„Sculptând în timp” de Andrei Tarkovski

Primul lui film văzut de mine a fost „Andrei Rubliov”; având în vedere că eram prin clasa a XI-a și imediat după Revoluție, vă dați seama ce șoc a fost pentru mine vizionarea filmului. Și acum am în memoria afectivă scena cu scoaterea clopotelor și cu Andrei Rubliov în genunchi. Al doilea film a fost „Solaris”; film vizionat într-un apartament de bloc, laolaltă cu o gașcă de tineri, nu tocmai pregătiți să vadă un film marca Tarkovski, așa că bâzâitul ăla înnebunitor de la început a stârnit destul de multe hohote de râs și „vorbe de duh”. M-am întrebat încă de la prima vizionare tarkovskiană cum a fost posibil să apară astfel de filme într-un URSS prea puțin deschis experimentelor cinefile și, cu atât mai puțin, filmului de artă, filmului conceptual.

Astăzi e greu să gândești că există vreun cinefil înrăit care să nu fi văzut cel puțin unul dintre filmele marelui regizor rus. Ele intră automat în categoria „must see” dacă vrei să te lauzi că ai o cultură cinefilă rezonabilă. Și tot în categoria lui „trebuie” intră și parcurgerea cărții semnate de regizor. O recomand chiar și celor care nu sunt înnebuniți după cea de-a șaptea artă din multe motive: e fascinant să pătrunzi în mintea unui creator de artă și să descompui cu și prin intermediul lui mecanismele actului creator; e răscolitor să găsești acolo zbateri, temeri, frici, incertitudini, căutări, analize mai fine decât orice tăietură de bisturiu, revolte, panică etc. Din toate acestea amestecate iese un film bun, o operă de artă la care ne întoarcem oricând avem nevoie de un respiro. Și da, filmele lui Tarkovski ne dau gura de oxigen atât de necesară să ne reinventăm viitorul. Pe lângă toate cele enumerate mai sus, vom mai găsi în capitolele dedicate fiecăruia dintre cele șapte filme (dar cu referiri și la filmul lui de licență) emoțiile atât de constructive și de frumoase ale unui om care-și cunoștea meseria, gândurile și planurile unui om care avea o vastă cultură cinematografică și un cult pentru Ingmar Bergman și Robert Bresson, care-și respecta poporul și, mai ales, își iubea țara. A fost până la moarte un patriot adevărat şi poate că de asta a și suferit foarte mult când s-a văzut nevoit să plece din țară.

E greu să intri în mintea lui Tarkovski și să rămâi lucid, să-ți păstrezi distanțarea atât de necesară unei parcurgeri serioase a cărții. Te tentează să te abandonezi precum fanaticul în actul citirii și să-ți recompui filmele cadru cu cadru, acum din perspectivă regizorală. Dacă faci asta, fie și pentru un capitol, tu cititor/cinefil, vei ieși din toată această experiență stors precum lămâia, gâfâind de atâta degringoladă și cu o poftă nebună de revedea filmele. Dar vor fi și capitole care-ți impun luciditate încă din start, pentru că așa-și dorește Tarkovski, capitolele de început ale cărții, în care el face un mic excurs în istoria cinematografiei universale, considerat necesar de către el, pentru că altfel am pierde din vedere ansamblul. Și uite așa, avem dintr-odată dimensiunea colosală a actului creator al marelui regizor. El chiar n-a lăsat nimic la întâmplare, o să vedeți cât de multă atenție a acordat muzicii, montajului, o să înțelegeți cât de greu își găsea actorii și de ce a ales ca principal actor masculin pe același Anatoly Solonitsyn. Pentru el echipa era vitală pentru crearea unui film, dar nu considera necesar ca această echipă să-i cunoască planurile de la bun început, prefera să-l facă cunoscut pas cu pas, ceea ce nu e la îndemâna oricui.

„Din păcate, înaintea filmului, niciun alt domeniu al artei nu a apărut ca rezultat al unei invenții tehnologice, născute dintr-o necesitate vitală precisă. Cinematograful a devenit un instrument al secolului nostru tehnic, de care avea nevoie omenirea pentru recuperarea ulterioară a realității. Fiecare artă stăpânește un singur aspect al conștiinței sufletești și senzoriale.”

„Soarta omului devine standard, adesea independent de trăsăturile individuale ale personalității. Și iată, când omul a ajuns să depindă direct de soarta sa socială, iar standardizarea individului s-a transformat într-o amenințare extrem de reală – tocmai atunci s-a născut filmul.”

Se știe că cel mai greu pentru un regizor este că capteze timpul în imagini, să surprindă trecerea, transformarea personajelor în și prin timp. De aceea metafora „sculptând în timp” îi este atât de dragă lui Tarkovski; a fost obsedat de timp, din această cauză avea o grijă fantastică la montaj, pentru că, dacă o tăietură de montaj nu era făcută cum trebuie, atunci falia temporală apărea inevitabil. Și… când s-a uitat înapoi și și-a analizat filmele și din perspectiva montajului, ce să vezi, regizorul și-a dat seama de o altă caracteristică comună: filmele lui sunt în tonuri închise, sumbre, aproape în alb și negru. Până și el a rămas surprins de această notă comună. Eu aș spune că nu e nimic întâmplător: așa cum „Oglinda” este filmul lui autobiografic, așa sunt pentru noi toate filmele lui: frescă a unei lumi în descompunere, strigătul de lebădă al unui artist sufocat de constrângerile unui sistem cu adevărat opresiv.

„Pot să mă mir cât vreau eu de acei artiști japonezi din Evul Mediu care lucrau la curtea câte unui shogun, obținând recunoașterea, aflându-se în culmea gloriei, apoi își schimbau complet viața, plecau pe ascuns într-un loc nou, pentru ca, sub un alt nume și în altă manieră, să își continue (mai bine zis să-și înceapă) cariera. Se știe că unii dintre ei au reușit să trăiască până la cinci vieți complet diferite.

Ei bine, da, asta este libertatea!”

Să ne reîntoarcem, deci, la Tarkovski și să-i căutăm sensurile și înțelesurile cele mai ascunse. Ne vom da seama că sistemul nostru de valori va fi zguduit din temelii și, de ce nu, vom căuta să ne reașezăm gândurile în matca cea bună. Dacă vă reușește, să-i mulțumiți regizorului: și-a îndeplinit misiunea.

Editura: Nemira