Meserii nerecomandate femeilor

Paginile memorialistice ale Gabrielei Adameșteanu recuperează o epocă, fiind un necesar act cultural într-o societate a uitării. Pentru cititorii tineri, cartea poate fi privită ca instrument de identificare a sensului vieții profesionale. Alegerile în privința carierei sunt atât de dificil de luat și, ca în cazul autoarei acestor pagini, căutările și interogațiile nu se încheie niciodată.

Dincolo de întrebarea care rămâne în sfera polemicii, dacă femeile scriu altfel decât bărbații, interesant este stilul însuși al cărții. Gabriela Adameșteanu se raportează la adevăr cu o simplitate rară, fără masca unor convenții sociale și fără teama de a fi rănit orgolii. Nu menajează pe nimeni. Nici pe sine nu se menajează. Intransigența morală, în forma ei firească, lipsită de patetism, este emblema acestei cărți a recuperărilor importante.

Unele capitole ies din sfera istoriei literare și intră direct în istorie, de exemplu prin relatarea evenimentelor postdembriste, care au avut ca efect radicalizări ale intelectualilor, știrbirea integrității, uneori din pricina unor mize mici, cum ar fi caragialianul „noi și-ai noștri”, alteori pur și simplu din lipsă de viziune.

Anumite capitole sunt eminamente biografice, captivante prin digresiuni și prin acceptarea până la capăt a convenției sincerității. Gustul eșecului nu-i este străin autoarei, dimpotrivă. Așa-numitele „căi regale” care permiteau accesul în lumea literară, după absolvirea facultății, se închid pe rând. Constatările prinse în paginile fluide ale memoriei dovedesc analiza lucidă, acceptată ca premisă a mărturisirii. Ratările sunt numite fără eschivă. Atmosfera de cenaclu nu i se potrivește. Este vorba despre cenaclu definit ca instituție literară, mediul ideal de afirmare. Cenaclul de Luni al criticului Nicolae Manolescu este amintit pentru „atmosfera câinoasă” creată în anumite ședințe, cunoscută însă doar din auzite. Lipsa de răbdare este un pretext bun pentru a ocoli astfel de grupări, interesante, fără îndoială, prin calitatea intelectuală a participanților, dar și cronofage.

Amănuntele biografiei sunt cuceritoare. În facultate, întâlnirea cu Nicolae Manolescu, la seminar, a fost o bucurie. Subiectul lucrării de diplomă se referă la Proust, iar îndrumător îi este Silvian Iosifescu. La repartiții, în 1965, se ține cont doar de note, așa că Gabriela Adameșteanu primește un post, destinat de fapt altcuiva (niciodată nu e pentru cine se pregătește!), în redacția Micului Dicționar Enciclopedic, din cadrul Editurii Politice. Nici critica literară nu i se potrivește tinerei pasionate de literatură.

Apropierea de Nora Iuga este prezentată cu admirație fața de generozitatea omului care știe cum ar trebui făcut și nu ezită să-i învețe și pe alții. Întâlnirea cu Marin Preda arată o latură mistică a scriitorului, care avea să dispară la puțin timp după publicarea „Celui mai iubit dintre pământeni”.

„Când a apărut Cel mai iubit dintre pământeni s-a stârnit o mare agitație în toată Casa Scânteii, cartea nouă nu se mai găsea nicăieri. Căpătasem deodată importanță la Enciclopedică și am fost rugată de colegi să merg cu o listă si să iau un număr de exemplare din al doilea tiraj.

La câteva zile după ce mi-a semnat cumpărarea exemplarelor (pe unul am şi dedicația lui), Preda m-a sunat la editură şi m-a invitat să stăm de vorbă. Știam de la o bună prietenă că trecea printr-o criză sentimentală, i se confesase cu ochii în lacrimi că poeta pe care o iubea se măritase. M-am dus foarte nedumerită, nu mă băgase în seamă la întâlnirea anterioară și bănuiam că, deși semnase pentru publicarea celor două cărți ale mele, nu le citise. Am stat ceva în biroul lui, dar nu știu cât. Nu-mi amintesc ce-am vorbit, dar am plecat într-o cu totul altă stare decât de la restaurant. Recunoscusem profunzimea cu totul specială pe care o întrezărisem în textele lui. Dar ceea ce nu mai întâlnisem (și nici n-aveam să mai întâlnesc la altcineva) era umanitatea, simplitatea, firescul acestei profunzimi. Simt artificiale cuvintele când încerc să-l descriu, de aceea nici n-am prea povestit acea convorbire care ar fi trebuit să aibă continuare – cel puțin asta mi-a spus atunci când m-am ridicat să plec. Că o să ne mai vedem. Dar n-a fost aşa.” (p. 163)

Multe dintre pagini par însemnări care păstrează o doză de nelămurire în privința unor lucruri care nici nu mai au cum fi clarificate – de exemplu, dacă funcționează sau nu familiile de scriitori. Modelele feminine din familie sunt derutante. Mama insistă, ca într-o mantră, că e important mariajul timpuriu, cum la fel de importante sunt și criteriile în funcție de care se face alegerea partenerului. Opinia generală a vremii nu e favorabilă celibatului, divorțului, cu atât mai puțin. Căsătoria se dovedește nereușită, singura opțiune rămânând conviețuirea cu literatura. Cartea Gabrielei Adameșteanu este, din acest punct de vedere, și o istorie a mentalităților.

Complexele de inferioritate s-au vindecat, altfel e greu de presupus că s-a putut scrie, minunat, cartea asta, parcă de la sine, cu ușurința unei respirații.

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Gabriela Adameșteanu s-a născut pe data de 2 aprilie 1942 la Târgu Ocna, în judetul Bacău. Este scriitoare, jurnalistă și traducătoare, una dintre cele mai cunoscute autoare din România. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București între anii 1960-1965. Debutează în revista Luceafărul (1961), cu un fragment din romanul „Drumul egal al fiecărei zile” și distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. G. Adameșteanu a fost redactor-sef al revistei de analiză politică 22, iar în prezent este redactor-șef al suplimentului „Bucureștiul cultural” și membru al Grupului pentru dialog social. S-a implicat în zona jurnalismului cultural și politic. Sub semnătura ei au apărut încă din 1975 numeroase romane, nuvele, eseuri și traduceri de lucrari din alte limbi: „Dăruiește-ți o zi de vacanță” (1979), „Provizorat” (2010), „Cele două Românii” (publicistică, 2000), „Intâlnirea” (2003) etc. Gabriela Adameșteanu a tradus Guy de Maupassant, „Pierre și Jean”, publicată în 1978 și Hector Bianciotii, „Fără îndurarea lui Isus”, publicată în 2003 la Editura Cartea Românească. Tot ce a publicat scriitoarea până în prezent reprezintă o contribuție de substanță la paradigma prozei contemporane românești.

Las mai jos alte fragmente:

„Azi este neînţeleasă și chiar prost privită plasarea literaturii în centrul existenţei, ca o religie, dar ea a dat rezistenţă în timp multor cărți scrise atunci. Și, poate mai mult decât atât, a dat un sens, fie și iluzoriu, vieților de scriitori trăite în comunism cu multiple frustrări.” (p. 153)

„Distanța dintre cărțile mele s-a datorat şi acestui concept înalt pentru care nu eram psihic pregătită. M-am gândit că Drumul egal al fiecărei zile va fi singura mea carte și de aceea trebuia să o fac cât de bine puteam, pentru că pe urmă aveam să trăiesc. Voiam să trăiesc mai mult decât voiam să mă dedic literaturii, ca o călugăriță laică.

Profesia de scriitor este mai dificilă pentru o femeie decât pentru un bărbat şi de câteva ori am vrut s-o abandonez. Dar, de fiecare dată, m-am întors la ea, ca la un pământ mai sigur, chiar dacă riscul unui seism rămâne în permanență. Şi, fireşte, s-a datorat şi spaimei față de meseria de scriitor, care te împinge într-un spațiu periculos, pe care mama mi-o insuflase de mică. Am avut, de aceea, multă vreme un complex de vinovăţie: voisem să trăiesc normal, dar nu fusesem în stare. Ajunsesem scriitoare pentru că nu m-am ținut bine în mână şi am cedat unui moment interior de slăbiciune. Așa mi-am privit mult timp implicarea literară. Și de aceea, după fiecare carte publicată, un supra-eu îmi o tentativă în ordona sau mă momea să renunţ la scris realitate similară cu a celor care cochetează cu ideea sinuciderii (vezi Cioran), având grijă să nu o pună niciodată în practică.” (p.153)

„Mariajele de artişti au o bază de comunicare mai profundă, dar şi riscul unei competiții/gelozii, mai ales dacă amândoi au dotări echivalente (sau cred că au, ceea ce duce la acelaşi rezultat). Am văzut această situație la cupluri de prieteni, erau deseori tensionați din acest motiv și până la urmă s-au despărţit.

Sunt însă și destule exemple de căsătorii fericite de scriitori, de la Paul Auster şi Siri Hustvedt până la Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolaie. Pe de altă parte, un partener cu altă meserie poate deveni o absență, și atunci te simți singură şi bovarizezi, situație pe care am trăit-o și eu. Sigur, există şi destui parteneri devotați scriitoarei şi operelor ei, aşa cum a fost Leonard Woolf. Dar, deşi Virginia Woolf a scris că au fost fericiți, mariajul lor, ca şi cel „deschis” al Simonei de Beauvoir cu Jean-Paul Sartre, parcă n-ar fi ceea ce ți-ai dori.

M-am gândit din nou la asta văzând cum şi-a evaluat Nicolae Manolescu relația cu Dana Dumitriu, ei fiind unul din cuplurile faimoase de literați din anii ’70: <<Viața noastră comună a fost, cu toate momentele bune, unele extraordinare… o treptată și ineluctabilă îndepărtare a unuia de celălalt. Ne-am despărţit, câte puțin, zi de zi. Ne-am pierdut, teamă mi-e, înainte de a ne fi descoperit cu adevărat. Fericiți n-am fost, nici eu, nici ea… >>” (p. 33)

„<<De ce scrii cărti atât de groase?>>, m-a întrebat, mai în glumă, mai cu reproş, Ginevra Bompiani, patroana Editurii Nottetempo, unde îmi apăruse, în 2010, ediția italiană a Întâlnirii, singurul meu roman potrivit cu proiectul ei editorial: cărți cu volum mic, de citit seara, la culcare. Visasem într-un timp să scriu romane subțiri și ambigue, precum cele japoneze, dar n-am fost în stare. Eram pervertită de romancierii mei preferați, autori cu multe personaje, din lumi și timpuri diferite. Când contemplu societatea de azi, agitată de fermentul capitalismului balcanic, vârstat de reflexe istorice anterioare, în visurile mele planează romane balzaciene, reîntinerite.

Nu mă conving vocile critice tinere care se îndoiesc de viabilitatea construcțiilor romaneşti ample, cu deschidere socială. Refuzul unei editoare ca Ginevra Bompiani îl puteam înțelege, nu și al unei autoare, fie ea şi Virginia Woolf. A pledat pentru romanele subțiri, găsind ca argument puterea scăzută de muncă a femeilor: <<Romanele scrise de femei ar trebui să fie mai scurte şi mai concentrate decât cele scrise de bărbați, astfel structurate încât să nu necesite ore în şir de muncă susținută şi neîntreruptă. Greutatea, ritmul şi capacitatea minţii unui bărbat sunt prea diferite de cele ale unei femei pentru ca aceasta să poată împrumuta cu succes ceva de la el… >>.

Pentru o scriitoare venită din comunism și trecută prin tranziția spre capitalism, ca mine, afirmaţia este rizibilă. Trecând de la serviciu la munca domestică și strecurându-mi, cum puteam, scrisul între ele, am colectat mai multe ore de efort neîntrerupt decât colegii mei. În secolul care a trecut de la apariția eseului Virginiei Woolf, s-a tranşat polemica dintre retrogradul Titu Maiorescu şi avansata Sofia Nădejde despre capacitatea intelectuală a creierului feminin, în favoa-rea ei. S-a demonstrat şi capacitatea de muncă a femeilor, egală cu a bărbaților. <<Scriu femeile altfel decât bărbaţii? Există un scris al femeilor şi unul al bărbaților?>>, m-a întrebat, în vara lui 2019, pe scena Teatrului din Bacău, Bianca Burța-Cernat, la câteva luni după Gala Sofia Nădejde. Nu mai știu ce am bâiguit, nu mă interesau discuțiile pe această temă. Însă, citind o antologie recentă „mixtă” (încep să fie mai rare decât cele scrise de femei), am avut impresia că prozele autorilor aveau un plus de duritate/violență/cinism conținut. Vocile naratoriale se auzeau diferit, la fel ca și în viaţă. Și stilistic mi-au părut diferite. Să fi stat lucrurile aşa doar pe acel „eşantion”? (pp.142-143)

„Departe de a fi o scriitoare de prim-plan în trecutul regim, eu am fost, până în 1984 (anul apariției Dimineţii pierdute), doar o tânără speranţă, plasată la mijlocul unui semnificativ pluton de prozatoare. Prozatoarele de primă linie erau Dana Dumitriu, Ana Blandiana, Maria-Luiza Cristescu, Alice Botez.

Imaginea falsă de azi despre mine este întreţinută şi de Istoria lui N. Manolescu, care mă include în generația ’60, dar debutul meu, în 1975, va fi în apropierea generației ’80. În literatură, arată Tudor Vianu, încă din 1920, în Generație și creație, nu anul naşterii contează, ci anul debutului.

Laurenţiu Ulici, autorul clasamentelor pe generaţii, m-a inclus în generația ’70, alături de Norman Manea, Mihai Sin și Radu Mareş, cu care găsea că am în comun interesul pentru cotidian. Aceasta a fost nespectaculoasa schimbare de paradigmă literară, opusă romanului politic (romanului obsedantului deceniu) al generației ’60. Şaptezeciştii se regăsiseră în noul val al filmului polonez şi ceh – mi-amintesc discuțiile pe care le aveam cu Mihai Sin despre regizorii timpului: Roman Polanski (Cuțitul în apă), Miloš Forman (Dragostea unei blonde) sau Mircea Daneliuc (Proba de microfon, Croaziera). Criticii literari, mai toți universitari, vor transfera însă cotidianul, marca generației ’70, studenților lor din generația ’80.” (246-247)

„În literatura vie, generațiile se suprapun, influențele trec de la una la alta, de la un scriitor la altul. Mircea Nedelciu, teoreticianul optzecist, a debutat în 1979, la patru ani după mine. Abia în ’84, când a început voga Dimineții pierdute, statutul meu literar a crescut, dar consolidarea lui s-a petrecut în următorul deceniu, datorită noilor generații de critici.” (pp. 246-247)

Meserii nerecomandate femeilor de Gabriela Adameșteanu