„Ma part de Gaulois” de Magyd Cherfi

Jocul de-a identitatea

Nu știu cât de cunoscut este numele lui Magyd Cherfi la noi în țară, însă în Franța acesta beneficiază de o anume rezonanță. Născut în 1962 la Toulouse, Magyd Cherfi a ajuns în atenția publicului ca membru al formației de rock & reggae Zebda, fondată în 1985 alături de câțiva amici magrebiani, și a publicat până în prezent trei volume la editura Actes Sud; cel de față este și ultimul, apărut în 2016, când a fost inclus în prima selecție pentru Prix Goncourt, alături de alte 15 titluri. Trebuie spus că, în 2015, „Boussole”, romanul scris de Mathias Enard și câștigător al Goncourt-ului, a fost publicat tot la Actes Sud, deci așteptările erau mari de la editura axată în principal pe spațiul solar mediteranean, pe interferențele culturale dintre popoare, pe vocile literare emergente din zona Orientului sau a Magrebului.

Se poate așadar spune că „Ma part de Gaulois” respectă tendințele nescrise ale editurii cu design pretențios și estetic, aflându-se totodată în postura involuntară de „vârf de lance” a sezonului literar de toamnă-iarnă 2016 propus de Actes Sud, în calitate de unică publicație a lor reținută pentru Goncourt.

Date fiind circumstanțele geopolitice actuale, consider „Ma part de Gaulois” o lectură esențială nu doar pentru aceia care au dificultăți în a-și găsi adevărata identitate, ci și pentru persoanele care, din cine știe ce motiv, au pus gând rău civilizației europene și sunt traversați de tentații distructive. Romanul lui Magyd Cherfi (impropriu spus „roman” – volumul este, așa cum o indică și prima copertă, o relatare, o narațiune eterogenă, brăzdată de reflecții personale și ciocniri de conștiințe, și mai puțin o scriere ficțională închegată) traduce în termeni colocviali o devenire. Drumul inițiatic al tânărului Magyd, surprins din copilărie până după obținerea bacalaureatului, este unul al căutărilor fără sfârșit, dar cu o țintă precisă: luarea în stăpânire a unei identități dublu-determinate: pe de-o parte, cea inerentă de arab, pe de alta, cea către care aspiră îndelung, de francez. Aici este paradoxul cu care se confruntă băiatul din suburbia orașului Toulouse, paradox subliniat chiar prin moto: acela de a fi francez, și de a trebui să devii francez simultan. Partea „galeză” a personajului ia forma unei fortărețe de cucerit, o garanție a pătrunderii în rând cu lumea normală. Drama protagonistului constă în faptul că cele două jumătăți constitutive ale identității sale sunt dihotomice: nu poți fi, concomitent, și arab și francez, pare că-i spun răspicat toți din jur, din moment ce valorile și în special convingerile care definesc aceste două, în definitiv, jumătăți de lume sunt divergente.

Trăind într-un cartier mărginaș, Magyd realizează că e special: memorabil este pasajul în care descrie lupta interioară de a se afișa cu o carte în mână printre colegii săi. Sensibilitatea spiritului este, în cazul său, cu dublu tăiș: ajunge un soi de trubadur universal, gata să scrie versuri la comandă, să cucerească orice suflet tulburat de puterea incantatorie a lirismului dar, simultan, este tratat drept homosexual de ceilalți băieți, cei aflați într-o majoritate covârșitoare, brutele împietrite în mentalitatea indigenă, cei cu adevărat anacronici şi agresivi. Gașca lui Magyd se refugiază în teatru, încălzindu-se prin declamații iluzorii. Există, în grupul de prieteni, muzicanți, actori, însă Magyd e unic prin talentul său de compozitor și „regizor” al unor scurte și simpliste scenete. În tot peisajul acesta pestriț și nemilos față de „disidenți”, tot ceea ce încarnează Magyd și amicii săi are un aer insolit, de profundă incongruență cu mediul din care provin: este mediul în care se proclamă fără echivoc supremația bărbatului, femeile sunt bătute fără a clipi, oamenii sunt în genere conștienți de incapacitatea lor de a avansa ierarhic altfel decât prin furt și violență. Magyd este, de altfel, primul din cartier care obține bacalaureatul, solicitantul bacalaureat francez, iar bucuria este generală, sărbătorită cu aplomb, prin cumpărarea unei oi, alături de invitați numeroși, fapt ce atrage nemulțumirea tânărului absolvent, rănit în amorul propriu: „Dacă vrei să-ți spun, mi se pare umilitor. Dacă era un francez ți s-ar fi părut normal să nu se exagereze, dar așa consideri că putem să dăm drumul la artificii, într-atât de miraculos este, vrei să-ți spun! Nu e decât condescendență. Condescendență de rahat. Și eu sunt francez, am dreptul să disprețuiesc distincțiile.”

În fapt, odată cu avansarea lecturii, ne dăm seama că mizele romanului sunt mult mai adânci decât un bildungsroman convențional; în plus, pe măsură ce crește, opțiunea despre identitate a lui Magyd se conturează explicit. Dincolo de personaj, este vorba de o credință puternică în civilizația franceză, cea care i-a dat pe idolii Leo Ferré, Brel, Bernard Lavilliers, dublată de o mândrie accentuată datorată originii arabe. Acest fapt rezultă într-un echilibru fragil între lumea suburbiei și centru, între discriminarea rasială negativă și, aproape mai insultătoare, cea pozitivă. Magyd este ofensat când reușita sa – o premieră, totuși – se transformă într-un eveniment major, pentru că faptul ascunde o inferioritate. Probabil cel mai puternic, mai bine conturat moment al cărții este acela când Momo, prieten de-al său și remarcabil recitator, susține proba de admitere la Conservatorul din Tolouse, acompaniat de grupul său. Totul este un dezastru – în comparație cu ceilalți candidați, Momo nu înseamnă nimic; deziluzia este cu atât mai mare cu cât, în fața prietenilor, păruse un colos: „Pentru moment, în spatele cortinei, șuieratul său spărgea cu siguranță acoperișul cerului, bineînțeles că își uda mânecile cu muci și blestema rasa care era a sa. Își spunea: asta e, deci, pedeapsa! Să fii trimis la originea corturilor beduine, la apa pe care o ridicăm cu funia, la acoperișul din chirpici, la carnea uscată cu sare, la arc și săgeată. Asta e, să ne amintească ceea ce suntem, nimic altceva decât răni mișcătoare și ranchiunoase, plăgi care refuză să se închidă ca să nu trebuiască să se vindece, dureri încăpățânate care se hrănesc din dezastru. Ar fi preferat să fie singur ca să nu câștige molima de a nu avea nimic de sperat. Să fie singur pentru a se liniști agățat de cortina roșie, această bucată de pânză care îl făcea să-și dorească atât de tare să nu mai fie la mila ranchiunii.”

Rezultă că ce importă cu adevărat este acest echilibru între cele două jumătăți de lume. Cartea lui Magyd Cherfi abundă în povețe umaniste și acționează – asemenea lui „Boussole” – ca o punte de legătură între națiuni. Încercarea sa de a-și stăpâni complet eul scindat este o pildă de umanitate care concluzionează, prin altruism și concesie, în favoarea civilizației occidentale. Încă de mic, în mijlocul huliganilor în devenire, personajul conștientizează importanța lecturii și a compasiunii. Pentru Cherfi, a prefera cu obstinație un destin limitat, o moștenire incompletă, este un semn clar al spiritului obtuz. Reușita nu se obține prin dezbinare, căci între Franța și lumea arabă nu se află o prăpastie de netraversat. Postulatul lui Magyd este acela că, prin actul de cultură, prin valoarea prieteniei și prin comuniune se desăvârșește ființa individuală, dar și aceea, atât de vulnerabilă, a societății mânate de spiritul colectiv. Devenirea este incontestabilă: bacalaureatul, facultatea, fiecare zi ce trece, sunt doar pietre de încercare spre o viață normală. Ma part de Gaulois este acea mărturie necesară conform căreia o viață normală, mai mult, o viață fericită, este posibilă oriunde. Dar că aceasta nu se poate înfăptui decât întinzând mâna celuilalt și preferând dragostea urii și cunoașterea, ignoranței.

„Îi observam cu coada ochiului, și fiind în mijlocul acestei adunări secătuite de vlagă dar veselă, amicii mei regăseau ceva simplu, să fie în mijlocul marii familii, să redevină fii de algerieni chiar și foarte puțin timp, fii ai străzii în ciuda tuturor lucrurilor, dar plini de bagajul lui Anouilh, al lui Flaubert, al lui Hugo. Regăseau mireasma discretă de coriandru, de mentă, de carne și de ardei roșu. Erau pur și simplu la ei acasă, în echilibru între două origini.”

Sursa foto: www.rfi.fr

Magyd Cherfi – Ma part de Gaulois