Ioşca

Motto: „Ioşca era ca o piatră, ca un stejar bătrân, ca pârâul care dintotdeauna, încă de la încreţirea pământului, cursese pe acolo -, spaţiul îl conţinea şi părea să i se supună în cele mai neaşteptate feluri.” Cristian Fulaş

Ioşca nu e un roman obişnuit, e o construcţie narativă care are forţa copleşitoare a unui ape repezi. Fără să ştii exact cum, te trezeşti tras în mijlocul unui şuvoi al istoriei chiar după primele rânduri citite. Ioşca este istoria însăşi. Ca personaj, Ioşca seamănă cu Ivan, supravieţuitor al lagărului sovietic, înfăţişat în Panta rhei, romanul lui Vasili Grossman, cu diferenţa că Ioşca are şansa de a-şi trăi restul vieţii într-o libertate deplină – care nu e a conştiinţei, ci a naturii umane elementare.

Ioşca adună cioate de fag şi mesteacăn din exploatarea forestieră de la Rudăriţa şi le încarcă în maşina pe care şi-o meşterise singur – o căruţă la care ataşase un motor vechi de maşină nemţească, cu volan de tractor şi schimbător de viteze de camion. Face cărbune de grătar din lemnele arse mocnit, într-un fel de cuptor-piramidă, urmând o reţetă a lui.

Povestea lui Ioşca nu este cronologică. Deşi există porţiuni în care faptele se aşază în ordinea în care s-au petrecut, firul narativ merge de multe ori invers, dinspre anii bătrâneţii lui interminabile spre vremurile tinereţii, cu multe recuperări datorate memoriei involuntare. Amintirile vin de la sine, legate de prezent cu ancora fragilă a unei impresii. Stă Ioşca pe un buştean şi se odihneşte, după ce adunase uscături de brad, aşa cum stătea şi în clipa în care cizma soldăţească l-a izbit cu ură, zdrobindu-i oasele feţei:

„Au schimbat câteva vorbe, se cunoşteau de ceva vreme şi chiar băuseră de câteva ori împreună, apoi a luat drumul înapoi şi parcă dintr-odată obosit peste orice măsură – nu de muncă, ştia asta, ci de bătrâneţea lui interminabilă – s-a aşezat pe un trunchi de copac să se odihnească. Cizma îl lovise în cap într-un loc ca acesta, cizma îl lovise în cap şi-i zdrobise nasul şi buzele chiar când, rămas fără puteri după o săptămână de mers, se aşezase pe un buştean să-şi tragă sufletul şi rusul, cu o ură pe care niciodată nu o pricepuse pe deplin, îl bătuse temeinic şi îl forţase, aşa cum era, plin de sânge şi şchiopătând şi cu spatele rupt, să se alăture coloanei de prizonieri care se îndrepta către un loc necunoscut dinspre răsărit, unde aveau să ajungă după încă o săptămână de marş forţat, un lagăr în care avea să petreacă zece ani, un lagăr de prizonieri cu nimic diferit de un sat cuprins de foamete în care oamenii munceau de dimineaţă şi până noaptea şi dormeau pe priciuri lungi, la grămadă, ca animalele. Lângă lagăr era o fabrică de muniţie, lucrase acolo zi-lumină timp de doi ani şi jumătate, învăţase o brumă de mecanică pe care mai apoi o perfecţionase, dar nu murise ca atâţia alţii, ci trăise ca să fie eliberat după încă şapte ani şi jumătate de pace în care pentru el şi tovarăşii lui războiul nu se încheiase niciodată. Fusese prizonier într-o lume în care era pace şi multă vreme nici nu aflase asta, nici nu bănuise că există undeva o lume în care oamenii nu erau încă omorâţi fără să aibă vreo vină şi puşi să muncească asemeni animalelor de povară, nu avusese de unde să ştie că părinţii lui muriseră amândoi de dor şi jale, cum îi spuseseră mai apoi oamenii din sat, nu avusese de unde să ştie nimic. Trăise închis într-o lume în care viitorul nu exista, în care doar umbra trecutului şi numele de duşman al patriei aveau vreo însemnătate. Şi muncise, ca orice duşman, pentru a-şi răscumpăra păcatele lui de copil care potcovea cai şi mai apoi făcea gloanţe şi obuze sau repara maşini care făceau gloanţe şi obuze.” (pp. 14-15)

Evenimentele, unele cumplite, influenţează decisiv viaţa oamenilor simpli, care nu înţeleg neapărat filosofia superioară a unui conflict, elementele de ideologie sau morala regimurilor politice venite să impună populaţiei binele cu forţa. Lucrurile sunt luate aşa cum vin, fără o deplină acomodare cu răul.

Un loc nu se întemeiază până ce acolo nu se naşte un copil şi nu moare un om, ideea apare şi în Veacul de singurătate al lui Marquez, când sosesc în Macondo Aureliano Buendia şi numeroasele lui neamuri. Când îl văd pe tânărul abia ajuns în vale, preotul şi maistrul ştiu că Ioşca e om însemnat, îi citesc dintr-o privire sufletul sălbăticit şi au grijă să nu se întâmple cu el vreo nenorocire, îi vorbesc deschis şi-l apropie, şi-l fac prieten.

Există în acest roman scene cinematografice, surprinse cu încetinitorul de o cameră de luat vederi care îşi păstrează neutralitatea. De exemplu, poţi vedea pe fereastră, la câţiva metri distanţă, în lumina farurilor unui camion, în afară de siluete cunoscute şi chipuri schimbate de dorinţa răzbunării, un pistol aşezat în ceafa unui bărbat fără identitate clară. La fel de bine conturată este secvenţa coşmarului trăit de Ioşca pe vremea când, foarte tânăr, fusese luat pe front ca băiat de trupă:

„Era ceaţă de o săptămână când, în mijlocul nopţii de 7 spre 8 noiembrie, a venit raportul ofiţerului de legătură, care spunea: Armata 3 română aşteaptă un puternic atac cu tancuri la 8 noiembrie, pe linia Kleţkaia-Raspopinskaia, dar deja nimeni nu se mai sinchisea. Iar în dimineaţa zilei de 19 noiembrie era din nou ceaţă şi comandantul german dormea şi nimeni nu a mai avut curaj să-l trezească, nimeni nu s-a dus să-i bată în uşă şi să-i spună că ruşii veneau, veneau în valuri şi trebuiau cumva opriţi, trebuiau să încerce dacă mai voiau să ajungă la casele lor, şi s-a făcut atunci un vuiet mare brăzdat de bubuituri, obuzele au început să cadă ca o ploaie cu picături cât braţul unui om, uneori mai veneau şi braţe şi picioare adevărate prin aer, rostogolindu-se şi căzând cu sunete de hălci proaspete în noroiul lumii, zburau prin aer oameni şi cai şi maşini şi resturi de case şi bombardamentul nu se mai încheia, nimic nu părea să-l mai poată opri, a ţinut-o aşa o zi şi o noapte întreagă, o zi şi o noapte în care el şi oamenii din trupă s-au simţit ca vitele la abator, neştiind dacă în clipa următoare o bucată de fier nu îi va sfârteca sau nu se vor pomeni cu un tovarăş explodând lângă ei, lovit cu forţa năucitoare a ploii aceleia care îi schimbase pe toţi din oameni obişnuiţi, veniţi acolo să cucerească sau să apere ţări care nu erau ale lor, în animale speriate care nu aveau unde să se ascundă şi doar aşteptau, se rugau şi plângeau sau râdeau, unii fiind cuprinşi de nebunie…” (pp. 11-12)

În vale, nimeni nu este judecat pentru faptele sale, multe cumplite, de mărturisit o singură dată în viaţă, preotului, când viaţa s-a subţiat şi iminenţa morţii e indiscutabilă, sau medicului, la consultaţie, când se ajunge la ospiciu. Lucrurile se ştiu, dar nu se discută. Cei care le află respectă jurământul implacabil al tăcerii.

Dar există în roman, pe lângă episoade dramatice, şi momente de tragicomedie. Vizita oficială a tovarăşului din tablou dă peste cap viaţa oamenilor de pe şantier, a căror misiune era să construiască o linie de cale-ferată pentru transportul buştenilor. Lucrările ar fi trebuit să se încheie în mai puţin de un an, însă nici după zece ani nu se vedea vreun progres.

„Totul funcţiona bine pe vale pentru că nimeni, nici măcar maistrul nu avea pretenţia ca lucrurile să funcţioneze cu adevărat – cu excepţia aprovizionării şi hârtiilor care trebuiau completate şi predate la timp, nimic nu era cu adevărat important oricum, dar tot acel rai a părut să se prăbuşească în gol într-o zi când, venind de la oraş, şeful întregii şandramale a dat semne că era treaz, s-a încruntat mai tare decât de obicei la lume, nu a început să înjure lucrurile, oamenii, animalele, vremea şi cerurile pe nepusă masă, ba chiar a plecat imediat să inspecteze şantierul şi să vadă ce se mai întâmplase în lipsa lui, ceea ce nu-i stătea deloc în caracter. După o tură de vale în care nu s-a certat cu nimeni, ba chiar a părut că vrea să se sfârşească lucrarea pe care o avea de făcut, le-a spus celor adunaţi în baraca lui lucruri de o nespusă importanţă, lucruri care au făcut valea să se cutremure şi apa din râu să stea în loc şi să pară că ascultă foarte atentă. După spusele maistrului, suspect de treaz şi de serios, se părea că în câteva zile – oricum, până la sfârşitul acelei săptămâni – tovarăşul din tablou îşi anunţase o vizită de lucru pe valea lor. Din toată lumea mare, bă băieţi, din tot universul ăsta în care ne chinuim toţi ca Iisus pe cruce, to’a’ăşu’ a ales să vină aici, exact aici unde ne aflăm, să vadă cum construim noi o lume nespus de nouă şi de frumoasă, dacă vă-nchipuiţi. Aici! a mai spus o dată, apoi şi-a cuprins capul în mâinile de uriaş şi a privit tăblia mesei cu o mină între încruntare şi uimire, nevenindu-i nici lui să creadă ce spunea.” (pp. 96-97)

Şeful de şantier convoacă muncitorii şi le trasează sarcini absurde – să aşeze în curte remorcile la linie, simetric. Legenda spune, ca în Amintiri din Epoca de Aur, filmul lui Cristian Mungiu, că frunzele copacilor, nefiind suficient de verzi, ar fi fost vopsite, să arate mai bine. Pe şantier, mai bine arată salopetele muncitorilor, spălate şi călcate în repetate rânduri, în aşa fel încât să capete aspect de haine noi, ca cele abia luate de la magazie. Oamenii înţeleg foarte bine ce este de făcut – ordine şi disciplină, spălat de saltele şi de perdele, ascunderea defectelor, ascunderea murdăriei sub covor, fără scandaluri, fără băutură pe şantierul unde, până atunci, atmosfera generală era de staţiune de vacanţă. Aburii alcoolului se risipesc pentru scurtă vreme:

„Maistrul, pătruns de importanţa şi pericolul momentului, transpira tot şi se gândea doar la sticla de pălincă de care în acea zi nu se atinsese, se gândea la ea aşa cum un îndrăgostit se gândeşte la îmbrăţişarea iubitei sau aşa cum un condamnat la moarte se gândeşte la ultimul lucru din viaţa lui şi, pe tăcute, blestema ziua în care se născuse pe acest pământ, ca să ajungă să o trăiască şi pe asta, convins că era o făcătură, cu numai lui i se putea întâmpla aşa ceva, din pricina păcatelor multe pe care le avea şi, neapărat, a lipsei pocăinţei.” (pp. 99-100)

Preotul adună icoanele de prin barăci şi le transportă, în ataşul motocicletei, mai sus, la schit, le pune la adăpost – avea să le aducă înapoi după aceea. După încheierea vizitei, maistrul intră într-o baracă şi se închină în faţa icoanei lipsă, la peretele gol, cu o evlavie ce contrastează ridicol cu spiritul ateist al epocii lumină.

Deşi există suficiente indicii care trimit la identitatea marelui om, secvenţa este scrisă în aşa fel încât fixează o tipologie, cea a liderului (politician, ministru, şef de partid, director, superiorul ierarhic), primit (şi astăzi) cu pâine şi sare, vizita fiind pregătită îndelung şi aşteptată cu teama de mazilire:

„Omul important a coborât zâmbind, în privirea lui era o lumină neştiută şi rece, zâmbetul lui era de o perfecţiune superioară celei din tablourile din barăci, mişcările lui erau uşoare, pantofii parcă nici nu atingeau praful de calcar al drumului, doamna de lângă el zâmbea îngheţat, s-ar fi zis că avea o mască pe faţă. A privit în jur, a luat din pâinea împletită oferită de bucătăreasă, a întins în solniţă şi a mâncat vesel şi cu plăcere, l-a salutat pe maistru ca pe un bun prieten, l-a luat de braţ şi au pornit să inspecteze lucrurile. Cameramanul îi preceda peste tot (un bărbat mare, asudat, cu antebraţe cât un picior). Strălucitoare, lumea se-ntidea-naintea lor ca un paradis în acea zi, oamenii zâmbeau cu toţii, căldura zilelor de vară care de la o vreme îi năucea pe toţi părea dintr-odată să se fi ostoit, omul important şi maistrul au făcut o tură a barăcilor, au mers câteva sute de paşi până la şantier, au schimbat câteva vorbe, spre sfârşit toţi muncitorii s-au strâns într-o grămadă ordonată şi au ascultat un discurs despre lucruri pe care nu le prea înţelegeau, revoluţie, reconstrucţie, numai prostii, cu toţii au închinat în final câte un păhărel şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum importanţa acelei zile nu ar fi existat în fond niciodată, coloana oficială a plecat de pe vale în uralele tuturor.

Maistrul a intrat în baracă, şi-a scos haina de la salopetă de pe el, era asudat şi cât se poate de nervos, a smuls sticla de pălincă din fişetul unde stătea ascunsă şi a băut din ea cu setea celui care tocmai s-a întors de pe drumul condamnatului la moarte. Scăpase pentru moment, se simţea mântuit şi foarte credincios, s-a închinat spre icoana care lipsea, dar mai trebuia să aştepte un telefon ca să fie cu totul şi cu totul sigur şi frica îl făcea să privească nesigur în jur şi să mormăie în barbă nişte lucruri numai de el ştiute. A ieşit în faţa barăcii, s-a aşezat pe trepte, a pus sticla între picioare şi le-a făcut tuturor semn că erau liberi, rămânea doar el să aştepte” (p. 100-101)

Ideea de curgere a timpului devine în acest roman irelevantă, nu în ani se măsoară viaţa lui Ioşca şi a celor de pe vale, ci în nenorociri sau întâmplări care-i bucură, şi mai ales în zile în care nu se întâmplă nimic. O aşteptare indefinită se întinde în viaţa oamenilor din apropierea pădurii, făcându-i imuni la zgomotul lumii de dincolo de barieră – drumuri asfaltate nu sunt, nu se ajunge uşor până la ei, electricitatea întârzie, ca multe dintre beneficiile (săbii cu două tăişuri) civilizaţiei. Schimbările de regim politic nu le afectează modul de viaţă, lucru la care au sperat şi ei, şi ceilalţi, străinii care le-au înţeles taina. Acolo, pe deal, lucrurile trebuie să rămână cum au fost, nimeni nu se atinge de schit sau de baraca lui Ioşca.

Niciun cuvânt nu e în plus şi niciun cuvânt nu lipseşte în această proză excelent scrisă, frazele curg ameţitor, asindetic, începute uneori pe o pagină şi încheiate după alte două, în funcţie de ritmul narativ, domolit pe alocuri de scurte digresiuni descriptive sau etice, fără ca firul povestirii să-şi piardă vreun moment din energie. Un stil proustian, prin revărsarea de tip cascadă a cuvintelor, fără să fie totuşi proustian până la capăt, cu analogii mai puţine, cu mai puţine comparaţii, dar cu multă iscusinţă în a descrie la nuanţă, folosind amănuntul semnificativ, o stare de spirit.

Sunt în romanul acesta impresionant trăiri dintre cele mai diverse – tandreţe şi chin, simţul sublimului şi al ororilor de tot felul, puterea de a îndura şi dorinţa de a fi de ajutor celorlalţi, dintr-o mare prietenie, neputinţa în faţa morţii, a bolii, a istoriei, singurătate şi pedeapsă, preţuirea lucrurilor simple, în faţa cărora nu există ierarhii. Personajele lui Cristian Fulaş oferă, cu demnitate, soluţii de supravieţuire – rezistând nebuniei colective, acceptându-şi singurătatea, trecând, cu iubirea în gând, cum face Ioşca, graniţa dintre viaţă şi moarte, atunci când deschide poarta şubredă a unui cimitir cu un singur mormânt.

Câteva date despre autor apar în prezentarea editurii:

Cristian Fulaș, născut la 3 iulie 1978, în Caracal, a absolvit Litere, apoi studii aprofundate de teoria literaturii. Debutează în 2015 cu Fîșii de rușine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut). În 2015 publică Jurnal de debutant (Editura Tracus Arte), iar în 2016 După plîns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books). A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană și franceză, dintre care amintim: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur • O aruncare de Zaruri (Stéphane Mallarmé). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (2017) și romanele Fîșii de rușine (2018) și După plîns (2019). În 2018 publică Povestea lui Dosoftei la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT. Din 2019 traduce Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut.