„Vânătoare de comori prin București (volumul 2)”. O analiză

Primăvara anului 2026 a adus în mediul editorial din România al doilea volum din Vânătoare de comori prin București, scris de Silvia Colfescu și publicat la Editura Vremea, în colecția Planeta București. Fotografiile din cuprinsul volumului au fost realizate de scriitorul și fotograful Ciprian Măceșaru. Cartea s-a bucurat, pentru publicare, de sprijinul Radio România – GAUDEAMUS, din fondul Premiului de Excelență acordat Editurii Vremea de Gaudeamus 2024.

Primul volum a fost publicat în preajma Salonului Internațional de Carte Bookfest 2025 și s-a bucurat de succes la public, aspect justificat de conținut, de fotografii și de faptul că este un proiect editorial deosebit, care se distinge printre multele cărți despre București. Volumul de față cuprinde, pe lângă bibliografie, și un mic dicționar de termeni de arhitectură, care facilitează lectura și o îmbogățește. De asemenea, fotografiile construcțiilor ale căror povești se regăsesc între paginile sale, precum și detaliile acestora, sunt realizate cu mare pricepere și surprind esența relevată în textul de însoțire. Dincolo de casele vechi puse sub lupa editoarei, scriitoarei și iubitoarei de București Silvia Colfescu, cartea cuprinde și povești ale unor vremuri demult apuse, asemenea unor punți cognitive și spirituale peste timp, într-un oraș care a cunoscut atât de multe fețe și schimbări, încât uneori este nevoie de multă răbdare și dibăcie pentru a le mai găsi printre faldurile așezate de trecerea anilor. Această lucrare nu se adresează doar bucureștenilor, ci cititorilor de prin toate colțurile țării și lumii, fiind și un ghid istoric de anvergură. Astfel, pentru a vedea frumusețile probabil celui mai blamat oraș din România, este nevoie de două lucruri: să ridicăm privirea când îi străbatem străzile și să îi observăm detaliile, dar și să ne informăm corect despre toate cele pe care le ascunde pe străzile sale, între cotloanele caselor vechi, pentru că toate acestea, într-adevăr, sunt niște comori care încă așteaptă să fie descoperite. Așadar, nu trebuie altceva decât să fie urmat sfatul autoarei:

Pentru aceste mici sau mari frumuseți care trebuie descoperite, merită să ne plimbăm alene căutându-le prin marele oraș; el ne va răsplăti dezvăluindu-ne viața lui secretă, poveștile uitate ale dăinuirii lui prin secole, întâmplările duioase sau triste împletite în existențele moșilor și strămoșilor noștri bucureșteni, mesajul subtil lăsat de ei în moștenirea construită de care ne bucurăm. Însăși substanța istoriei noastre, materia din care se fac visele.

Prima casă analizată și descrisă în carte este cea de pe strada Batiștei nr. 13, care i-a aparținut omului politic Nicolae Filipescu, stins din viață în anul 1916. Interioarele erau luxoase, preponderent în stil neoclasic, despre care aflăm că au fost conservate destul de bine de-a lungul timpului. Asemenea stăpânului său, casa a trecut prin multe schimbări și drame: a adăpostit Oficiul pentru organizarea expozițiilor, a fost sediul Ambasadei SUA, iar apoi a găzduit Instituția Prefectului bucureștean. Despre Nicolae Filipescu, om politic conservator, multe informații ne-au rămas, dar probabil cea mai cunoscută este cea legată de duelul cu G. Em. Lahovary, duel care s-a terminat prin uciderea celui din urmă. Deși condamnat la închisoare, Filipescu a fost grațiat de regele Carol I.

Mergând mai departe, pe strada Tudor Arghezi nr. 9, se află un palat a cărui arhitectură impresionează și astăzi. Construit în stil ecletic cu elemente de stil Louis XV și Louis XVI, cu ecouri Art Nouveau, acesta a fost reședința celebrului bancher Maurice Blank. În perioada interbelică, însă, a fost vândut, iar apoi a ajuns sediu de instituții publice. Fotografiile ilustrează detalii impresionante, dar și nevoia clădirii de a fi reabilitată.

În Centrul Vechi al Bucureștiului, în vecinătatea unei construcții plină de istorie, Hanul lui Manuc, se află și astăzi Cafeneaua Veche 9, construită în 1781, pe vremea voievodului Alexandru Ipsilanti. Clădirea a rămas un simbol al Bucureștiului de-a lungul deceniilor, fiind cunoscută pentru faptul că a găzduit mari personalități literare, printre care Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale. În aceeași măsură, cartea cuprinde și o imagine panoramică de epocă, din 1856, realizată de L. Angerer, a zonei în care se afla cafeneaua și cum erau dispuse așezările din jur. De altfel, nu trebuie să ne surprindă începutul timpuriu legat de apariția cafenelelor în spațiul românesc, fapt strâns legat de contactele politice și economice cu Imperiul Otoman, accentuate în epoca fanariotă. În acest context, cititorul se va bucura să găsească în volumul de față și povestea obiceiului de a bea cafea, metodele de preparare și maniera în care aceste locuri au schimbat dinamica socială a vechiului București.

În secolul al XIX-lea, locurile de socializare s-au extins și mai mult, împrumutând și influențe occidentale, mai ales franceze. Calea Victoriei devine, cu predilecție, o arteră a cafenelelor frecventate de protipendada bucureșteană. Capșa, Fialkowski, Oteteleșanu, Riegler, ș.a.m.d, toate acestea formau tabloul Micului Paris, dovada unei orientări culturale, politice și economice spre Occident.

Multe cafenele au colorat viața bucureștenilor, începând din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Cămăruțele strâmte ale cafenelelor de altădată lăsaseră loc încăperilor largi, uneori chiar somptuoase. Narghileaua și ciubucul au fost treptat înlocuite de pipe, țigarete scumpe și țigări din foi. Nu se mai jucau zaruri și table, ci biliard.

O altă comoară a Bucureștiului este casa Oprea Z. Soare de pe strada Apolodor din Damasc 1 colț cu strada Colonel Gh. Poenaru Bordea 2, cunoscută astăzi ca Restaurantul Hanuʼ Berarilor, un loc al cărui prag este trecut de mulți oameni, însă a cărui poveste puțin o cunosc. Casa a fost construită în anul 1914, în stil neoromânesc, după planurile arhitectului Petre Antonescu. Odată cu adoptarea politicii comuniste referitoare la proprietatea privată, aceasta a fost naționalizată și retrocedată moștenitorilor de drept abia în 2006. În prezent, este un loc animat și foarte cunoscut, datorită destinației sale.

Mutându-ne spre nordul Bucureștiului, mai precis în zona Bulevardului Aviatorilor, ne atrage atenția, mai ales prin recenta poleială cu aur a detaliilor arhitecturale, o clădire care are aerul unui palat. Construită în stil clasic francez Louis XIV, a avut un parcurs tumultos. A fost ridicată în 1915 pentru magistratul Ioan-Iancu Manu. În anii 1930, a devenit proprietatea industriașului Max Auschnitt, apoi reședința primului ministru Petru Groza, iar ultimul proprietar este G. Becali. Istoria acestei clădiri este dovada diversității și tuturor metamorfozelor României din ultimul secol .

În cele din urmă, călătoria și vânătoarea de comori se încheie pe Calea Victoriei, la numărul 35, unde se află Palatul Telefoanelor, inaugurat în aprilie 1934. Aminteam de Cafeneaua Oteteleșanu, iar ceea ce aflăm din carte este că această clădire a fost ridicată pe terenul pe care se afla altădată casa boierului Iancu Oteteleșanu, apoi cafeneaua Oteteleșanu. La vremea construcției sale, era un veritabil „zgârie-nori” și și-a menținut poziția până în anii 1970. Merită a-i fi admirate toate detaliile de la uși până la partea superioară a fațadei. O adevărată comoară bucureșteană.

Vânătoare de comori prin București, volumul 2, duce mai departe călătoria începută în primul volum, aducând în prim-plan și detalii din viețile celor care au locuit casele prezentate sau au trecut pragul unor locuri publice. Detalii arhitecturale, izul epocilor, straturile de timp așezate unele peste altele — toate acestea aduc la lumină o altă față a Bucureștiului, mai discretă, dar plină de farmec, care așteaptă să fie descoperită de privirea atentă a cititorului.

Vânătoare de comori prin București (volumul 2) de Silvia Colfescu