Memoriile unui librar, mărturie a fascinației pentru Antichitate a unor umaniști care și-au dorit să înțeleagă lumea

Cel mai adesea se vorbește despre Renaștere în termeni elogioși, chiar superlativi, mai toată lumea asociind această epocă cu personalitățile remarcabile ale lui Michelangelo și Da Vinci. Cu toții suntem de acord că picturile și sculpturile acestora sunt capodopere ce ocupă un loc aparte în istoria umanității, dar câți dintre noi îl cunosc pe Michelangelo cetățeanul și poetul sau pe Da Vinci pasionatul de științe și cetățean implicat până într-atât încât a luat decizia de a părăsi Italia și de a-și trăi ultima parte a vieții în Franța? Pe de altă parte, dacă ne raportăm la noțiunile de bază învățate în școală, asociem Renașterea cu umanismul, cu umaniștii, persoane preocupate să studieze, să găsească răspunsuri la multitudinea de probleme cu care se confrunta societatea europeană undeva spre începutul secolului al XIV – lea. Definițiile umanismului îl pun într-o reală dificultate pe tânărul doritor să înțeleagă o epocă demult apusă, cu repere socio-economice, mentale și religioase atât de diferite de cele ale secolului XXI. Ross King, un reputat scriitor canadian de non-ficțiune, dar și cercetător pasionat al Renașterii, și-a propus prin volumele sale să „traducă” pe înțelesul celor din secolul al XXI – lea, termenii și reperele unei perioade fascinante, care va continua să ne uimească încă mult timp de acum încolo. În 2022, Editura Nemira (colecția Orion) a reușit să aducă pe rafturile librăriilor românești un volum de excepție, publicat pentru prima oară în 2021: Librarul din Florența: Vespasiano da Bisticci și manuscrisele care au iluminat Renașterea. Ross King a riscat, dar pariul său este unul câștigător grație talentului său de mare povestitor, dar și unei consistente documentări (dovadă notele, bibliografia selectivă și indicele care completează volumul) și a unei atente inserări de fotografii ale personalităților și manuscriselor menționate în cele 27 de capitole.

Conștient de faptul că mule dintre noțiunile aduse în discuție nu sunt prea bine cunoscute și înțelese de contemporanii săi, Ross King face câteva precizări binevenite încă din primele pagini ale volumului: începând cu termenul Renaștere, o „invenție” de secol XIX aparținând lui Jacob Burckhardt și continuând cu termenii direct legați de lumea fascinantă a cărților: manuscris, biblos, bibliofilie, volum, pergament, anluminuri, scriere gotică, scriere umanistă (tipul de caractere specifice acestei scrieri). Autorul ne introduce în context printr-un artificiu ingenios: se folosește de pretextul unei reparații morale care trebuia să i se facă uneia dintre personalitățile marcante ale epocii – Vespasiano da Bisticci (atât de puțin cunoscut însă nouă celor de azi) – pentru a realiza o frescă a societății florentine și italiene în general din secolul al XV – lea, secolul de aur al scrierilor umaniștilor italieni, dar și secolul unor invenții ce vor schimba iremediabil lumea. Deși pomenit în mai toate studiile dedicate Renașterii, Johannes Gutenberg, inventatorul tiparului, meritele sale nu sunt îndeajuns de bine cunoscute, după cum vom înțelege din partea a doua a volumului (ca de exemplu, eforturile sale cu privire la o rețetă viabilă pentru cerneala de tipar, atât de diferită de cerneala utilizată de scribi pentru copierea manuscriselor). Florența, la fel ca și Veneția, Genova și Roma, se diferenția de restul marilor orașe medievale prin numeroasele activități care necesitau o forță de muncă știutoare de carte, ceea ce face ca în Florența să existe o stradă a librarilor, termen cu conotații diferite față de sensul actual. De altfel, Vespasiano își începuse ucenicia la unul dintre librarii faimoși ai epocii încă de la 13 ani. Acesta, pe lângă faptul că știa să scrie și să citească în limba latină, a reușit de foarte devreme să identifice greșeli (inevitabile) de copiere și să adnoteze manuscrisele ori de câte ori era cazul (în termenii actuali, Vespasiano era și redactorul, și editorul și corectorul unui volum). Nu s-au păstrat informații cu privire la educația sa, cum a învățat latina, dar:

„Vespasiano noster qui est optimus huius rei explorator. Fraza aceasta e surprinzătoare. Abatele Aliotti a scris epistola aceasta în 1446, când Vespasiano avea în jur de 25 de ani. Reputația lui trebuie să fi crescut enorm de când începuse să lucreze pe Strada Librarilor cu 12 ani înainte. Nu mai muncea în camera din spate a atelierului lui Michele Guarducci, cu fierăstrău și ciocan sau la cusutul foilor de pergament. La o vârstă tânără și într-un oraș cu atâția învățați devenise un expert recunoscut în privința manuscriselor autorilor vechi.” (p. 90)

Dincolo de studiul limbii latine, Vespasiano avea reale calități de negociator și de „vânător”, calități care îi vor consolida rapid prestigiul în ochii celor care comandau manuscrisele: de la simpli abați de mănăstire, umaniști dedicați până la conducătorii Florenței și ai altor mari orașe italiene, dar și o listă impresionantă de papi și monarhi ai Franței, Imperiului Romano-German și chiar Matei Corvin:

„Vespasiano dispunea și de alte resurse, printre care și o întinsă rețea de prieteni – cărturari cărora le putea cere sfatul despre manuscrise și despre unde le-ar putea găsi. Ar fi putut, la fel, să consulte alte librării de pe Strada Librarilor. Doi dintre cei mai importanți librari ai orașului (după el) se aflau amândoi aproape: Zanobi di Mariano, care-și închiria și el atelierul de la abația Badia, și Piero Bettucci, un fost partener al lui Michele Guarducci, al cărui atelier se afla perete în perete cu atelierul lui Guarducci și care le vânduse de-a lungul anilor manuscrise antice lui Niccoli și Poggio deopotrivă. Într-un final, deși specializarea lui Guarducci era legătoria de carte, nu trebuie să desconsiderăm influența sa asupra lui Vespasiano și probabil s-a dovedit a fi un mentor demn când venea vorba de achiziția de carte.

Atât de abil se dovedise Vespasiano încât clienții îl căutau acum pe el, și nu pe Guarducci, când voiau sfaturi despre manuscrise. Prima sa vânzare independentă o făcuse în 1442, când abia dacă avea 20 de ani. Primise comanda să găsească (sau poate să copieze) un manuscris pentru Pietro Donati, arhiepiscopul de Padova, un renumit învățat, cu „o colecție uriașă de cărți”, pe care-l întâlnise la Conciliul de la Florența” (p. 91 – 92)

Iată cum conceptul de umanist se îmbogățește cu noi sensuri; nu e doar un om de litere, un cercetător aplecat asupra unor calcule matematice nesfârșite sau preocupat să descifreze tainele universului, ci mai ales un om capabil să elaboreze comentarii pertinente la opera lui Aristotel sau Cicero. Însă marele merit al lui Vespasiano este că a contribuit decisiv (prin munca sa de depistare a manuscriselor și de coordonare a traducerilor acestora și abia apoi de copiere a acestora) la readucerea în prim plan a lui Platon, repunerea acestuia în drepturi în fața unui Aristotel atotputernic timp de câteva secole bune. Librarul din Florența a fost un privilegiat: a trăit mult peste media epocii, ceea ce i-a permis nu numai să asiste la schimbarea mai multor papi (cu care a și colaborat direct, contribuind decisiv la îmbogățirea faimoasei colecții de manuscrise a Vaticanului), dar l-a ajutat pe Cosimo Medici să își satisfacă orgoliul de a avea cea mai bine pusă la punct bibliotecă de manuscrise din Europa vremii, ca mai apoi să joace rolul de intermediar între Lorenzo Medici și alte familii din Italia și să medieze conflictele acestuia cu familia Sforza. Ross King ne ajută, prin intermediul unui martor privilegiat, să înțelegem mai bine complexitatea societății italiene din secolul al XV – lea, dar și situația generală europeană și raporturile fragile cu Imperiul Otoman, aflat în plină expansiune. Prin munca sa asiduă de identificare și copiere a unor manuscrise prețioase din primele secole ale unui Ev Mediu întunecat, Vespasiano îl ajută pe Ficino să schimbe paradigma culturală definitiv:

„Știm acum, după ce savantul protestant francez Isaac Casaubon a demonstrat-o în 1614, că întregul corpus de texte a fost compus pe la anul 300 – cu un mileniu mai târziu decât bănuia lumea în secolul XV. Ficino nu știa asta și manuscrisul lui Cosimo avea să producă un efect uluitor asupra lui. A găsit în scrierile hermetice un subiect care avea să-l fascineze și să-l preocupe pentru tot restul vieții: relația omului cu Dumnezeu. […]

Giannozzo Manetti lăudase această creatură asemenea zeilor cu un deceniu înainte, în Despre demnitatea și excelența omului. Acolo chiar îl citase pe Trismegist și dialogul Asclepios în sprijinul argumentelor sale. Ficino avea să dezvolte ideea excelenței și demnității umane. El credea că puterea imaginației era cea care făcea din om un creator: un poet divin, arhitect, pictor și muzician. Datorită lui Hermes Trismegistul, Ficino luase creatura aceea căzută a Evului Mediu, despre care se crezuse că e netrebnică, mizerabilă și înjosită, și o ridicase pe un piedestal unde creațiile sale glorioase puteau fi admirate și lăudate.” (p. 220 – 221)

Vespasiano desăvârșește arta manuscriselor, dar la începuturile sale de librar nu avea niciun fel de indiciu că în momentul în care se va pensiona se sfârșea o epocă: tiparul câștigase deja lupta, chiar dacă manuscrisele vor mai circula, inclusiv printr-un sistem bine pus la punct de împrumut practicat în mănăstiri și chiar de către Cosimo și Lorenzo Medici:

„În deceniile li secolele următoare, Marea Conjuncție a lui Ficino a avut rezultate spectaculoase. James Hankins și Ada Palmer, istorici ai ideilor, spun că „cea mai marea realizare, de departe” a secolului XV a fost „recuperarea treptată și traducerea corpusului platonic în latină”. Această activitate întinsă pe decenii implicase sosirea în Florența a unor cărturari din Est, precum Manuel Hrisoloras, Georgios Gemistos Plethon și cardinalul Besarion, intervenția lui Cosimo de Medici și eforturile scolastice ale lui Leonardo Bruni, Besarion și Marsilio Ficino. În cele din urmă, s-a numărat și tipografia de la San Jacopo di Ripoli – lampa magică din care-a fost eliberat în lume duhul platonic.

Publicarea celor 1.025 de exemplare din traducerea lui Ficino au însemnat, spune Paul Oskar Kristeller, „un mare eveniment în istoria… gândirii occidentale.” Valurile acestei renașteri platonice, generate în Florența, aveau să provoace un potop care a scăldat întregul peisaj intelectual european. ” (p. 387)

La fel ca în cazul multor altor invenții, tiparul nu s-a răspândit cu ușurință. Ross King sintetizează foarte bine dificultățile majore ale celor care au îndrăznit să se aventureze în lumea tiparnițelor. Mai toți, începând cu Guttenberg, au avut datorii uriașe de acoperit, ceea ce i-a obligat să se mute în alte orașe sau să își vândă afacerile. Evident că Vespasiano consideră cărțile tipărite un act de incultură, o decădere în promiscuitate, dar avantajele sunt de necontestat, drept pentru care umaniștii vor susține cartea tipărită. Retras la casa sa de la țară, Vespasiano se va dedica scrisului, reușind, prin memoriile sale, să realizeze o frescă fascinantă a unei epoci fascinante. Acesta este motivul principal pentru care Ross King a dorit să îl facă cunoscut publicului larg de la început de secol XXI, iar multe dintre prejudecățile noastre cu privire la umaniști sunt demontate cu ajutorul lui Vespasiano.

Librarul din Florența: Vespasiano da Bisticci și manuscrisele care au iluminat Renașterea de Ross King