Revenim cu partea doua a dialogului; de această dată ne-am centrat schimbul de idei în jurul Festivalului Internațional „George Enescu”. Ne dorim ca, citind acest interviu (ambele lui părți), să vă provocăm să veniți la concerte, să descoperiți muzica secolului XXI, să îi vedeți și să-i ascultați pe cei mai mari muzicieni ai momentului.
Revenim acum la Festivalul Internațional „George Enescu”. Anul acesta Festivalul este sub semnul „luminii”. Tu, muzicianul, cum vedeți relația dintre sunet și lumină?
Mi-aduc aminte că un medic, Dorin Speranția, din familia Speranția, îmi spunea că era convins înainte de apariția informaticienilor că, dacă s-ar extrage din muzica lui Bach logica de construcție, structura, aceasta, translată într-o zonă arhitecturală ar da naștere scheletului unei catedrale foarte interesante. Am ajuns în timpul doctoratului, pe care l-am susținut sub îndrumarea compozitorului Liviu Dănceanu, la o concluzie: plec la de la ideea că lumina are dublu aspect, ondulatoriu și corpuscular, undei luminoase, atașându-i-se fotonul și mi-ar plăcea la un moment dat să găsesc o formulă prin care să găsesc formula prin care să atașez undei muzicale propriul foton specific și, astfel, nu numai să ascultăm muzica, ci și să o vedem în toată splendoarea ei (am terminat teza cu „Va urma!” – în sensul că mai am energie, vreau încă să caut…). Cred că asta ar fi legătura între lumină și muzică. Dacă vrei, felul în care văd eu legătura asta este felul în care, de fapt, văd eu muzica. Putem să ascultăm muzica în multe feluri; interpretul din mine o ascultă foarte dramaturgic, pentru mine întâmplările și gesturile muzicale se transformă în niște pseudopersonaje, dacă am putea să le spunem așa, care rămân foarte abstracte, nu capătă o concretețe. Așa cum e cu Dumnezeu: ți-l poti întruchipa precum un moș cu barbă albă, dar, până la urmă, n-o faci. Așa și cu personajele mele muzicale, sunt personaje de basm, mai degrabă translucide, dar ele există și se întâmplă ceva cu ele. Dramaturgia, în schimb, capătă mai multă concretețe; dramaturgia în care aceste personaje intră și toată structura muzicală e o scenă foarte volatilă, o scenă în care se întâmplă foarte, foarte multe; personajele apar, dispar, se transformă, se întâlnesc și se influenţează, apar gesturi și semnale, așteptări, explozii și totul într-un final se leagă într-un algoritm perfect. Așadar, lumina muzicală pentru mine este în interior. Are o capacitate implozivă de a se proiecta pe scoarța cerebrală.
Credit foto: Miluță Flueraș
Crezi că luminile Bucureştiului aflat în plin festival vor fi mai frumoase/blânde/calde?
Eu am văzut prima dată Festivalul „George Enescu” în 1998, eram student. L-am văzut integral, mergând în fiecare seară cu câte o floare, ori la Ateneu, ori la Sala Palatului, la doamnele de la intrare. Cu câte o garoafă. La un singur concert n-am intrat, era o piesă a lui Paul McCartney, mi-am zis „Nu mă duc!”. A fost o frondă. În 2001 a fost prima dată când am colaborat, ca student. Eram într-un cerc de prieteni, unul era la filosofie, altul era la litere, eram toți foarte bucuroși, ne cunoscusem în timpul Festivalului cerându-ne o țigară sau un foc. Știu că pe unul dintre ei l-am cunoscut la un concert al violoncelistului Mischa Maisky; în lojă, după ce făcusem deja schimbul de țigară/foc și după ce a terminat de cântat Haydn în Do major, am făcut pariu pe ce va cânta la bis; eu am pariat pe Bach și am câștigat (cred că un pahar cu vin sau ceva de genul acesta). Am consumat cu atâta pasiune și atâta plenitudine acel festival, încât în anul imediat următor (între timp noi am consolidat prietenia), în septembrie, în pauza dintre cele două festivaluri, ne lipseau concertele lunii septembrie. Ne lipsea drumul acela dintre Ateneu și Sala Palatului pe care-l tot faci în timpul festivalului – se termină pe la 18.30 concertul de la Ateneu (pentru că încerci să fii politicos cu artiștii și să nu pleci imediat cum au cântat ultima notă) și la 19 începe la Sala Palatului și te trezești că fugi ca să nu pierzi nimic. După care te întorci la Ateneu pentru concertele de la miezul nopții. În primele zile poate să ți se pară obositor, după care îți intră în obișnuință, după care parcă îți lipsesc. Și ne ziceam: „Domle, parcă Bucureștiul ăsta reușește să capete o formă plastică în timpul festivalului, parcă am rămâne pe loc și Ateneul îți fuge de sub picioare și vine Sala Palatului, după care vine din nou Ateneul și tot așa.”
Din punctul acesta de vedere, cred că a fost o idee bună să se despartă Festivalul de Concursul „George Enescu”. Parcă se compensează această lipsă.
Vei dirija Orchestra Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău în cadrul seriei de concerte „Muzica secolului XXI”. Solist va fi Vassilis Varvaresos. Cum ați ajuns la această formulă de concert, ce veți cânta?
Vassilis Varvaresos este laureat al Concursului George Enescu, un pianist foarte, foarte bun. Din fericire, pe lângă colaborările lui internaționale, a colaborat deja cu Filarmonica din Bacău și cred că înainte să câștige la București colaborase deja cu Bacăul. A fost o întâmplare că a fost ales, abia după ce a fost propus mi-am dat seama că-l cunoşteam și personal. Maestrul Pavel Ionescu este cel care ține Filarmonica Bacău la un nivel foarte înalt (este orchestra din țară care cântă cel mai mult, are cele mai multe turnee internaționale, nu-și anunță întotdeauna activitățile, dar este extrem de activă) este managerul acesteia și și-a dorit să cânte Vassilis Varvaresos alături de orchestra pe care o conduce. Dorința mea a fost să cânt muzică contemporană de care mă simt foarte atras şi mi-am propus să cânt cel puțin un compozitor din generația nouă.
Și, apropo de întrebarea „Ce-ai vrea să cânți integral?”, ei bine, Enescu aș vrea foarte mult să cânt.
Unul dintre cei la care m-am gândit a fost Mihai Măniceanu și mi-a ieșit și va scrie o piesă care va fi gata pe 8 august (va fi primă audiție absolută). Mi-am dorit să cânt și din Constantin Basica, acesta și-a făcut studiile în Germania și face acum un doctorat în America, la Stanford, dar acest proiect n-a ieșit.
Apoi a fost propunerea Festivalului să facem Concertul pentru pian de Nigel Hess – un concert comandat de Prințul Charles în memoria bunicii sale și care a avut prima audiţie la Londra, cu London Symphony și Lang Lang solist.
Mă bucur să cânt Semnalele lui Adrian Iorgulescu, din 1994, o piesă foarte interesantă, cu niște teme foarte interesante; de exemplu, unei teme îi spun „Pantera Roz”, alteia îi spun „Preistorica”, dar sunt două teme preistorice – una submotivică și o alta subdezvoltătoare; mai e o temă căreia îi spun „Blocuri”. Gesturi sonore, submotivice, care încet-încet se dezvoltă în formaţiuni foarte spectaculoase. Cine ajunge să treacă peste prima impresie a disonanței, ajunge să se simtă foarte bine în zona ritmică. Iorgulescu reușește să ne păcălească și să ne facă să ne simțim foarte bine. Studiind piesele lui îți dai seama și de personalitatea compozitorului, pentru că în piesă este total dezbrăcat.
Ultima piesă este a lui Detlev Glanert, Frenesia se numește, este din 2013, mi-a plăcut foarte mult fragmentul din partitură pe care l-am primit. E o nebunie, o frenezie, așa cum spune și titlul. Prima audiție a fost cu Royal Concertgebouw Orchestra la Amsterdam.
Spune-mi mai multe despre această secțiune din Festival, „Muzica secolului XXI”. De unde nevoia de a-i dedica muzicii contemporane o secțiune separată într-un festival de anvergura celui de la București?
În primul rând, muzica contemporană (românească) nu are voie să lipsească din Festival, pentru că Festivalul a plecat la drum patronat spiritual chiar de George Enescu, care-și dorea ca festivalul să fie și o platformă pentru muzica nouă, nu doar românească. În timp, festivalul s-a concentrat mai mult decât era cazul (cred eu) pe compozitorii români. Și foarte mult timp a fost așa. La un moment dar această secțiune ajunsese să fie o secțiune a UCMR-ului. În 2011 am hotărât să aduc și compozitori străini și l-am adus pe Noam Sheriff, cu Prayers, o piesă foarte frumoasă. Am mai adus – Michael Jarrell, am cântat Dănceanu; am vrut să cânt și din Pascal Bentoiu, care era încă în viață și pe care îl vizitam din când în când, era o bucurie intelectuală. Spunându-i ce doream mi-a spus că nu e timp și mi-a sugerat să cânt Isis a lui George Enescu și cu mare, mare modestie, m-a rugat să nu-i fie trecut numele pe post de coautor. A fost o colaborare incredibil de frumoasă cu maestrul Bentoiu și l-am ales și pentru că, odată retras, din cauza vârstei și a bolii, nu mai era cântat. Și mi-am zis că nu se poate așa ceva. Concertul a fost foarte bine primit, foarte spectaculos, foarte divers. Datorită acestui concert, și din pricina lui Mihai Constantinescu (directorul executiv al Festivalului Internațional George Enescu) care se gândea de mult cum să facă ca această secțiune pe care, totuși, George Enescu și-a dorit-o, să nu moară din pricină de săli goale. Și ziariștii străini își doreau să asculte compozitori români din această zonă, pentru că pe restul îi văd acasă. Așa cum publicul român își dorește să vadă aici pe London Symphony Orchestra sau mai știu eu ce orchestră mare sau vrea să-l vadă pe Baremboim, pe Vladimir Jurowski, care e un foarte mare iubitor de Enescu și care e foarte atașat de festival.
Credit foto: Ilina Schileru
(Cristian Lupeș, Mihai Constantinescu și Oana Marinescu)
Festivalul de anul acesta reușește să facă o secțiune „Muzica secolului XXI” foarte spectaculoasă, dar problema este că vine după foarte, foarte mult timp când muzica contemporană a speriat publicul, prin lipsa de diversitate, lipsa de curaj de a invita în concert și generațiile tinere de compozitori români. Avem acești mari compozitori care vin în persoană și astfel poate să apară schimbul de idei; avem Forumul Compozitorilor de muzică contemporană, strategia acestuia fiind făcută de Dan Dediu, și el un foarte bun compozitor și un foarte bun cunoscător al fenomenului (a fost și rectorul Conservatorului bucureștean și a știut cum să gândească strategic această unică întâlnire a acestor personalităţi). Sper să îi putem convinge și pe cei din teatru să vină să se inspire de aici, să vină să-și aleagă coloanele sonore, putem să-i convingem pe spectatorii de teatru să vină să vadă ceea ce ei se așteaptă să vadă, sunt convins de asta; cred că și spectatorii de jazz vor avea ce vedea/auzi ceea ce caută în concertele lor, cei din zona artelor plastice contemporane pot veni și găsi aici surse de inspirație.
Credit foto: Ștefan Neagu
George Enescu însuși la ce concerte din această secțiune ar fi rezonat? Tu, dirijorul, muzicianul, ce concerte din cadrul Festivalului nu vrei să ratezi?
George Enescu s-ar fi dus la toate aceste concerte și eu n-aș rata concertul din aer liber de pe 8 septembrie, când Filarmonica din Sibiu va cânta toată Suita I din Enescu, dirijată de mine. Voi încerca să văd cât mai multe concerte. Dar am concerte pe 8, pe 20 și pe 22 și voi vedea cât timp voi avea la dispoziție (pentru că voi avea repetiții și la Sibiu, și la Bacău). Cu siguranță voi merge la deschidere la Oedip (nu trebuie ratat un astfel de moment) și la concertele ce urmează după 22. Simfonia a III-a din Enescu va fi cântată de două mari orchestre și nu trebuie ratate, va fi o frumoasă concurență între cele două orchestre, e vorba de o altă interpretare, ceea ce e deja incredibil. Strategia pe care Mihai Constantinescu a încercat ani la rândul să o implementeze, cu greu și cu multe sacrificii (a fost criticat pentru că a acceptat să vină mari orchestre care nu au cântat Enescu la prima lor participare) ei bine, această strategie a dat roade în timp. Acum marile orchestre se bat să cânte Enescu, ceea ce e foarte bine.
