CK nu e de la Calvin Klein…

… ci e finalul unui cuvânt intrat de multă vreme în limbajul curent al adolescenților, indiferent dacă sunt vorbitori (nativi) de limbă engleză sau nu. Cele două litere, scrise cu un roșu strident pe unul din pereții care ascundeau toaleta școlii – dar care în același timp erau și pereții unei săli de clasă – au rămas în atenția spectatorilor pe tot timpul reprezentației. Mi-ar fi plăcut să fi fost exploatat (și mai mult) acest mic artificiu scenografic; până la urmă, într-o școală (inclusiv în școala din Punk Rock) avem elevi din toate categoriile sociale, copii de bani gata care chiar dacă îmbracă o uniformă, reușesc să epateze prin intermediul unor accesorii indecent de scumpe. Terminația celebrei înjurături a rămas pe peretele pomenit mai sus dintr-un singur motiv: furia tinerilor nu se mai justifică de la un punct încolo. Involuntar, regizorul spectacolului, Vlad Cristache, a înrămat astfel spectacolul într-o formă care de la un punct încolo a părut a fi fără fond. Cu alte cuvinte, de la un punct încolo violența n-a mai fost de fond, ci a căpătat o superficialitate care scade mult din valoarea artistică a spectacolului.

Punk Rock ©Andrei Gîndac

Șapte tineri aflați în pragul susținerii examenelor de final de liceu. Șapte tipologii umane, pe cât de distincte, pe atât de lipsite de originalitate. Din acest punct de vedere, textul permite montări multiple, lipsite de datări concrete; conflictul rămâne conflict și dacă elevii sunt ai unei școli din România sau ai unei școli din anii ’50 vs timpul prezent. Din punctul meu de vedere, motivele care au dus la escaladarea conflictului și sfârșitul tragic fie nu au fost expuse cum trebuie – construcția relațiilor dintre personaje a fost deficitară – fie s-a mers pe tipare, dar insuficient încărcate cu detalii de personaj. Detaliile în acest tip de spectacol țineau de multe aspecte, dar mai cu seamă de felul cum se justifică intermezzo-urile muzicale. Piese muzicale din zona punk-rock, menite să justifice titlul spectacolului. În realitate, curentul muzical care s-a remarcat în anii ’70 este expresia unor transformări sociale extrem de complicate și greu de adus în discuție într-un singur spectacol. Sex Pistols, Pattie Smith sau David Bowie sunt numele care-mi vin în minte automat când aud un ritm muzical din zona punk-rock-ului. Mi-ar fi plăcut să regăsesc în spectacol o parte din excentritățile acestora, justificabile și justificate din multe puncte de vedere. Dar Vlad Cristache a optat (ca și în mai vechiul lui spectacol de la Teatrul Mic, Deșteptarea primăverii) pentru uniforme și decor în registru clasic.

Punk Rock ©Andrei Gîndac

Fiecare dintre cei șapte tineri are ceva de rezolvat, niciunul dintre ei nu pare a fi foarte fericit sau împăcat cu soarta; Cissy Franks (Ana Udroriu) e personajul cu cele mai puține motive să devină un personaj violent și, din păcate, și cel mai puțin lucrat. Cu alte cuvinte, rolul lui Cissy în economia spectacolului nu e vital, dacă lipsea nu cred că ar fi sesizat cineva lipsa acestuia. Chiar dacă și cântă (cu vocea și/sau la instrument), rămân la ideea că se putea mai mult face cu acest personaj. Tocilarul care e tolerat din simplul motiv că s-ar putea să fie de folos cândva este asumat de Dan Pughineanu în totalitate și chiar dacă aș mai fi nuanțat câteva din momente, în economia spectacolului este unul din personajele pentru care nu regreți că ai cumpărat biletul. În opoziție cu el – din inerție, unii ar putea crede că oglinda lui este Chadwick Meade/Alex Popa – este Bennett Francis (Matei Arvunescu): violent, de o expresivitate greu de egalat, Bennett este cel care duce tot spectacolul într-o anumită direcție. Cu alte cuvinte, el imprimă forța, dar și deznodământul. Matei Arvunescu a înțeles perfect ce are de făcut și chiar dacă nu strălucește în momentele muzicale, îi reușesc foarte bine relațiile cu ceilalți, pe care le diferențiază, le „colorează” într-un fel aparte. Cred că este primul spectacol în care-l văd pe Matei Arvunescu arătând cu adevărat ce știe, ce-a învățat de-a lungul anilor și sunt convinsă că va avea multe de spus în următorii ani.

Punk Rock ©Andrei Gîndac

Lilly Cahill/Ioana Niculae, Cissy Franks/Ana Udroiu, Nicholas Chatman/Alex Călin și Tanya Gleason/Teo Dincăgravitează în jurul trioului format din William Carlisle, Chadwick Meade și Bennett Francis și fiecare în parte intră sau iese din poveste într-un mod mai mult sau mai puțin specific. Mi-ar fi plăcut să văd mai multă finețe în construcția de personaj, mai multă asumare, dar și o mai bună înțelegere a rolului în economia spectacolului (cred că mai multă documentare pe tema culturii punk n-ar fi stricat). Chadwick Meade/Alex Popa este factorul declanșator, mobilul conflictului (sângeros), dar în aceeași măsură nu este și singurul vinovat pentru tot ceea ce se întâmplă timp de mai bine de două ore. Un personaj care de multe ori te trimite cu gândul la filmul Joker (mai țineți minte expresivitatea lui Joaquin Phoenix?; ei bine, o regăsiți în mare parte în personajul Chadwick Meade). Un personaj poate prea potrivit pentru Alex Popa, care nu este la primul rol de acest fel și de la care încă aștept să facă și altceva.

Un spectacol în care se cântă live; dacă la Deșteptarea primăverii universul sonor purta marca trupei Firma, de această dată Vlad Cristache încredințează partiturile muzicale actorilor. O decizie cel puțin controversată, pentru că de multe ori actorii exagerează când cântă (sunetul n-a fost nici el foarte bine reglat, din moment ce multe versuri nu le-am înțeles/auzit cum trebuie). Dar ce face decizia cu adevărat discutabilă e că așa cum a fost gândit spectacolul momentele muzicale nu prea se justifică. Chiar dacă ele au rol de elemente de legătură între diferite momente/scene, ele putea să fie încărcate cu mult mai multe semnificații. Mi-a trecut la un moment dat prin minte „mult zgomot pentru nimic”, dar mă gândesc că nu e foarte cinstit față de actori să etichetez întregul spectacol astfel.

Punk Rock ©Andrei Gîndac

Un spectacol gândit pentru tineri, dar foarte potrivit pentru părinții acestora. Un spectacol menit să devină subiect de dezbatere reală și perfect justificabilă din moment ce în bullyingul este prezent în mai toate școlile din România. Pentru spectatorii adolescenți tot ce-am scris în legătură cu estetica spectacolul nu primează în fața subiectului de fond. Spectacolul nu are nici prea multă violență și nici foarte multe efecte sonore deranjante, dar recomand însoțirea tinerilor de către părinți. Ei, părinții, trebuie să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat într-o școală, de ce trebuie combătut abuzul verbal, fizic sau psihic, cine contribuie la accentuarea unui fenomen și cât de grave sunt consecințele acestora. La televizor apar din când în când știri cu elevi umiliți de proprii lor colegi, dar aceste știri sunt doar vârful de iceberg. Punk Rock se constituie, așadar, într-o excelentă bază de dezbateri, la care să participe și specialiști, dar mai ales părinți și adolescenți.