ultima confesiune a unei femei care din copilărie este imobilizată într-un scaun cu rotile, handicap ce nu o împiedică să trăiască asemenea oamenilor valizi, țintuiți, la rîndul lor, în fața computerelor și dominați de prejudecăți de tot felul. Își dorește să danseze, să-i crească aripi și să-și ia zborul, să se elibereze de boli și suferințe măcar în vis. Cu o origine modestă, considerată de părinți un eșec al vieții lor și de aceea lipsită de afecțiune, fata infirmă studiază, termină două facultăți, se poate întreține singură. Grațioasă și fragilă, dar cu resorturi inimaginabile, trăiește și povești de dragoste, și multe deziluzii, depășite în numele iubirii. Mărturia ei de o crudă sinceritate creionează portretul unei ființe greu încercate – o luptătoare optimistă și perseverentă, care se dedică alinării suferințelor celor din jur și, cu o vitalitate extraordinară, reușește să se bucure de fiecare nouă zi.

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călărași, Republica Moldova. A debutat în anul 2003 cu romanul Negrissimo (Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). La editurile Cartea Românească și Polirom a publicat romanele Un an în Paradis (2005; tradus în italiană și germană), Kinderland (2013, 2015; tradus în germană și slovenă; Premiul Radio România Cultural, secțiunea Proză, și Premiul Crystal la Festivalul Internațional de la Vilenica, Slovenia, 2014), Imperiul fetelor bătrâne (2015), Caiet de cenzor (2017) și Capătul drumului (2018). A scris și un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători (Edition Thanhäuser, Ottensheim, Austria, 2014). A beneficiat de burse și rezidențe de creație în Germania, Austria, Franța, Polonia.

***

Buburuza (Fragment)

Omoară‑mă, hai, că nu‑i greu. Nu mă pot ascunde, nu‑ți pot ține piept. Dă în mine, hai. Asta gândeam eu, asta spuneau ochii mei și stăteam în calea lui, măruntă, diformă și ascuțită.

El se liniștea brusc, scuipa, țipa ceva împăciuitor.

— Las’ că vă prind eu, haimanalelor!

Toată lumea înțelegea că primejdia cea mare a trecut. Am învins, am învins moartea. Dar dacă într‑o zi nu se va liniști în fața mea, sub ochii mei și va arunca în mine cu toporul? Aveam coșmaruri în care zburau spre capul meu tot felul de unelte ucigătoare, iar eu, neajutorată, rănită, sângerând, plângeam încetișor. Uneori chiar plângeam încetișor, de parcă toate astea mi se întâmplau aievea. Mă temeam strașnic de tatăl meu. Nu‑mi vorbea niciodată, nu mă privea, mă evita dacă putea. Nu mă suporta în preajma lui, se scula repede de la masă dacă mă vedea pe‑aproape (așa că nu mâncam cu ai mei, ci tot pe cuptor). Cred că nici nu‑mi pronunța numele. Parcă și mama îi urma exemplul, nu făcea altceva nici ea, mai ales când era tata de față. Dacă nu existam pentru el, accepta și mama să nu exist pentru ea. Mă evitau amândoi într‑un fel anume, insuportabil pentru mine, care mă rănea și mă anula dureros. Iar eu eram vie, sensibilă, simțeam totul cu o intensitate poate chiar mai puternică decât a oamenilor obișnuiți. Îmi vedeam părinții cum se joacă cu frații mei, cum îi giugiulesc, îi iau în brațe. Abia după moartea tatei, mama s‑a mai schimbat, s‑a îngrășat, s‑a împlinit, părea mai degrabă sora mea, frumoasă și luminoasă. Dar eu eram departe, eram matură, eram la oraș, doctor în științe umaniste.

*

Îmi doream cu îndârjire să mor, era un scop spre care îmi îndreptam toate energiile de tânără copilă, eram imens de nefericită. Atât de nefericită, încât nici nu mai puteam să plâng. Plângi ca să scapi de durere, de suferință, iar eu nu doream să scap, țineam în mine. Clipe în care, dacă aș fi știut cum, m‑aș fi sinucis fără niciun gând de regret, fără vreun gând, în general. Nu vedeam niciun motiv de bucurie, niciun argument să trăiesc. Viitorul îmi apărea înspăimântător, la fel ca prezentul, mă consideram o povară pentru cei din jur și eram sigură că și ei cred la fel, că, dacă aș muri, ar fi mai ușurați, poate mai veseli și mai mulțumiți. Mă speria gândul că ziua de mâine va fi la fel ca ziua de azi, că mi se pot întâmpla exact aceleași lucruri și poate unele și mai îngrozitoare.

Amintirile din copilărie au dispărut de parcă fuseseră pe o bandă de casetofon ce a fost tăiată. Acum, lumea nu mai știe ce este un casetofon, ce sunt casetele. S‑a șters din calculator. Din memorie. Când mă gândesc la acea perioadă din viața mea, mi se face pielea de găină. Simt nevoia să o evoc, încerc, mai bine‑zis, pentru că probabil există și alții ca mine, care o duc și mai rău. Iar eu sunt exemplul viu că răul se poate îndrepta spre bine, că lucrurile se pot transforma, că în propria ființă multe se pot schimba. Se poate trece prin toate, se poate ajunge la un liman. Să ai propria menajeră, să fii independent financiar, să te poți întreține din bani tăi nu oricine își poate permite. Nici mulți dintre cei sănătoși nu pot și de aceea pleacă în străinătate, ce să mai zic de cei condamnați să depindă de alții din cauza bolilor.