În eseul său Generația ’27 între Holocaust și Gulag: Mircea Eliade și Klaus Mann despre generația tânără, Marta Petreu vorbește despre tânărul Klaus Mann ca despre activistul politic care a însuflețit generația sa, cea care a crescut în timpul primului război mondial și care a simțit nevoia de ruptură de generația părinților săi, de clișeele morale ale ”erei burgheze” și de „moralitatea puritană și burgheză”. Antihitlerist și homosexual declarat, Klaus Mann ne este prezentat drept un tânăr curajos și hotărât, preocupat de soarta nu doar a țării, ci și a întregii civilizații europene, în opoziție cu celebrul său tată, ezitant, indecis, prea neimplicat politic pentru acele vremuri tulburi, după părerea lui Klaus. Acesta din urmă ține să se delimiteze de (ne)poziția tatălui său, față de care afișează o atitudine ireverențioasă și pe care cu greu l-ar fi convins, împreună cu sora sa, Erika, să denunțe public nazismul.
Acestea sunt singurele detalii din viața lui Thomas Mann pe care le cunoșteam, în lecturile mele ghidându-mă de principiul citește opera înaintea biografiei. Dar s-a întâmplat (o întâmplare fericită, țin să menționez) să-mi cadă în mâini cartea lui Colm Tóibín, Magicianul, pe care am deschis-o fără să știu despre ea decât faptul că e o traducere destul de citită și apreciată în România, impresie pe care mi-am făcut-o, ce-i drept, doar după frecvența cu care îmi apărea cartea în feed-ul de pe Facebook. Ei bine, odată deschisă, mi-am dat seama că îmi încalc principiul, dar n-am putut s-o mai închid. Fermecătoare prin stilul ei simplu, lipsit de orice prețiozitate, cartea mi-a lăsat impresia unei anumite lejerități, dar într-un sens bun, acela de lipsă a încordării, a unui nerv ambițios și dramatic în relatarea subiectului, fapt care, la drept vorbind, ar contrasta atât cu contextul istoric evocat (cel al celor două războaie mondiale), cât și cu figura evocată, cea a unui clasic al literaturii universale, Thomas Mann. Mai mult, stilul acesta lipsit de orice urmă de afectare pare să contrasteze cu însăși importanța pe care știm că i-a acordat-o autorul subiectului, pentru care s-a documentat timp de 15 ani. Sau poate, dimpotrivă, această lungă durată de cercetare l-a apropiat atât de mult pe Colm Tóibín de viața intimă a subiectului cercetat, încât a reușit să transmită această intimitate cu o naturalețe seducătoare. Această senzație de firesc a avut, probabil, mult de câștigat de pe urma formei artistice prin care a hotărât autorul să redea biografia scriitorului – romanul. Căci acesta trebuie să pună în lumină, după cum spunea Broch, „ceea ce doar romanul poate descoperi”, adică, în explicația lui Milan Kundera, să analizeze „situații umane care nu fac obiectul nici unei discipline științifice, ci fac pur și simplu parte din viață”. Și tocmai asta face Colm Tóibín, îl surprinde pe Thomas Mann omul-scriitor în rutina vieții sale cotidiene, chiar și sub presiunea evenimentelor istorice tulburătoare în care s-a pomenit captiv, mai degrabă decât pe Thomas Mann-scriitorul, ceea ce, pe de altă parte, poate fi considerat un neajuns. Dar, în legătură cu opera personajului său, Colm Tóibín pare să nu pretindă mai mult decât să arate împrejurările de viață din care au izvorât marile romane ale lui Mann, și nu-și pune deloc sarcina criticului literar care vrea să explice aceste romane, pentru că el se concentrează pe viață, iar viața, oricare viață, nu face ”obiectul nici unei discipline științifice”.
Întotdeauna m-am gândit la biografii ca la niște subiecte câștigătoare din start, întrucât cititorul este interesat, mai întâi, de numele evocat, mai ales dacă e celebru, și abia apoi de calitatea lucrării care îl tratează. Totuși, îmi dau seama acum că este și un mare risc să aduci o personalitate de vază pe tărâmul vieții cotidiene și să faci asta fără să trivializezi o imagine care își merită o doză de inviolabilitate, pe de o parte, iar pe de altă parte fără să contaminezi cotidianul cu o doză de senzațional ce nu-i este caracteristic și-l face să pară forțat. Mi se pare că Colm Tóibín a găsit tonalitatea potrivită pentru prezentarea vieții intime, de la distanța respectuasă a cercetărorului obiectiv, fără să alunece în patima senzaționalului gratuit. Cu atât mai mult am apreciat acest lucru, cu cât viața lui Thomas Mann pare să conțină suficiente detalii pentru o scoate o lucrare picantă și senzațională, schimbând doar tonalitatea și unghiul de vedere. Așa cum se prezintă însă, Magicianul este pătrunsă de dorința de înțelegere a conflictelor existențiale ale personajului, de umanism și toleranță, dar și de încercarea de a păstra toate acestea pe tărâmul realității cunoscute.
Am să mă întorc acum la caracterul ezitant și reținut al lui Thomas Mann, pe care l-am aflat din eseul Martei Petreu. Cred că aceasta este una din liniile de subiect importante dezvoltate în Magicianul. Edificatoare este, în acest sens, și opoziția față de Klaus, fiul său, pe care am menționat-o la început. În eseu, opoziția este prezentată tranșant și ea a fost reală, reieșind și din datele romanului. Cartea nu mi-a schimbat impresia inițială, doar a nuanțat-o. Iar nuanțele, deși inutile din punct de vedere social-politic, generează o serie întreagă de raportări la posibilitățile existențiale. La fel ca fiul său, Thomas Mann era homosexual, dar sexualitatea nu era pentru el „experiența fundamentală” pe care trebuia reconstruită lumea, așa cum considera Klaus. Dimpotrivă, a ales să nu-și trăiască, din punct de vedere social, chemarea biologică, repet a ales, căci căsătoria sa cu o tânără cultivată, dintr-o familie bogată de evrei asimilați, Katia Pringsheim, pare a fi, mai degrabă, un moft pentru a fi în vogă la acel moment, la fel cum în vogă era pe vremea lui Klaus să-și afișeze ostentativ sexualitatea. Nu vreau să spun însă că fiecare dintre ei era pur și simplu aservit moravurilor vremii sale, dar nici independenți de acestea nu erau. Romanul nu sugerează în nici un fel că Thomas Mann ar fi fost constrâns să facă această alegere, deși ar fi putut foarte bine să fie așa, ținând cont de faptul că revoluția sexuală abia urma să ofere libertate deplină în această chestiune. În același timp, am rămas cu impresia că opțiunea a fost o chestiune de temperament și de viziune. Pentru Thomas, sexualitatea sa era ceva intim, nicidecum un instrument de afirmare, literară ori politică, cum era pentru Klaus. Interesul lui gravita exclusiv în jurul creațiilor sale literare, iar celelalte lucruri, fie sexualitatea sau politica, iar uneori – ne dăm seama din carte – chiar și copiii, deși importante, sunt totuși secundare. Sună ca o condamnare, dar e, totodată, un fel de a fi al unor persoane cu o chemare artistică irezistibilă, care văd orice altă manifestare drept inutilă. Nu înseamnă că și-a neglijat copiii sau nu i-a păsat de ce se întîmplă în jur, în societate și în lume, doar că trăia în universul ideilor și personajelor sale și aici este, presupun, cheia ezitărilor și a întârzierilor pentru care a fost atât de dur criticat de copiii săi.
Scriitorul își dădea foarte bine seama de lipsa lui de curaj și determinare:
„Ei nu înțelegeau timiditatea. Pentru ei, limpezimea era numai una. Dar acelea, credea Thomas, erau vremuri de limpezime numai pentru minoritatea celor bravi; pentru toți ceilalți, erau vremuri de confuzie. Iar el se număra printre ceilalți, într-un fel care nu-i dădea câtuși de puțin sentimentul mândriei, de astă-dată. Se înfățișa lumii ca un om cu principii, dar nu era, de fapt, decât un om slab – își dădea seama”. (p.253)
Distanța de viziuni dintre el și fiul său era evidentă, iar Klaus o accentua cu fiecare ocazie:
„Se înflăcăra tot, adesea cu ajutorul cine știe cărei substanțe ilegale, și începea să vorbească necontrolat despre câte o știre, despre încă vreun gest de cruzime comis în Germania ori în Italia, pentru ca apoi să se întrebe, retoric, desigur, cum de mai puteau romancierii să scrie povestiri în asemenea vremuri. Oare nu erau conștienți de tragedia care tocmai se desfășura? Cum ar mai fi putut conta niște romane? Klaus făcea enunțuri de felul acesta, chiar și de față cu musafiri, oameni eminenți de la Princeton, care apoi le repetau și altora – cum altfel?” (p.265)
Din eseul Martei Petreu aflasem cât de înverșunat era Klaus în această privință:
„după cum reiese din prefața din 1925 la romanul Dansul pios, Klaus Mann reclamă pentru sine și pentru ”generația sa europeană” însăși libertatea de a nu crea cultură, de pildă de a nu scrie, pentru că, spune el, ” cred că numai câțiva rari indivizi își mai manifestă încă entuziasmul pentru importanța și necesitatea cărții. Alte lucruri ocupă primul plan”, fără să poată spune exact care anume sunt ele.” (Marta Petreu, Generația ’27 între Holocaust și Gulag: Mircea Eliade și Klaus Mann despre generația tânără, Polirom, 2016, p.67)
Pentru cei din afara lumii creației, ambii sunt de neînțeles: înverșunarea lui Klaus împotriva culturii se poate să fi izvorât dintr-o criză de inspirație, cum înțelegem din Magicianul, de unde aflăm că zilnic găsea subiecte noi pe care le abandona în ziua următoare; tot de acolo aflăm că Thomas Mann, la cealaltă extremă, ar fi scris chiar și în ziua când a aflat despre moartea fiului său, Klaus.
Dacă arta este inutilă, așa cum credea Klaus, sau singurul modus vivendi care contează, cum era pentru Thomas, nu vom afla, probabil, niciodată. Pentru întrebarea în ce măsură ne ajută cultura să evităm războaiele și cruzimea umană? din păcate încă nu există un răspuns cert. Se pare că și-au pus-o dintotdeauna gânditori și autori diferiți. O altă minunată carte, Confiteor, de care am vorbit aici, se ocupa, mai recent, de aceeași întrebare. În Magicianul, Thomas Mann pare să fie preocupat, la rândul său, de ea și, în mijlocul unor evenimente îngrozitoare precum Holocaustul, nu putea decât să nu-i vadă, la fel ca fiul său, folosul:
„Cultura însăși, s-a gândit el, cultura propriu-zisă îi formase și pe el, și pe alți oameni ca el, care purtau asupra lor germenii distrugerii culturii care-i crease. Cultura se dovedise neputincioasă și nefolositoare în fața presiunii. Iar muzica, muzica romantică, dezlănțuind o asemenea emoție înălțătoare, ajutase la conturarea unei absurdități care se transformase, iată, în brutalitate” (p.384).
Se pare că cultura este parte a umanității, ca colectivitate, așa cum biologia este ceea din ce e făcut individul și, precum aceasta din urmă, nu este nici bună, nici rea, ci doar face parte din noi, la fel de vulnerabilă, putând fi canalizată pe un făgaș bun sau spre distrugere:
„Fascismul nu mai fusese la fel de mult legat de lăcomie, ură sau putere, după ce Bertram și alții ca el apelaseră la diverși filozofi morți demult și rostiseră fraze simandicoase despre Germania, moștenirea ei, cultura ei, destinul ei”. (p.414)
(Acum, la un an de la începutul războiului din Ucraina, spuneți-mi pe ce alte baze se ține discursul pro război?)
Dar ceea ce urmăresc, vorbind atât de mult, poate prea mult, despre opoziția dintre tată și fiu și despre rolul culturii (acestea nefiind, de fapt, subiecte de prim-plan ale cărții), este să ajung la concluzia că Thomas Mann, așa ezitant și moderat cum era, nu era mai puțin curajos decât fiul său care a luptat în primele linii ale antifascismului. Curajul său poate că a fost încă mai mare, pentru că el a reușit să-și schimbe opiniile, să analizeze și să înțeleagă erorile din convingerile sale care, în primul război mondial, l-au determinat să susțină efortul de război și să fie convins de corectitudinea purtării acestuia, ca mai apoi, odată consumate reflecțiile despre cultură și trecând peste propriul orgoliu, să condamne vehement cel de-al doilea război:
„Era profund conștient, chiar în timp ce lucra, că o asemenea reacție venea prea târziu și că însuși tonul ei, atât de semeț și de sigur pe el, părea să izvorască dintr-o pană care-l denunțase pe Hitler de nenumărate ori. Thomas își dădea seama că era foarte bruscă trecerea lui de la tăcere la strigăt, numai că simplul fapt de a fi scris acele fraze îi sporea încrederea în sine, și recitirea întregului text i-a creat un sentiment de ușurare. S-ar fi cuvenit să scrie textul acela încă din seara venirii lui Hitler la putere”. (p.256)
Puțini sunt dispuși să renunțe la convingerile pe care le-au susținut, la ideile pe care le-au promovat și la schimbarea discursului, dar nu putem decât să ne întrebăm dacă, prin exercițiul rațiunii și depășind propria mândrie și sentimentul de lumină ridicolă în care ne plasăm schimbându-ne părerile, dacă prin toate acestea, așadar, nu am salva omenirea de la atâtea distrugeri. Și nu putem decât să ne întrebăm, din nou, în ce măsură cultura înaltă pe care o avea a influențat decizia lui Thomas Mann? Sunt oare posibile asemenea transformări fără o cultură înaltă?
Trebuie să recunosc că urmărind scopul egoist de a ajunge la această concluzie (inspirată de carte, de altfel), m-am îndepărtat oarecum de roman, iar Magicianul merită, cu siguranță, mai multă considerație decât pot eu să pun în scurta mea relatare. Câteva cuvinte despre structura și subiectul acesteia, totuși, țin să adaug. Cartea conține 18 capitole, fiecare denumit printr-o locație și un an, începând cu Lübeck, 1891, unde a copilărit romancierul, până la Los Angeles, 1950 (romanul nu începe cu nașterea scriitorului și nu se încheie cu decesul acestuia, așa cum am aștepta de la o biografie). Toate acele orașe din denumirea capitolelor marchează peregrinările lui Thomas Mann care, la drept vorbind, contrastează cu natura sa domoală și iubitoare de stabilitate. Tot ce-și dorea era să aibă un cabinet de lucru în care să nu fie deranjat în timp ce lucra și aceste mutări succesive îl scoteau, cu siguranță, din universul său creativ. Însă, prin jocul istoriei și al conjuncturii, ele erau absolut necesare; după cum vedem orice om, oricât de mare, e la cheremul vremurilor în care trăiește. Cartea exploatează relația scriitorului cu propria biologie, cu soția, copiii săi, cu fratele său, Heinrich Mann – scriitor și el, cu politica și, desigur, cu creația sa.
Între figurile creionate, impresionantă, curioasă, ba chiar aproape incredibilă este cea a soției sale, Katia, o tânără cu un caracter complex și o viziune interesantă asupra vieții, cu vederi liberale spre libertine, care, poate în virtutea acestor viziuni, se căsătorește cu un homosexual fiind conștientă de acest fapt, dar ceea ce e curios e că, în pofida faptului că libertatea era pentru ea o valoare importantă, îi naște acestuia șase (șase!) copii, cu a căror grijă se împovărează mai mult ea, și mult mai puțin soțul ei. E ca și cum l-ar fi scutit pe acesta de toate poverile, luînduși-le asupra ei, astfel încât acesta să fie liber să scrie. Libertatea lui era mai importantă, parcă, chiar decât a ei. Mai mult ca atât, interesant este faptul că, deși prin viziunile sale era mai apropiată de copiii săi, mai ales de Klaus, a fost mereu de partea lui Thomas, fiind, fără îndoială, sprijinul fără de care acesta cu greu s-ar fi descurcat în viață; se poate spune chiar că era legătura lui cu realitatea. Am admirat-o pe tot parcursul lecturii și ea rămâne, pentru mine, personajul cel mai misterios și interesant.
Dar cel mai mare merit al cărții, pentru mine, este acela de a mă împinge să citesc, în sfârșit, Muntele vrăjit, care adăstase prea mult pe lista de must read, efect pe care sper că îl va avea și asupra altor cititori. Am observat, cu această ocazie că Colm Tóibín a preluat ceva din umorul lui Thomas Mann, umor fin, plăcut și elegant, din care vă las, la sfârșit, o mostră, una mai scurtă pe care am reușit s-o găsesc:
„- Da, i-a răspuns Thomas. E o treabă josnică să scrii romane. Compozitorii se pot gândi la Dumnezeu și la inefabil. Noi, ăștia, romancierii, să ne imaginăm nasturii de la palton”. (p.436)
Magicianul de Colm Tóibín
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducerea: Mihnea Gafița
Anul apariției: 2022
Nr. de pagini: 504
ISBN: 978-606-097-146-7