Primele cărți sunt pentru copii. În spiritul ultimelor apariții de pe piața editorială românească dedicată celor mici, iată că și Editura Paralela 45 vine cu o serie de povești rescrise/reinterpretate în cheie modernă, astfel încât micul cititor să fie captivat și interesat de ceea ce se petrece între coperțile cărții. Aceste clasice povestiri sunt reunite într-un singur volum de Francisca Stoenescu, cea care a creat și ilustrațiile acestuia.
„A fost o poveste cu o bunică, o nepoată, un vânător și un lup. Povestea care urmează este altfel: cu o bunică, o nepoată, un vânător și un lup, dar… și cu o umbrelă! Iar umbrela este foarte importantă.
(….)
Scufița Roșie se apropie de un aluniș, desfăcu umbrela, se piti în spatele ei și tiptil-tiptil, de-a bușilea, se strecură prin iarbă, dar nu înainte de a lega eșarfa ei roșie de umbrelă, ca să nu-i dea de bănuit lupului că nu s-ar mai afla în spatele umbrelei. Când ajunse destul de departe, o luă la sănătoasa.
– Vrăjitorie! Vrăjitorie! bolborosi lupul privind năucit de-a binelea. Scufița Roșie dispăruse de parc-ar fi înghițit-o pământul. În locul ei, o lună roșie plutind pe iarbă și o eșarfă roșie fluturând în bătaia vântului.
– Și zicea că ea nu-i luna! Ea e luna! O lună roșie cum n-am mai văzut. AH, CE POFTĂ MI-E S-O ÎNGHIT! CU EȘARFĂ CU TOT!”(Francisca Stoenescu, Ana și lupul: Scufița Roșie pentru cititorii profesioniști, Editura Paralela 45, 2016)
Recomandările pentru cei mici continuă cu un „clasic” al literaturii universale, Alexandre Dumas este numele acestuia, numai că volumul nu este din seria celor bine-știute cu muschetari, ci este o serie povestiri fantastice publicate pentru prima dată în 1849. Traducerea din limba franceză și notele îi aparțin lui Octavian Soviany, deci, zicem noi, cum nu se poate mai bine.
„- Ei bine, Aliette este un fel de personaj al lui Hoffmann. Toată viața a încercat să-și ghicească viitorul cu cărților de joc și al numerelor. Cheltuiește tot ce are pe loterie, unde a avut noroc o singură dată. I-a cunoscut pe Cagliostro și pe contele de Saint-Germain: pretinde că face parte din specia lor și că deține elixirul nemuririi. Vârsta lui reală este, dacă o să-l întrebați, de două sute șaptezeci și cinci de ani. A trăit mai întâi o sută de ani, fără să fie vreodată bolnav, din timpul lui Henric al III-lea până în timpul lui Ludovic al XIV-lea; apoi, grație elixirului său secret, a trecut prin alte trei existențe, de câte cincizeci de ani fiecare. Acum tocmai a început-o pe a patra și, prin urmare, n-are decât douăzeci și cinci de ani… Primii săi două sute cincizeci de ani contează numai ca amintire și spune fără nicio reținere că o să trăiască așa până la judecata din urmă. În secolul al XV-lea, Aliette ar fi fost ars pe rug, și n-ar fi fost pe bună dreptate. Astăzi, lumea se mulțumește să-l compătimească, și tot nu e pe bună dreptate. Aliette este cel mai fericit om din lume: nu vorbește decât despre tarot, cărți de ghicit, sortilegii, științele egiptene ale lui Thot, misterele isiace.” (Capitolul IV – Casa lui Scarron)
(Alexandre Dumas, Cele o mie una de fantome, Editura Paralela 45, 2016)
Al treilea titlu pentru copii este scris tot de un francez, Daniel Pennac. „Ochi de lup” se numește romanul tradus de Simona Negrea și care are ilustrațiile Silviei Mitrea. Are cam tot ce trebuie pentru a atrage un copil: acțiune, ilustrații frumoase, personaje de basm.
„Uite-așa s-a întâmplat. După conversația asta, Lupul Albastru acceptă tovărășia Potârnichii. Era veselă.
Își povestiră amintirile. Anii trecură. Cu o săptămână în urmă, Potârnichea murise. Așa ajungem în prezent. La clipa asta, când Lupul albastru e așezat în cușca lui goală. Așezat în fața acestui băiat.
Fiecare cu ochiul în ochiul celuilalt. Cu mormăiala orașului în chip de tăcere. De câtă vreme se privesc așa, băiatul și lupul? Băiatul a văzut de multe ori soarele asfințind în ochiul lupului. Nu soarele rece din Alaska (cu lumina lui stinsă, nu știi niciodată dacă răsare sau dacă apune…), nu, soarele de aici, soarele de la grădina zoologică, care dispare în fiecare seară când pleacă vizitatorii. Atunci se lasă noaptea în ochiul lupului. Mai întâi amestecă culorile, apoi șterge imaginile. Iar pleoapa lupului alunecă într-un târziu peste acest ochi care se stinge. Lupul rămâne acolo, așezat în fața băiatului, drept.
Dar a adormit.”(Daniel Pennac, Ochi de lup, Editura Paralela 45, 2016)
Următoarele două volume sunt primele dintr-un set de opt aparținând lui Matei Vișniec. Marele nostru dramaturg contemporan își publică toate piesele sale de teatru în această serie de opt volume, „Opera dramatică”, ceea ce nu e deloc rău ca idee. Prolific autor de poezie, dar și de teatru, poate cel mai cunoscut dramaturg român după Eugen Ionescu, jucat în țară, dar și în Franța, iubit de spectatorii săi pentru poezia textelor sale teatrale. Recent a avut o conferință la Teatrul Național București, conferință precedată de o nouă premieră a unui mai vechi text al său, premiat de UNITER, „Angajare de clovn”. Iată ce scriam pe facebook la vremea respectivă:
„Cu fularul lui roșu, marcă proprie deja, cu o siluetă aproape atletică pentru vârsta pe care o are, jovial și încredințat că-și va duce la capăt misiunea. Așa a intrat pe scena Sălii Mici astăzi Matei Vișniec. Conferința îl avea pe el drept lector și Festivalul de teatru de la Avignon drept subiect.
Remarcabile abilități de oratorie are dramaturgul nostru. Mă tot uitam la el pe parcursul celor două ore – niciun gest lăsat la întâmplare, niciun pas în plus (de altfel, s-a mișcat extrem de puțin în spațiul scenic), gestica redusă la minim și, ce e mai important, tonul vocii adecvat dimensiunii sălii. Cu alte cuvinte, nicio stridență! Despre conferința în sine nu sunt multe de spus; doar că nu întâmplător, Ion Caramitru, gazda conferinței, a spus la sfârșit că astăzi „Matei Vișniec a fost un spectacol!”. Discurs secționat la timp și îmbinat cu secvențe din documentarul realizat de M.V. împreună cu cei de la TVR Iași, documentar care a redat excelent atmosfera festivalieră și ne-a transpus aproape instantaneu în rolul de spectatori ai pieselor lui M.V. montate în secțiunea OFF a celebrului festival. Introduceri discrete ale cărților în care face vorbire despre Avignon, dese racursuri în istoria personală și atât de legată de Rădăuțiul natal, toate împreună au dat naștere unei bucurii neașteptate în miez de iarnă: să-l asculți pe Matei Vișniec vorbind despre Avignon și teatru.
N-au fost uitați George Banu, Radu Afrim, Gianina Cărbunariu, Ioana Crăciunescu ș.a., cum n-au fost uitate și piesele sale de teatru devenite aproape clasice. Public receptiv, cunoscător de teatru, iubitor de Vișniec, cu întrebări la obiect și care au dovedit că îi cunosc munca dramaturgului; dar, din păcate, prea puțini tineri.
Cam așa a fost azi la TNB – Matei Vișniec despre „Festivalul de la Avignon – capitala mondială a teatrului.” (9 ianuarie 2017)
Veți găsi în cele două volume „Țara lui Gufi”, „Sufleorul fricii”, „Angajare de clovn”, „Buzunarul cu pâine”, „Ușa” și altele.
Am scris despre Eugen Negrici pe site, dar despre o altă carte a sa. Acum Paralela 45 vă propune o ultimă reeditare a uneia dintre cele mai de succes cărți a celebrului critic literar român, respectiv „Expresivitatea involuntară”. Cartea este, evident, în primul rând pentru teoreticienii literaturii, pentru viitorii critici literari, dar… Eugen Negrici are talentul acela de a scrie despre subiecte serioase în așa fel încât poate înțelege și neinițiatul. Așadar, îndrăzniți și citiți:
„În absența acelui zbor înalt al freneziei intelectuale propriu spiritului călinescian, precum și a dibăciei amuzate cu care extraordinarul critic răsturna, în chip paradoxal, himerele criticii și îi reabilita pe compromiși, ce ne e în măsură să facem pentru a reîntrupa acele umbre mistuite în uitare și a reînvia aceste flori cu parfumul pierdut? Simplu, să profităm” Inhibându-ne plăcerea – de care aminteam – nimicirii, a desființării, recitind deci atent și fără prejudecăți, să profităm intens de ce ne-a dăruit timpul: un plus de bătrânețe, o disponibilitate de reacție pentru alte experiențe literare decât cele ce-i emoționau pe cititorii generațiilor trecute, un grad mai accentuat de saturație și de opacitate față de tot ce ține de perfecțiune, de rafinament, o îndrăzneală mai mare în a ne declara plăcerea atunci când o simțim și în a degusta ceea ce nu avem, ceea ce nu mai avem și s-a pierdut odată cu copilăria pierdută a literaturii.”
(Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Editura Cartea Românească, 2017)
„Cu mintea mea de femeie” scrisă de Mihaela Miroiu, profesoara universitară care a deschis acum mulți ani drumul studiilor feministe și a celor de gen în România a dat luminii tiparului o carte în care-și povestește propriul său, felul cum și-a câștigat maturitatea. Recomandăm oricui dorește să înțeleagă mai bine felul cum a evoluat societatea românească de la un comunism la o democrație atât de specifică nouă.
„Era cald pe culoarele Facultății de Filosofie. În sfârșit cald, după atâtea ierni înghețate. Puteam să ne punem paltoanele agățate de mânerele geamurilor și să așteptăm intrarea în ordinea alfabetică. Să patrulăm. Să peripatetizăm. Ianuarie, 1992. La porțile admiterii la doctorat. Înăuntru, greii: Flonta, Grunberg, Pârvu, Tonoiu. Profesorii. Afară noi. Mulți, emoționați, deja maturi. Cu zile la capătul cărora nu există răgaz. Cu săptămâni fără relaxare și ani fără vacanțe. Cu o condamnare la muncă pe viață și cu pensionări forțate doar fiindcă te lasă ochii, mintea sau amândouă. Cu o viață de familie în care defilezi vinovat, ca un intrus, ca o fantomă. Pe care ți-o poți permite mai degrabă ca bărbat însurat cu o femeie devotată cauzei tale, sau ca o femeie celibatară, fără copii. Sau, cum era cazul meu, cu un soț plecat de mult în acest fel de viață și un fiu suficient de mare să înțeleagă și să o ia, treptat, spre același fel de viață. Drumul cunoașterii și cercetării e un drog existențial. Mergi înainte, cu ochii scoși și mintea dusă de la lumea de lângă tine.”
(Mihaela Miroiu, Cu mintea mea de femeie, Editura Cartea Românească, 2017)
Petre Barbu, este deja un scriitor consacrat, cu cinci volume de proză, un volum de teatru și un volum de interviuri. Are mult umor, de cea mai bună calitate și care răzbate din orice text scris de el, motive serioase pentru care recomandăm „Cățărarea în cer” ca pe una dintre cele mai delectante căi de relaxare.
„E trecut de miezul nopții. Urc scara la etajul doi. Îmi vine să fug înapoi după taxiul care m-a adus și să-l rog pe Stejaru să doarmă cu mine. Dar Stejaru are casa lu, are familia lui, are unde să doarmă. Și eu am unde să dorm, dar mi-e frică. Toată seara am băut bere cu Stejaru și cu alții. Am băut de frică.
Deschid ușa. Și cât de mult mi-aș dori ca mama să-mi deschidă. Să mă întâmpine c privirea ei ghidușă și complice: ai bău ca un bărbat, se vede pe fața ta, du-te și te culcă în camera ta! Atunci băusem votcă și Cico, era ianuarie ´88. Sau februarie? Dracu´ s-o ia de iarnă!”
(Petre Barbu, Cățărarea în cer, Editura Cartea Românească, 2017)
Continuăm seria de recomandări de la Paralela 45/Cartea Românească tot cu un autor român, de data aceasta maramureșean. Marian Ilea a dat luminii tiparului volumul „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”. O să avem curând o cronică pe site la această carte, așa că nu insistăm acum.
„Medio Monte, orașul cu o climă propice suferinzilor de reumatisme, mătrici ori pelagră. Aerul de munte, frumusețea pădurilor, apa lipsită de bacterii ori elemente străine l-ar fi tentat până și pe celebrul Johannes Metzner, proprietarul sanatoriului hidroterapeutic de la Baden-Baden. Pucioasa, arsenica și feroasa din conținutul apei de pe Valea Metalului, îl făcuse pe cancelarul imperial Horst să afirme, în marele lui cerc de prieteni vienezi, că iarna din oase dispare și suferința devine amintire după un tratament în Medio Monte.”
(Marian Ilea, Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise, Editura Cartea Românească, 2017)
Delphine De Vigan, „După o poveste adevărată”, carte premiată cu Premiul Renaudot și Premiul Goncourt al liceenilor 2015. Deci, un titlu relativ nou, un roman aflat la granița dintre ficțiune și realitate, care captivează încă de la primele pagini. Este plăcut atât tinerilor, cât și cititorilor maturi.
„Cred că pe-atunci am început să recitesc cărțile pentru copii ale lui Louise și Paul. Se pusese de mai multe ori problema să le coborâm în pivniță, dar niciunul dintre noi nu se putuse horărî să o facă, iar astăzi când ei au 20 de ani,e le sunt tot în camera lor. În toiul nopții, întorceam cu precauție paginile, fericită să regăsesc desenele care le marcaseră copilăria și textele pe care li le citisem de sute de ori cu voce tare. Forța de reminiscență a acestor cărți pentru copii mă uluia. Fiecare dintre aceste povești făcea să-mi reamintesc acel moment prețios de dinainte de culcare, senzația trupușoarelor lor lipite de mine, moliciunea de catifea a pijamalelor lor, îmi reaminteam intonația cu care le citeam fiecare frază, cuvintele care le plăceau atât de mult și pe care trebuia uneori ăs le repet de zece ori, de douăzeci de ori, toate astea îmi veneau în minte, intacte.
Aproape în fiecare noapte, între 4 și 5 dimineața, reciteam poveștile cu urși, iepurași, balauri, cu cățelul albastru și cu vaca muziciană.”
(Delphine De Vigan, După o poveste adevărată, Editura Paralela 45, 2016)
Ultima recomandare din această serie dedicată Editurii Paralela 45/Cartea Românească este o carte a unei scriitoare nordice tinere și care a forțat de multe ori limitele textului literar. Se pare că și de această dată o face cu succes propunând un subiect atipic și pe care îl tratează în manieră personală: ce se întâmplă în primele secunde după moarte.
«- Oooon…ei-ron!
Femeile se hobau la Rosa Imaculada, care își deschisese brusc ochii și scosese pe gură straniul cuvânt. La asta nu se așteptaseră. Își imaginau, și pe bună dreptate, că Rosa avea să le povestească iarăși despre operația ei pe inimă, despre copilăria ei, despre bărbatul acela ciudat care tot venea la ea acasă. Câteva dintre femei erau chiar pregătite să o ajute să detalieze punându-i întrebări îndrumătoare. (Nina: „La urma urmei, ce voia bărbatul acela de la tine?” Shlomith: „Am înțeles bine, era ceva rudă cu donatorul de organe?” Polina: „Așa deci, te șantaja?”) Rosa păruse atât de concentrată pe un singur lucru, ca și când se chinuise să caute cuvintele exacte în vocabularul ei restrâns, ceva îndrăzneț, cu care să înceapă, cu care să capteze atenția ascultătorilor. Și atunci a venit tocmai un astfel de cuvânt: Oooon…ei-ron.
Sau fuseseră trei cuvinte? Dacă fusese un cuvânt, Rosa îl pronunțase ciudat, holbându-se în gol: lungise începutul, sfârșitul era apăsat și sacadat. El țâșnise nu ca un țipăt, nici ca un sughiț, fusese un murmur inițial, care apoi a coborât iarăși, dar în toată splendoarea sa arțăgoasă a mârâitului de final, RON. Și apoi din nou: Oooon…ei-ron!»
(Laura Lindstedt, Oneiron. Fantezie despre primele secunde de după moarte, Editura Paralela 45, 2016)
