Traducere de Cristina Gogianu
Un roman monumental al secolului XX!
„Elsa Morante este maestra mea. Am încercat să învăț din cărțile ei… mi se par de neegalat.“ – Elena Ferrante
Romanul Istoria (La Storia), publicat inițial în 1974 și apărut recent în limba română (2025) la Editura Trei, în cadrul imprintului Anansi.World Fiction, este considerat capodopera scriitoarei italiene Elsei Morante și una dintre cele mai importante cărți ale literaturii europene moderne.
Cartea oferă o amplă frescă a Romei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a anilor imediat următori, dar miza ei depășește cadrul istoric. În centrul narațiunii se află destinul unei familii fragile: Ida Ramundo, o învățătoare văduvă, pe jumătate evreică, și fiul ei, Useppe, copil născut în urma violului la care a supus-o un soldat german.
Prin povestea lor, romanul devine o cronică profundă a suferinței oamenilor obișnuiți, zdrobiți de marile mecanisme ale istoriei. Morante oferă o perspectivă radical umană asupra războiului, concentrându-se asupra celor care nu apar în manualele de istorie – oamenii „mici”, victimele tăcute ale ideologiilor și conflictelor.
La apariție, Istoria a fost un fenomen editorial fără precedent. Morante a insistat ca romanul să fie publicat într-o ediție accesibilă publicului larg, pentru ca povestea să ajungă la cât mai mulți cititori. Rezultatul a fost spectaculos: sute de mii de exemplare vândute și o dezbatere intelectuală intensă în Italia anilor ’70.
Romanul a stârnit controverse, fiind criticat de o parte a intelectualității pentru pesimismul său radical, dar a fost adoptat cu entuziasm de cititori. Astăzi este considerat de numeroși critici drept unul dintre ultimele mari romane ale secolului XX.
Influența sa asupra literaturii contemporane este majoră. Scriitoarea Elena Ferrante a declarat în repetate rânduri că Istoria este una dintre cărțile fundamentale care i-au modelat viziunea literară.
Elsa Morante (1912–1985) este una dintre cele mai importante figuri ale literaturii italiene din secolul XX, o autoare care a reușit să transforme experiența istorică și biografică în literatură de mare forță emoțională.
În 1957, a devenit prima femeie care a câștigat prestigiosul Premiul Strega, pentru romanul Insula lui Arturo (L’isola di Arturo), un moment definitoriu pentru afirmarea femeilor în literatura italiană.
Opera ei explorează teme precum copilăria, memoria, trauma, iubirea și fragilitatea umană, iar stilul său combină realismul cu o dimensiune poetică și aproape mitică.
Viața personală a autoarei a fost la rândul ei marcată de experiențe dramatice. Căsătorită cu scriitorul Alberto Moravia, Morante a trăit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în clandestinitate, refugiindu-se în munți pentru a scăpa de persecuțiile fasciste — experiențe care aveau să lase o amprentă profundă asupra literaturii sale.
Recunoașterea internațională s-a consolidat odată cu publicarea romanului Aracoeli (1982), recompensat cu Premiul Médicis Étranger.
Astăzi, opera Elsei Morante continuă să influențeze generații de scriitori și cititori, demonstrând că literatura poate transforma tragediile istoriei în povești universale despre fragilitate, curaj și reziliență umană.
FRAGMENT
În ziua de Sfântă Mărie, în timp ce Davide încă se afla în nord, dincoace, la noi în cartierul Portuense, s‑a petrecut o crimă. Santina, femeia trecută care făcea trotuarul, a fost asasinată de peștele ei. Câteva ore mai târziu, omul s‑a predat singur poliției.
Davide nu a aflat nimic din toate acestea, din moment ce nimeni nu și‑a bătut capul să‑l anunțe (raporturile lui ocazionale cu Santina rămăseseră aproape clandestine), iar în perioada aceea el nu își arunca ochii nici măcar pe ziare. De altfel, probabil că ziarele din nord nici nu au pomenit evenimentul. Știrea a apărut, în schimb, în ziarele de la Roma, cu tot cu fotografia ei și cea a criminalului. Fotografia Santinei nu era de dată recentă, însă cu toate că fața ei apărea aici mai proaspătă și împlinită și mai puțin urâtă decât acum, se vedea deja pe ea resemnarea aceea opacă a animalului de abator care, privită astăzi, părea semnul unei predestinări. Fotografia asasinului, în schimb, fusese realizată la poliție chiar în momentul arestului; însă și el părea mai tânăr decât vârsta lui. În fapt, avea treizeci și doi de ani, dar în fotografie părea cu zece ani mai tânăr. Tuciuriu, cu barba nerasă deși era zi de sărbătoare, cu fruntea îngustă și ochi de câine turbat, avea exact ceea ce se cheamă „față de pușcăriaș“. Nu lăsa să se vadă nicio emoție; cel mult părea, poate, să declare, într‑un limbaj al lui nearticulat și molcom: „Iată‑mă. Am venit singur. Nu voi m‑ați prins. Uitați‑vă la mine. N‑aveți decât să vă uitați mult și bine. Oricum eu nu vă văd“.
Cu această ocazie, lumea îi află din ziare și numele, pe care Santina nu îl dezvăluise nimănui niciodată. Se numea Nello D’Angeli.
Crima, nepremeditată din câte se părea, fusese săvârșită în locuința de la parter a femeii. Iar armele, căci nu se folosise de una singură, erau cele care se puteau găsi acolo în casă: o pereche de foarfeci mari, fierul de călcat și până și găleata de lături. Se dovedi însă că moartea fusese cauzată de o lovitură inițială aplicată cu foarfeca, care îi străpunsese femeii carotida; însă criminalul atacase mai departe cu înverșunare corpul acela golit de viață, folosindu‑se de orice îi cădea în mână. În privința asta, ziarele vorbeau despre un „raptus ucigaș“.
De Sfântă Mărie, la ora aceea (între trei și patru după‑amiaza), împrejurimile erau pustii, iar cei câțiva vecini care se aflau acasă și își făceau siesta nu auziseră nici țipete, nici vreo altercație. Chiar și așa, nu a durat prea mult până când crima a fost descoperită, de vreme ce vinovatul nu se îngrijise în niciun fel să‑și ascundă urmele. Lăsase până și ușa întredeschisă, astfel că o dâră de sânge se prelingea dinăuntru, mânjind țărâna prăfoasă de afară. Înăuntru, sângele forma o băltoacă mare în jurul patului, covorașul și salteaua erau deja îmbibate de sânge, care stropise până și pereții, iar pe lângă toate astea, criminalul își lăsase pretutindeni urmele de pași și amprentele sângeroase. Corpul Santinei era pe pat, dezbrăcat (poate că pentru singurul ei iubit, spre deosebire de felul cum proceda cu clienții pasageri, ea consimțea să se dezbrace). Și cu toate că se știa în zonă că femeia, datorită prezenței soldaților ocupanți, se bucura încă de o avere frumușică, banii nu au fost găsiți nici printre hainele ei, nici în altă parte în încăperea de la parter. După ce i‑au îndepărtat trupul de acolo, i‑a fost descoperită poșeta sub saltea, unde și‑o ținea de obicei, însă în afară de cartea de identitate, cheile de la casă și câteva bilete de tramvai folosite, nu erau acolo decât niște monede rătăcite.
Pe de altă parte, asupra lui, în momentul arestului au fost găsite mai multe bancnote de valoare medie și mică. Le ținea, așa cum se obișnuia, în buzunarul din spate al pantalonilor, în portofelul său din imitație de piele de crocodil, și oricât de uzate și de murdare erau, nu prezentau urme de sânge. Totuși, întrebat dacă i le sustrăsese femeii, el răspunse, în felul său perfid și îngâmfat „Așa e“, deși de fapt le primise cu numai câteva clipe înainte să o omoare, chiar din mâinile ei. Însă lui nu‑i păsa câtuși de puțin să clarifice astfel de amănunte lipsite de importanță.
În afară de portofelul închis în buzunarul încheiat cu nasture, toate hainele lui, și chiar și mâinile, până sub unghii, erau mânjite de sânge, înnegrit în parte și amestecat cu praf și sudoare. Nici măcar nu‑și bătuse capul să se spele, prezentându‑se la poliție cu aceleași haine pe care le purtase de dimineață: o cămașă descheiată, destul de fină, din in roz, la gât un trifoi cu patru foi din smalț verde atârnat de un lănțișor, o pereche de pantaloni largi de doc, fără curea și pantofi subțiri de vară, pe piciorul gol. Declară că după săvârșirea crimei nu se întorsese acasă la el, ci se dusese singur prin spatele Via Portuense, luând‑o pe câmpurile dinspre Fiumicino, unde și dormise, poate chiar o oră. Într‑adevăr, prin păr avea așchii de spice uscate. Era șapte și jumătate seara.
La secția de poliție, știau deja că e proxenet. Iar pentru funcționarii de‑acolo nu era greu să‑și explice motivul crimei, pe care ei o considerau clasică prin scenariul ei tipic: bătrâna târfă pe care o exploata probabil îi refuzase sau poate ascunsese (ori poate că asta bănuia el, în orice caz) o parte din propriile câștiguri, care, după legea lui, i se cuveneau în întregime lui. Iar el, definit în procesul de instrucție ca „amoral“, „inadaptat“, „de‑o inteligență sub medie“ și „incapabil să‑și înfrâneze impulsurile“, o pedepsise în felul acela… În ceea ce‑l privește, Nello le înlesni el însuși munca responsabililor cu an‑ cheta. La întrebările lor, de‑acum previzibile și evidente, răspundea așa cum o făcuse la început când fusese vorba de bancnote: „Așa e“, „Da, corect“, „Așa s‑a întâmplat“, „A fost cum ziceți voi“, fără să adauge nimic altceva sau pur și simplu ridicând mutește din sprâncene, după felul celor din sud când vor să confirme un fapt. Ba mai mult, dând acele răspunsuri, afișa o lene indiferentă și ursuză, ca unul care, supus la o caznă inutilă, găsește cu cale să se elibereze de măcar o parte din ea folosindu‑se de logica deductivă a anchetatorilor… Și când semnă, fără să comenteze, în partea de jos a procesului verbal, o făcu cu un soi de ușurare deopotrivă cinică și idioată: „D’Angeli Nello“. Semnătura lui, împodobită cu volute, era atât de mare, că ocupa în lățime toată pagina, la fel ca semnăturile lui Benito Mussolini sau Gabriele D’Annunzio.
„Omor agravat de mobil abject.“ În cazul lui, „mobil abject“, conform autorităților, voia să zică „proxenetism și interes pecuniar“; însă Nello D’Angeli s‑ar fi rușinat încă și mai tare de adevăratul lui mobil, dacă ar fi fost conștient de el.
Din partea unui tânăr, să exploateze o târfă bătrână, lui i se părea cât se poate de firesc, însă nu și s‑o iubească. Numai că realitatea inadmisibilă era tocmai aceasta, și anume că, în felul său, se îndrăgostise de Santina.
În toată viața lui de dinainte, nu avusese niciodată nimic al lui. Crescuse prin orfelinate. Când era mic, măicuțele de la orfelinat, o dată pe an, și anume de Crăciun, îi dădeau un ursuleț de cârpă, care după Crăciun îi era luat înapoi și pus la păstrare într‑un dulap până la Crăciunul următor. Odată, în timpul anului, cuprins de dorul pentru ursuleț, îl șterpelise pe ascuns după ce spărsese broasca de la dulap. L‑au descoperit câteva minute mai târziu și, drept pedeapsă, l‑au lovit cu o mătură, iar la Crăciunul următor nu i‑au mai dat ursulețul, care a rămas închis pe raft.
Încă de pe atunci căpătase obiceiul să șterpelească. Pedepsele erau diferite și chiar ciudate: pe lângă loviturile pe care le încasa, era pus să stea în genunchi ore în șir, la masă i se dădeau toate mâncărurile amestecate laolaltă într‑un castron, îl fugăreau agitând în urma lui pagini de ziar aprinse și amenințându‑l că‑i dau foc la fund, ba chiar într‑una din dăți l‑au obligat să‑și lingă căcatul. Fiindcă apucătura lui de a fura ajunsese notorie, i se întâmpla să fie pedepsit și pentru furturi pe care nu le făcuse. Nu era un copil plăcut și nici prea ager la minte: nimeni nu îi lua apărarea și nimănui nu‑i venea să‑l alinte. Ca adolescent, i se întâmplă de câteva ori ca vreun coleg de orfelinat, copil abandonat la fel ca el, să i se strecoare alături în pat, oferindu‑i mângâieri și chiar sărutări, sau să încerce să‑l atragă într‑un loc ferit. Însă el învățase că așa ceva nu era normal și, cum el ținea morțiș să fie un bărbat normal, mânios, respinse cu pumnii acele mângâieri. Pumnii lui erau deja tari ca fierul, iar ceilalți îi știau de frică. Mai târziu, n‑avea să se încreadă niciodată în cei care se dădeau drept prietenii lui, bănuindu‑i mereu că sunt dintre cei anormali.
