Metamorfozele iubirii în inima femeii – hristice

Până anul acesta, numele artistei Rupi Kaur era cvasinecunoscut publicului cititor român. Cu toate acestea, ea era deja „o figură” în lumea întreagă. Și spun „o figură”, tocmai pentru că, dincolo de faptul că este o poetă – forte, ea este, totodată, artist plastic și fotograf. Cartea acesteia, Milk and Honey, a fost bestseller New York Times, iar grație efortului lui Tiberiu Neacșu, a ajuns și la noi, sub numele de Lapte și miere (Editura Cartea Românească, 2017).

Lapte și miere nu este un simplu volum de versuri. Este o istorie în versuri. Este istoria unei inimi de femeie, ce a cunoscut pe rând, durerea, iubirea, ruptura și vindecarea. Le-a trăit intens pe fiecare în parte și pe fiecare în parte și le-a asumat până în viscere și în măduva sufletului. Dovadă că așa stau lucrurile, stă mărturia poetei din debutul volumului:

„cum îți e atât de ușor/să fii bună cu oamenii a întrebat//lapte și miere mi-au curs/pe buze când am răspuns//pentru că oamenii n-au fost/buni cu mine”.

Or, este lucru știut că doar cei care ating apogeul iubirii și al suferinței, reușesc să pună în practică porunca hristică a iubirii de vrăjmași.

Drama „femeii hristice”, căci așa o vom numi pe parcursul acestei cronici, se pare că începe în copilărie, atunci când face cunoștință cu mirosul foamei, purtat pe buze de primul băiat din viața ei:

primul băiat care m-a sărutat/ mi-a țintuit umerii/ ca pe ghidonul/ primei biciclete pe care/ a călărit-o vreodată/ aveam cinci ani// el purta pe buze/ mirosul foamei/ pe care l-a luat de la/ taică-său care s-a hrănit cu maică-sa la 4 a. m.// era primul băiat/ care m-a învățat că trupul meu/ e pentru a dărui celor ce voiau/ că trebuie să simt orice/ mai puțin decât întregul// și doamne/ m-am simțit atât de goală/ ca mama lui la 4 a. m.

Au urmat violuri, fizice și morale, și nicio alinare; în condițiile în care, decorul familial a fost acela al unei familii de decor, care nu a putut să-i predea acasă decât arta de a fi gol:

să golesc pântecul mamei de mine

a fost primul meu act de dispariție

să învăț să mă micșorez pentru o familie

căreia-i plac fiicele invizibile

a fost al doilea

arta de a fi gol

e simplă

crede-i când îți spun

nu ești nimic

repetă-ți asta

ca pe o dorință

sunt nimic

sunt nimic

sunt nimic

atât de des

încât singurul motiv cunoscut

pentru care trăiești

este umflarea pieptului.

Aceasta a fost durerea.

Dar din durere, s-a născut mai apoi și dragostea. Fie ea și latentă, imaginară, visată, ca un refugiu față de tot haosul din jur. Pentru că ea, femeia – hristică a cunoscut Iubirea înainte de a cunoaște iubirea:

nu

va fi

dragoste la

prima vedere când

ne vom întâlni va fi dragoste

la prima amintire pentru că

te-am văzut în ochii mamei mele

când îmi spunea să mă mărit cu tipul

de bărbat cu care aș vrea să semene fiul meu.

Într-o scrisoare către viitorul ei iubit, aceasta scrie: „ești linia subțire/ dintre credință și/ așteptare oarbă”. Dar miracolul se întâmplă și iubirea se întâmplă și în mod real, fizic, tangibil și, paradoxal, non-tangibil: „m-ai atins/ chiar fără/ să mă atingi”. Și cum iubirea este paradoxală sau nu este de loc, în mintea și inima femeii – hristice se naște întrebarea retorică: „cum faci/ un foc de pădure ca mine/ atât de moale încât mă prefac/ apă curgătoare”. Dar din păcate nici miracolul iubirii nu este etern…

…Și apare, ca din senin, ruptura. Pentru că, într-adevăr, adeseori nu conștientizăm când survine ruptura. Sesizăm doar atunci când ajungem la senzația că răul se petrece în viața noastră din totdeauna, când am uitat deja cum era când era bine:

tot timpul

mă găsesc

în mizeria asta

tot timpul îl las

să-mi spună că sunt frumoasă

și îl cred pe jumătate

tot timpul sar crezând

că mă va prinde

la cădere

sunt o iubită

fără speranță și

o visătoare și

asta-mi va aduce

moartea.

Ruptura înseamnă în egală măsură iubire și durere, iubire și deznădejde, iubire și neputință, iubire și ucidere de sine. Iar pe toate acestea, femeia – hristică le cuprinde în doar cinci versuri, numărul degetelor unei mâini, care a știut în egală măsură să mângâie dar să șteargă și lacrimile de durere pentru iubirea pierdută: „nu am plecat pentru că/ nu te-am mai iubit/ am plecat pentru că mai mult/ dacă stăteam mai puțin/ mă iubeam pe mine”. O astfel de mărturisire nu se poate face decât în momentul în care ruptura este pe deplin asumată, când nu mai există nici măcar dorința utopică de a mai încerca să salvezi ceva ce nu se poate salva, iar cel rănit învață să-și pansese singur rănile. Este totodată momentul care prevestește vindecarea.

Iar începutul vindecării în iubire se întâmplă la fel de suav ca în pilda fiului risipitor, în care cel înfrânt de propria-i nebunie, nu își mai dorește mărirea, ci doar salvarea din ghearele morții sufletești: „poate/ că nu merit/ lucruri frumoase/ pentru că plătesc/ pentru păcate de care/ nu-mi amintesc”. O altă etapă esențială în procesul vindecării o reprezintă recucerirea propriei inimi: ”acceptă că meriți mai mult/ decât o dragoste dureroasă/ viața se mișcă/ cel mai sănătos lucru/ pentru inima ta este/ să te miști cu ea”. Iar momentul în care știi că ai cucerit piscul vindecării de sine, este acela în care conștientizezi că în viață, căderile și durerea sunt un fel de perpetuum mobile, dar că întotdeauna, din durere se naște puterea de a renaște la viața frumoasă, la viața firească. Femeia – hristică a reușit să înțeleagă această taină și suflet nobil cum este, o împărtășește și cititoarelor sale: „fii puternică în durerea ta/ crește flori din ea/ m-ai ajutat/ să cresc flori din a mea așa că/ înflorește frumos/ periculos/ zgomotos/ înflorește blând/ oricum vrei/ doar înflorește”.

Aceasta a fost povestea unei femei puternice. Aceasta a fost vocea ei. O voce ce a învățat să cânte pe aceeași tonalitate, și agonia și extazul. Este vocea inimii trecută prin apă și foc, a inimii pentru care mai presus de iubire și durere, există viața și porunca trăirii acesteia la intensitate maximă. Personal, îi mulțumesc pentru această dureroasă lecție de viață. Nădăjduiesc să îmi fie permis să îi mulțumesc avant-la-lettre și în numele vostru, al cititorilor ei.

lapte-si-miere-I „Lapte și miere” de Rupi Kaur