Vara în care îmi crescuseră cireșe după urechi iar rossetei un vierme în creier, primul poem din nopți la maximum, dimineți voalate, volumul lui Paul Vinicius, aduce un fel de Big Bang al maturizării, o despărțire de copilărie odată ce trupul gol al Rossetei se dezvăluie:
„iar a doua zi/ și eu/ și vale-grasu’/ și petruș/ și glop/ ne-am trezit cu mult mai bătrâni/ mai însingurați/ mai izmene pe călător/ și am simțit/ fiecare în albastrul lui/ interior/ că ceva se rupsese definitiv.”
Tot volumul este apoi o incantație nocturnă într-un strat gros de fum, aburi de alcool, jazz, blues și singurătate. Textele par scrise dintr-o singură respirație, dintr-o singură revărsare de călimară (și probabil că, în mare măsură, așa au și fost scrise), ceea ce întărește impresia spectaculoasă de ritual nocturn aproape delirant.
Vocea poetică a lui Paul Vinicius are rezonanțe din Nichita Stănescu și… Charles Bukowski. Versuri care amintesc de poezia șaizecistă românească sunt alăturate unora mai incisive, mai directe, ca ale lui Hank. Rezultatul este însă unul original, stilul lui Vinicius fiind destul de ușor recognoscibil.
Erotismul din poezia sa impregnează aproape mistic versurile, trupul feminin părând să nu contribuie la zidirea poemelor, deși este adesea menționat. Ai zice că, transgresându-le, se ridică peste ele, ca într-o levitație a cărei combustie este dată de forța versurilor. Din texte, poetul pare să privească, nu doar cu dorință, ci și cu deznădejde și teamă de moarte, spre trupul feminin de deasupra. Frumusețea trupului feminin este frumusețea lumii, a acelei vieți după care poetul tânjește și căreia este gata să-i rămână fidel până la sfârșit. Dacă la Heinrich von Kleist, Eros și Thanatos s-au întâlnit brusc, în actul sinuciderii, la Paul Vinicius, Eros îl sfidează pe Thanatos printr-o permanentizare a prezenței sale, indiferent în fața curgerii timpului. Dar trupul feminin nu este protejat în textele lui Vinicius, închis într-un turn de ivoriu, ci este expus cu toate vulnerabilitățile sale. De exemplu, ca și la Bukowski, femeia ușoară își face apariția. Vinicius o respinge și o acceptă în același timp, cu un soi de dezgust amestecat cu tandrețe.
Un „actor” important în atmosfera poeziei din nopți la maximum, dimineți voalate, deja amintit aici, este alcoolul. Dacă Ion Mureșan face (în cartea Alcool) din crâșmă un loc de spovedanie, Vinicius își scrie „cartea Alcool” noaptea, în singurătate. Desigur, poezia celor doi este diferită, numai pregnanța cu care alcoolul devine personaj producând o apropiere.
Obligațiile diurne sunt parte din rutina vieții, a acelei vieți nedorite, supusă mecanismelor sufocante ale supraviețuirii. Importante rămân doar acele “lucruri de care ne atârnă viața”, după cum spune autorul în titlul unuia dintre poeme.
Avem în nopți la maximum, dimineți voalate o lume ambivalentă, o retragere în sânul nopții protectoare și o luptă diurnă, limitată pe cât este posibil, cu hărțuitoarele mecanisme despre care am vorbit. Uneori, startul către noapte este “furat” cu o întâlnire cu prietenii la crâșmă, căci “ce altceva poți face decât să te predai într-o speluncă/ cu mese joase în care numai vodca-i prietenoasă” (o zi vaccinată de muncă). Dar să vedem și cum se produce revenirea autorului acasă, pe scena și în decorul de unde se nasc poemele sale nocturne:
“în spate/ orașul/ cu șapca pepit a cerului în mână/ aidoma unui tractorist fruntaș/ care a câștigat-o la tombolă/ saluturile stânjenite ale vecinilor/ de parcă i-ai fi surprins făcând pipi/ în lift/ iar odată în camera ta/ chipul care te privește din oglindă/ este negrul care îți doarme prin artere/ cam de când te-ai născut –/ leit întunericului/ din tine./ un aproape necunoscut/ la fel de intrigat ca și tine/ ținând o vrabie moartă în mână” (zile în care spitalul 9 îți tot dă ocol și din coadă – și mușcă).
Deși atinsă de o ușoară monotonie a discursului, cartea fiind și destul de voluminoasă (are peste 100 de pagini, ceea ce pentru o carte de poezie înseamnă ceva), nopți la maximum, dimineți voalate este remarcabilă. Ne oferă exact ce spune titlul, nopți trăite (poetic) la maximum, sfârșite în dimineți palide, încărcate de oboseală. Să-i lăsăm autorului ultimul cuvânt:
“noaptea a trecut iar somnul trage/ trage deja/ sforile clopotelor bisericii din depărtare./ ding-ding-dong – fac ele/ șiroind peste cartier/ ca și norii albi/ de pace/ ca și cei vineții./ și/ ce-ar mai fi de făcut?/ păi/ o ultimă țigară –/ îmi zic –/ și un ultim pahar de vin/ pentru noaptea care s-a risipit/ pentru dimineața asta inconsistentă și ușor vulgară/ care se va urca în lift/ bușind cu nerv ușa de metal/ asemeni unei femei rujate nebăgată-n seamă/ coborând la subsol/ fără s-o mai văd/ fără să mă mai vadă” (dimineața – cel mai ieftin și albastru penitenciar).
* titlul acestui articol reproduce titlul unui poem din volumul nopți la maximum, dimineți voalate.
Editura Agol;
Anul apariției: 2014;
Nr. pagini: 128;
ISBN: 978-606-93394-7-3.
