Mama – furtună și mama – refugiu (note de lectură)

Despre complicata relație mamă-fiică s-au scris și se vor mai scrie, probabil, multe texte, multe cărți. Niciodată, se pare, cordonul ombilical nu este tăiat cu adevărat, legătura se perpetuează în timp, se metamorfozează, aducând deopotrivă bucurie și suferință.

Refugiul meu, furtuna mea este prima carte de memorii a lui Arundhati Roy, scriitoare și activistă indiană, autoare de ficțiune și non-ficțiune pe teme social-politice, ecologice etc. Titlul original al cărții, Mother Mary Comes to Me, reprezintă un vers celebru dintr-o melodie la fel de celebră a formației Beatles și face trimitere , în această carte, la Mary Roy, mama scriitoarei. Volumul urmărește parcursul, devenirea unei femei și a unei scriitoare prin raportare la figura puternică, necruțătoare, a altei femei (mama-catalizator). Un soi de bildungsroman (căci se citește și astfel), cartea reconstituie etapele de formare, firul memoriei țesând și recuperând momente, chipuri, autoarea căutând astfel să înțeleagă, să-și explice, să accepte tot ceea ce s-a întâmplat, pe plan personal și colectiv, într-o perioadă destul de lungă și de bulversată (1962-2022).

Punctul care declanșează memoria reconstitutivă este moartea mamei, moment în care durerea pierderii se conjugă instantaneu cu deruta fiicei de a nu mai avea la cine să se raporteze, așa cum va nota ulterior, spre finalul cărții:

„În acea primă noapte într-o lume fără doamna Roy, am plutit în derivă în spațiu, lipsită de coordonate. Mă construisem în jurul ei. Mă dezvoltasem sub acea formă ciudată ca să mă armonizez cu ea. Nu-mi dorisem niciodată s-o înving, nu-mi dorisem niciodată să câștig” (p. 342).

Figura maternă – autoritară, dură, contradictorie, aproape castratoare – este resimțită nu atât la nivel parental, cât mai degrabă ca „doamna Roy”, profesoară și activistă, un spirit nonconformist în raport cu tradițiile/cutumele societății indiene în ceea ce privește statutul femeii.

Cartea fiicei devine astfel și cartea mamei, cartea despre cum femeia genitoare își împinge, direct și indirect, fiica să fugă de acasă, să-și croiască singură calea, să răzbată, să lupte. Ca mamă, Mary Roy eșuează lamentabil, dar ca profesoară este admirabilă: cumpără un teren, ridică o școală, apoi un campus în care formează copii și tineri defavorizați social, care îi vor purta veșnic recunoștință.

Ca mamă, e lipsită de afecțiune pentru cei doi copii, egoistă și narcisistă; fiica este apostrofată cu apelative jignitoare: „curviștină”, „îmi atârni de gât ca o piatră de moară”, „tu ești de vină pentru toate bolile mele”, „nu te-am vrut, dar nu am reușit să te avortez”, iar fiului, pe care îl bate sălbatic, îi repetă obsedant că este „prost și urât” și că, dacă ar fi în locul lui, „s-ar sinucide”. Cititorul trece greu peste astfel de pasaje, peste atâta lipsă de dragoste și de grijă. „Molia din suflet” pe care o simte, inclusiv ca adult, Arundhati este metafora potrivită pentru nevoia de a fi iubită și acceptată, pentru teama că va fi mereu respinsă, nepotrivită, inadecvată. În copilăria cu lipsuri de tot felul, despărțiți brutal de tatăl alcoolic, „un om de nimic” din perspectiva mamei, cei doi frați tânjesc după afecțiunea acestei femei teribile. Bolnavă de astm, o sperie în special pe fetiță că va muri și astfel vor rămâne singuri pe lume. Toată lumea o protejează, gravitând în jurul ei în timpul crizelor, Arundhati se transformă în „fiica-organ” care, din teama că își poate pierde părintele, ar vrea să respire în locul ei. Teama anulează astfel orice formă de manifestare a libertății individuale:

„În copilărie am iubit-o irațional, cu neputință, cu teamă, incomensurabil, așa cum iubesc copiii. Ca adult, am încercat să o iubesc detașat, cumpătat, de la o distanță sigură. De multe ori, am eșuat. Uneori jalnic. În cărțile mele, am așternut pe hârtie versiuni ale ei, dar n-am așternut-o niciodată pe hârtie pe ea” (pag. 13).

Pentru a putea să-și iubească mama, fiica înțelege, încă din adolescență, că trebuie să se rupă, să se detașeze de aceasta. Să-și caute propria cale, independența, inclusiv cea de ordin material. Sunt reconstituiți astfel anii de rătăcire profesională și afectivă: studiile de Arhitectură, slujbele mărunte, actoria, aventurile erotice, prieteniile, acumulările necesare. Familiile normale, în care părinții își arată deschis dragostea, o contrariază, căci normalitatea ca atare nu-i este cunoscută; din relațiile cu bărbații fuge ea prima, de teamă că va fi părăsită și disprețuită. Descoperă apoi bucuria de a scrie literatură, existentă în ea încă din anii copilăriei, când scria compuneri expresive, bucurie camuflată apoi din nevoia de a câștiga afecțiunea maternă. Devenirea artistică are, și aceasta, nevoie de validare din partea doamnei Roy. Succesul primului roman, Dumnezeul lucrurilor mărunte, roman autobiografic în mare măsură, aduce cu sine nu doar recunoașterea literară, ci și Booker Prize, inclusiv sume importante de bani de la editori din toată lumea. Apoi procese intentate autoarei, din cauza aspectelor politice și sexuale, fiind acuzată astfel de „obscenitate și ultraj contra bunelor moravuri”.

Totuși, în ciuda notorietății, Arundhati fuge permanent: din casa bărbatului iubit, din relații de tot felul, singurătatea fiindu-i prieten și dușman deopotrivă, supraviețuind cumva grație „antrenamentului de veveriță” exersat din copilărie, dar și „împrietenirii cu eșecul”, învățat de la fratele mamei, o lecție de viață pe care nu o va uita niciodată, simțind permanent mai multă dragoste și încurajare din partea acestui unchi decât a propriei mame. Mama, care mereu i-a adus acuze, critici și frâne. Mama, care, deși progresistă în ceea ce-i privește pe cei din afara familiei, proiectează asupra fiicei marotele care au legătură cu căsătoria fetelor din India conservatoare. Permanent însă fiica simte că mama „plutea deasupra mea ca un înger de fier, lipsit de afecțiune. Fâșâitul metalic al aripilor ei oțelite mă îmboldea să aleg bătăliile mari, nu pe cele mărunte” (p. 259). Și Arundhati alege „bătăliile mari”: scrie și publică eseuri social-politice, este dezavuată de hinduși, proclamată, inclusiv la tv, ca dușman al Indiei, un crainic declarând sarcastic că, atunci când ea s-a născut, „certificatul ei de naștere a fost greșeala lui Dumnezeu”. Arundhati scrie eseuri direct de pe terenul de luptă al gherilelor feminine, din miezul conflictelor armate violente generate de monstruosul naționalism hindus împotriva musulmanilor (incendieri, violuri, ucideri în masă, schingiuiri, arderi de vii, la care poliția asistă impasibilă). Conflictele politice, schimbările guvernamentale din India, Pakistan, Cașmir nu-i rămân străine. Eseurile ei politice și ecologiste atrag astfel furia tuturor (era împotriva înarmării, a bombei nucleare, împotriva distrugerii naturii prin construirea barajelor). Se autodefinește astfel prin raportare la atacurile repetate la persoană:

„Nu eram suficient de creștină. Nu eram suficient de hindusă. Nu eram suficient de comunistă. Nu eram suficientă” (p. 242).

Călătorește, așadar, prin toată țara și scrie ca o „scriitoare-trădătoare apatridă”. Cunoaște, în sfârșit, libertatea. Începe să scrie al doilea roman, Ministerul fericirii supreme, inspirat tot de propria mamă, figură emblematică în ambele cărți de ficțiune. Își găsește limba proprie, căutată îndelung, cu ardoare:

„Știam încă de pe atunci (din copilărie, n.n.) că limba în care scriam nu era a mea. Când spun a mea, nu mă refer la limba maternă, iar prin limbă nu mă refer la engleză, hindi sau malayanam, ci la limba unui scriitor. O limbă pe care s-o folosesc eu, nu ea pe mine. O limbă în care să-mi descriu mie însămi propria lume multilingvă. Știam încă de pe atunci că limba aceea era în afara mea, nu în mine. Știam că nu avea să vină spre mine de bunăvoie. Trebuia s-o hăituiesc ca pe o pradă. S-o eviscerez și s-o devorez.” (p. 139)

Limba în care scrie devine propria lume. Libertatea. Normalitatea. Vindecare de traume, de neiubirea maternă sau de lipsa de manifestare a acestei iubiri pe care mamă și fiică o resimt permanent. Fracturată, această relație devine fertilă pe câmpul de bătălie al devenirii artistice. La moartea mamei, covârșită de durere, fiica simte că a dispărut nu atât mama, cât personajul literar cu adevărat important:

„Poate mai mult decât fiica îndoliată de trecerea în neființă a mamei ei, plânge în mine scriitoarea care și-a pierdut cel mai fascinant personaj. Mama mea, gangterița mea, va trăi mai departe în aceste pagini. Ea a fost refugiul meu, furtuna mea…”

Refugiul meu, furtuna mea de Arundhati Roy