Istoria ca exerciţiu spiritual sau despre „Farmecul discret al patinei”

Ne trăim în general vieţile fără umor şi fără perspectivă, aderenţi la realitate cu o încăpăţânare de stampă pe plic, cu scrâşnet de dinţi şi cu sentimentul că apărăm nişte valori definitive. Ne gândim lumea esenţialist şi sub blestemul urgenţei şi, chiar şi acolo unde există un sentiment al istoriei şi al trecerii ireparabile a timpului, chiar şi acolo unde înţelegem că suntem produsul unor deveniri, ne scăldăm nevinovat în iluzia progresului şi a caracterului inevitabil al clipei prezente. Privită din această perspectivă, cartea lui Alexandru Ofrim este un leac cultural delectabil, un dispozitiv tandru de punere în perspectivă, relativizare şi stimulare a simţului istoric. Peste trei sute de pagini de mici istorii culturale, care sunt de fapt sinteze concentrate ale unui cititor vorace şi inteligent, ne poartă în diferite momente şi în diferite locuri ale istoriei, în vreme ce trasează cu atenţie parcursurile culturale care duc, pe căi mai drepte sau mai ocolite, la ceea ce suntem, putem şi avem astăzi. Nimic din ce este omenesc nu rămâne străin istoriilor lui Ofrim. Sexul, lectura, călătoriile, superstiţiile, credinţele religioase, concepţiile despre fericire, homosexualitatea, moartea, zvonurile, adolescenţa, nimic din ceea ce dă carnaţie, puls şi căldură unei epoci, nimic din ceea ce alcătuieşte viaţa în toată complexitatea ei întotdeauna mediată cultural nu scapă istoriilor lui Ofrim. Am putea deschide la orice pagină, fiecare rând este un rabbit hole către un wonderland, o cale de acces către memoria noastră culturală şi către zestrea pe care de cele mai multe ori o ignorăm. Discreţia observaţională, absenţa oricăror intenţii moralizatoare, adâncul simţ al omenescului pus la lucru în fiecare dintre aceste cadre, toate fac din lectura eseurilor lui Ofrim experienţe semnificative şi intense, mijloace de antrenat mintea şi de călătorit în timp către originile lumii noastre. Ofrim se mulţumeşte să observe, să relateze şi să pună în perspectivă, iar atunci când îşi permite să taie istoria transversal şi să ne transporte pe câte o scurtătură în contemporaneitatea imediată, reuşeşte s-o facă fără brutalitate, cu umor şi înţelegere largă, de pildă ca atunci când portretul internautului de azi este pus în corespondenţă cu cel al cititorului vicios din secoul al XVIII-lea:

«Astăzi nimeni nu se mai plânge de „furia de a citi”, dimpotrivă, asistăm la comentarii neliniştitoare despre „criza lecturii” sau „moartea lecturii”. Tinerii sunt acuzaţi că nu mai citesc şi că stau prea mult pe Internet, că sunt dependeţi de lumea virtuală şi rupţi de realitate. Mai mult chiar, se aud voci care atrag atenţia asupra noilor tehnologii, voci care deplâng efectele nefaste ale frecventării compulsive a Internetului. Victimele acestui consum intens s-ar trăda printr-o formă de autism, prin devitalizare, paloare, cearcăne, depresie. Nu putem să nu observăm că potretul internautului de astăzi seamănă izbitor de mult cu potretul cititorului vicios de altădată. Oare asistăm astăzi la revenirea aceloraşi spaime, similare cu cele ale erudiţilor din secolul al XVIII-lea, confruntaţi, la fel ca noi, de apariţia unor nooi modalităţi de lectură?»

A nu se înţelege însă că Ofrim susţine vreun moment că trăim o istorie ciclică, repetitivă care ascunde esenţe imobile sub perindările butaforice ale fenomenelor. Dimpotrivă, o puternică sensibilitate pentru eveniment, pentru momente epocale şi points of no return traversează fiecare text. Nimeni şi nimic nu se întoarce, modificări infintezimale şi revoluţionare schimbă adeseori totul, de la tiparele cognitive până la instituţii. Aşa că vom citi paragraful de mai sus doar la pachet cu următorul:

„Generalizarea lecturii vizuale, silenţiioase, în mediile monastice, erudite din Evul Mediu reprezintă o mutaţie revoluţionară, la fel de importantă ca inventarea alfabetului sau apariţia tiparului. Noile practici au transformat lectura într-o activitate intelectuală, au dus la apariţia unor noi modele cognitive, la o nouă logică a discursului mintal. Au fost difuzate şi transmise până în zilele noastre o serie întreagă de noi comportamente, modele, obişnuinţe, gesturi şi posturi asociate lecturii în tăcere.”

Simplu spus, pentru a gândi devenirea şi a căpăta capacitatea reală de analiză a transformărilor profunde este nevoie să ieşim din logica brutală a disjuncţiilor exclusive, favorizând lecturile discrete, dar de profunzime. Nu în paloarea cititorului sau a Internautului avem a găsi cezurile epocale, ci mai degrabă la nivelul tăcut al tiparelor mentale sau practicilor sociale.

Nu vom ascunde că volumul lui Ofrim este foarte lizibil fără a fi în vreun fel superficial şi că, din această combinaţie de accesibil şi inedit, apar copioase desfătări. Astfel, în acest moment în care polemizăm aproape isteric despre beneficiile educaţiei sexuale în şcoli, vom gusta fără doar şi poate extrase din literatura comunist-atee dedicată subiectului de acum câteva decenii, în care aproape că auzim tonurile şi recunoaştem temerile îngrijorate ale inchiziţiei catolice de acum câteva secole. „Condamnarea erotismului apare frecvent în aceste manuale de „sexologie”. Radu Dumitriu, în De vorbă cu tinerii (1968), atrage atenţia asupra „satisfacţiilor efemere ale actului sexual” şi acuză „acuplarea bestială care înseamnă renunţarea la adevăratele bucurii ale dragostei”… Aproape nimic despre „poziţiile sexuale” în cărţile cu sfaturi pentru tinerii căsătoriţi. Raportul sexual trebuia făcut numai în poziţia „normală”, „clasică”, „caracteristic umană”: bărbatul deasupra femeii. Poziţia „posterioară” era recomandată de medici doar cuplurilor cu probleme de sterilitate, iar femeia avea voie să stea deasupra bărbatului doar „dacă acesta este gras”! O frecvenţă a relaţiilor sexuale mai mare de trei-patru ori pe săptămână era considerată dăunătoare sănătăţii. Repetarea actului sexual de către tinerii căsătoriţi în cursul aceleiaşi reprize era descurajată pentru a „nu epuiza forţele intelectuale într-o perioadă importantă de formare” (V. Niţescu, Adolescenţa, 1985)… Sexul premarital era combătut, el „fiind distrugător fizic şi moral”, „rezolvarea ideală a problemelor sexuale este căsnicia”; „contactul sexual la adolescenţi nu este necesar pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii” (Vinţi, Pascu). Raporturile premaritale „determină perturbarea procesului de învăţământ de pregătire multilaterală a tinerilor” (Niţescu). „Graba, nerăbdarea biologică trebuie disciplinată şi înfrânată” (Liciu)”

Aparţinând clubului restrâns şi foarte select al autorilor care sunt în acelaşi erudiţi, seducători şi înţelepţi (l-aş aşeza în aceeaşi familie spirituală cu Ioana Pârvulescu, Andrei Pleşu, Livius Ciocârlie sau Valeriu Gherghel, lista nefiind, evident, exhaustivă) Ofrim nu oferă, cu istoriile sale, simple exerciţii de virtuozitate auctorială, ci demonstraţii irezistibile de ştiinţă a vieţii şi echilibrului. Sunt adevărate exerciţii spirituale, moduri de a te păstra o vreme în vecinătatea a ceea ce, fiind mereu imposibil de oprit sau definit fără rest, ne schimbă în moduri fundamentale în fiecare clipă. În cartea lui Ofrim, timpul care trece, ţesându-ne destinele, este personajul principal, prinţ volatil deopotrivă al luminii şi tenebrelor.

Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale de Alexandru Ofrim