Trăim în secolul în care suportăm efectele drepturilor și libertăților câștigate în secolul trecut. Decizii pentru care adesea nu suntem pregătiți să le luăm, dar pentru care găsim aproape mereu justificări. Avem din ce în ce mai multe reglementări, care acoperă aproape toate domeniile vieții sociale, iar unul din efectele directe ale acestei stări de fapt este înmulțirea dilemelor; luăm decizii din ce în ce mai greu. Deși efectul direct al sistemului legislativ ar trebui să fie creșterea nivelului de siguranță și securitate al unei persoane în spațiul public, în realitate lucrurile nu stau nici pe departe așa. Bolile psihice s-au înmulțit, singurătatea și izolarea au efecte greu de combătut, iar tinerii se integrează în diverse colectivități cu eforturi din ce în ce mai mari.
credit foto Claudiu Popescu
În subsolul din clădirea cu „bulină roșie” (clasa I risc seismic) din cele trei persoane care-și duc veacul acolo, doar una pare a se încadra în rândul tinerilor; în realitate, toți trei sunt de vârste incerte, pentru că motivele care i-au determinat să se refugieze în acel beci insalubru, întunecos și lipsit de orice urmă de confort au lăsat urme adânci pe chipurile lor. Corpuri ascunse sub straturi multe de haine sau, dimpotrivă, îmbrăcate în haine ce țin de vârsta copilăriei/inocenței; chipuri îmbătrânite, schimonosite de suferințe sufletești grele; minți rătăcite care par să-și găsească liniștea în alcool. Nimic ieșit din comun în această descriere, pentru că subsolul îl asociem cu paria, cu perdanții sorții, nicidecum cu succesul social. Din acest punct de vedere, Iulia Grigoriu, regizoarea spectacolului și autoarea textului, nu inovează și bine face; într-un spectacol în care vrei să implici spectatorii – în luarea anumitor decizii – construiești pe tipare „clasice”, altfel riști să pierzi publicul de la bun început sau să grăbești sfârșitul reprezentației. Avatarul, persoana care interacționează direct cu publicul, este cineva venit din afară, care are nevoie de acest subsol pentru desfășurarea activității. Surpriză sau nu, el este un terapeut specializat în probleme de cuplu și familie, care ajunge să se implice în găsirea celor mai bune soluții pentru cei trei. Un terapeut care se vede nevoit să se implice mai mult decât îi dă voie „fișa postului” în refacerea viziunii asupra viitorului a celor trei.
credit foto Claudiu Popescu
Publicul este avertizat de la bun început că va fi implicat în două feluri: cu cine să interacționeze terapeutul și ce obiecte din spațiu să folosească. Actorii au lucrat împreună cu regizoarea spectacolului toate variantele posibile pentru fiecare moment în parte, astfel încât reprezentația să nu treneze (prea mult) și dilema (finală) să-și facă loc firesc în spațiul de joc. Un text foarte bun, lucrat de Iulia Grigoriu cu mare atenție, în care s-a folosit de foarte multe date specifice spațiul social românesc – spectatorii trebuie să se simtă „acasă” în toată povestea – iar terapeutul conduce impecabil jocul. Ce i se cere publicului? Să lase omenirea să continue să sufere sau să aibă parte de un sfârșit fără durere. Un subiect despre care aproape că nu se discută în spațiul social românesc – eutanasia la oameni. În La Grazia, filmul lui Paolo Sorrentino, de Santis, personajul jucat magistral de Toni Servillo, când este întrebat de ce amână semnarea legii eutanasiei, el răspunde că e imposibil să alegi între a fi criminal sau torționar.
credit foto Claudiu Popescu
La spectacolul Ora zero publicul este împărțit în șapte zone și singura dată când trebuie să participe toți la luarea deciziei este cea care va decide finalul. Se iscă discuții aprinse în grupuri, nu cred că va fi la vreo reprezentație unanimitate, dar tocmai pe acest aspect mizează Iulia Grigoriu și trupa de actori. Pentru că spectatorii trebuie să iasă din sală „gânditori”, meditativi cu privire la efectele deciziei luată cu unanimitate de voturi. De menționat aici un aspect foarte important: spectatorilor nu li se cere justificarea deciziei, cu alte cuvinte motivele care stau la baza alegerii pot (și chiar sunt) fi foarte diferite. În grupul din care am făcut parte decizia s-a luat destul de greu, o persoană fiind foarte vocală (nu pomenesc aici despre eticheta cu care m-am ales, am povestit în altă parte despre acest aspect) și tocmai ea a fost cea mai puțin interesată să afle motivele fundamentării deciziei de către fiecare membru al grupului. De menționat aici că aranjarea în spațiu a spectatorilor permite dialogul acestora pe ton scăzut, ceea ce încurajează implicarea. Am fost foarte curioasă să aflu cum și-a fundamentat Iulia Grigoriu decizia finală și m-am bucurat când am realizat că s-a documentat mult; e la curent cu teoriile momentului, sociologice și juridice. Nu doar că s-a documentat, dar a și înțeles consecințele deciziei la nivel personal, dar și colectiv, ceea ce confirmă supoziția mea inițială: pentru un spectacol construit în logica game theatre nu-ți trebuie doar curaj, ci și o excelentă documentare și un nivel de înțelegere ridicat ale unor concepte și teorii active în științele sociale.
credit foto Claudiu Popescu
Niko Becker este terapeutul aflat în căutarea unui loc unde să-și țină ședințele de terapie, Nicoleta Hâncu este proprietara subsolului, întruchiparea deparavării, Carol Ionescu este savantul alcoolic, geniul neînțeles de nimeni, iar Cosmina Olariu este fetița-care-nu-vrea-să-se-maturizeze-niciodată. Patru actori care și-au înțeles rolurile și care și-au asumat fiecare replică. Sunt pregătiți pentru orice schimbare, sunt atenți la reacțiile publicului și nu-și abandonează personajele nici măcar o secundă. Excelent Niko Becker în rolul terapeutului, un amestec de fragilitate și fermitate autentic. Foarte credibilă Nicoleta Hâncu în felul cum amestecă luciditatea cu resemnarea. Cosmina Olariu se joacă cu limitele personajului, construind relații cu toți ceilalți, pentru că e singura care părăsește scena de mai multe ori, la fiecare revenire surprinzând prin atitudine. Carol Ionescu este, pentru mine, revelația spectacolului, nu mă așteptam la o asemenea construcție de personaj, din atât de multe (și subtile) detalii, care toate concură la un autentic la care alții ajung după foarte multe încercări.
Ora zero e un spectacol de (re)văzut de cât mai mulți dintre noi. Dărâmă prejudecăți, pune pe gânduri, stârnește controverse, scoate la iveală secrete bine ascunse și te face să înțelegi că dialogul ține de latura noastră umană.
ORA ZERO – TEATRELLI
TEXT ȘI REGIE – Iulia Grigoriu
SCENOGRAFIE – Andrei Dinu
GAME DESIGNER – Levent Crăcea
SOUND DESIGN – Adrian Piciorea
LIGNTING DESIGN – Andrei Ignat
CU – Niko Becker, Nicoleta Hâncu, Carol Ionescu, Cosmina Olariu
O producție Teatrelli din seria spectacolelor „work in progress”
Premiera etapa 1: decembrie 2025
