Radu Niciporuc: Sunt, înainte de toate, electrical engineer

Radu Niciporuc, inginer de nave, debutant ca poet acum 40 de ani, a publicat la vârsta de 66 de ani, un volum de proze scurte surprinzător de frumos. „Pascal desenează corăbii” (Editura Cartea Românească, 2016) este o carte altfel. Cu marinari, dragoste, aventuri şi poveşti de viaţă care parcă readuc cititorul la esenţa lecturii: plăcerea de a visa.

Cartea dvs. este o frumoasă plimbare înapoi, spre lecturile copilăriei, dar şi înainte, către un mâine al descoperirilor, al aventurilor surprinzătoare. E un tangaj pentru care oricine are nevoie de exerciţiu. Dumneavoastră cum v-aţi învăţat cu el?

Cu tangajul navei e greu să te înveţi: până la un punct îl suporţi – cu mai multă sau mai puţină crispare – sau nu-l suporţi deloc; e limpede, atunci, că marea ţi se refuză! Cu cel metaforic e însă mai uşor, în cazul că devii prizonierul lecturilor din copilărie, adolescenţă şi tinereţe sau, dacă, aşa cum mi s-a întâmplat mie, ai inspiraţia le transformi într-un exerciţiu constant de supravieţuire.

Cum trăiţi pe mare cu povestirile dvs.? Vi le notaţi în caiete speciale ori pe laptop, le rescrieţi, le citiţi marinarilor în lecturi publice?

Decorul zilnic al vieţii mele pe mare nu e alcătuit nici din linia parcă tot mai subţire a orizontului, nici din apusurile lente de soare, nici din multiplele nuanţe de albastru, ci din lumea rigidă şi imprevizibilă a şuruburilor. Sunt, înainte de toate, ceea ce reclamă de la mine fişa postului: electrical engineer. Restul, întâmplări cu încărcătură epică, povestiri în derulare, povestiri în fază de finisare se circumscriu unei ambivalenţe dureroase, cu care, de-a lungul anilor, m-am obişnuit să trăiesc. Sigur, am în buzunarul salopetei un carneţel în care îmi notez lucruri ce ţin de mi trabajo alimenticio, dar şi cuvinte, propoziţii, scurte descrieri cu care, după orele de program, încerc să schiţez un paragraf la povestirea de pe şevalet.

Aţi debutat cu poeme la 26 de ani… Prozele dvs. amintesc de acest început. Cât îi datoraţi poeziei din dvs. formarea ca prozator şi cât călătoriilor, oamenilor fabuloşi pe care îi întâlniţi?

Am debutat cu câteva poeme livreşti, însă n-am rămas prea mult în siajul lor. Prietenii mei începuseră, la vremea aceea, să scrie proză, şi aşa, din fidelitate, sau printr-un sincronism spontan şi firesc, am devenit foarte interesat de discuţiile lor tehnice, de fineţe, pe care le-am înţeles însă mai târziu, când am descoperit că unii oameni, din cei întâlniţi pe vapoare, erau purtători de aură epică. Atunci, ajutat şi de un dram de noroc, am început să întocmesc portretele orale, şi, ulterior, să reconstitui în scris frânturi din farmecul cu care mă impresionaseră când i-am cunoscut.

Şi pentru că am amintit de acel debut în poezie, iată că ieşiţi în lume, pentru prima dată cu un volum de proză, la 66 de ani. Cum simţiţi acest moment? Are ceva din efervescenţa debutului de acum 40 de ani?

Am trecut în ultimii ani prin experienţa traducătorului şi a editorului, suficiente pentru ca entuziasmul din vremea debutului să rămână la nivelul unei indulgente linii de plutire. Prezentul mi-l trăiesc, totuşi, cu încredere şi bucurie echilibrată.

Am înţeles din alte interviuri legate de „Pascal desenează corăbii” că tot ce aţi povestit în carte este adevărat, trăit de dvs. şi şlefuit în scris. A fost un act de protejare a propriilor amintiri ori o nevoie de împărtăşire a unei fărâme de viaţă altfel?

„Pascal” a însemnat pentru mine o luptă cu forma. Nu-mi era limpede cum trebuiau scrise întâmplările povestite prietenilor mei. Eram mereu derutat când le auzeam îndemnul: scrie-le aşa cum ni le-ai povestit!

Aţi tradus sud-americani şi spanioli, de a căror scriitură v-aţi declarat pasionat. Dacă ar fi să alegeţi, care ar fi cartea din această arie pe care aţi fi vrut s-o scrieţi dvs.?

Aş fi vrut să scriu, sau măcar să traduc, prozele lui Juan Benet: Să te întorci la Región sau Baalbec, o paragină.

Este firesc acum ca publicul să aştepte de la dvs. un roman. De altfel, multe din prozele debutului ar mai fi putut fi dezvoltate, cel puţin asta este impresia mea. Şi sunt convins că deja aveţi un plan. Aşadar ce va fi? Rămâneţi la proza scurtă ori treceţi la pasul următor?

Într-adevăr, o mână invizibilă a oprit câteva din prozele debutului din rostogolirea în propria lor albie.

Cu toate că, de la o vreme, a început să mi se rotească în minte o poveste cu tendinţă de expansiune, proza scurtă rămâne o iubire de care nu sunt pregătit să mă despart.

Există o revigorare, chiar dacă nu prea puternică, a prozei scurte… Se anunţă şi apariţia câtorva reviste de gen, proiecte interesante, aşa că se prea poate să fi nimerit pe un culoar uşor favorabil pentru proza scurtă. V-aţi gândit cumva acest debut sau aşa a fost să fie?

Debutul meu aşa s-a întâmplat să fie! Există însă semne clare de reviriment ale acestui gen literar, şi nu întâmplător: s-au pus în slujba lor, de câţiva ani buni, nişte oameni pe care îi admir.

Radu Niciporuc s-a născut la 22 mai 1950, la Cluj. A urmat cursurile Facultăţii de Electrotehnică din Cluj, după care a ajuns inginer la flota de pescuit oceanic. A debutat în anul 1976, cu poeme, în revista Steaua. În 2003, a înfiinţat editura Fabulator. În următorii ani, a tradus Mici infamii de Carmen Posadas (Ed. Fabulator, 2004), Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna (Ed. Fabulator, 2004), Fascinaţia cuvintelor de Julio Cortázar şi Omar Prego Gadea, (Ed. Fabulator, 2006), Povestirile Evei Luna de Isabel Allende (Ed. Humanitas, 2008), Mauricio sau alegerile locale de Eduardo Mendoza (Ed. Humanitas, 2010). A publicat proză scurtă în revistele Observator cultural, Viaţa Românească şi Vatra.