Iorga contra Iorga sau despre iraționalitatea intelectului

Julien Benda avea dreptate să observe în perioada interbelică perfecționarea fără precedent a pasiunilor politice în raport cu, de pildă, războaiele civile din Franța secolului al XVI-lea, care au provocat sentimente de tulburare mai degrabă greu detectabile la nivelul societății respective. Pe de altă parte, orizontul mundan european se transformase radical având drept consecință apariția unei noi lumi, marcată de industrializare, progresul fără precedent al științelor sau al tehnicii, dar și de un conflict teribil care a obliterat o ascensiune că părea de neoprit. Jose Ortega y Gasset deplângea astfel răspândirea unui tip comun de om, omul masă reticent față de liberalism, golit de sens metafizic și care pretinde mereu drepturi în dauna obligațiilor. Militantismul însă i-a adus în prim plan pe intelectuali, nu pe acei gânditori melancolici a căror perpetuă ocupație era de a se plânge, după expresia lui Paul Valery. Gândirea critică, scepticismul, curiozitatea livrescă au fost parcă amuțite de ridicarea temperaturii globale, care se baza în primul rând pe naționalism ardent, concept existențial căruia i se subsumau orice alte considerații politice sau morale, dar care devenea antagonic față de alteritate.

S-a scris puțin spre deloc în istoriografia noastră despre impactul devastator al Primului Război Mondial în raport cu conștiința europeană. În mod evident, milioanele de victime, distrugerile materiale imense au avut întâietate, dar conflictul a desfigurat reflecția senină și optimismul specifice epocii antebelice, una care nu era lipsită de contradicții și tensiuni majore. Regimurile totalitare, apărute în premieră, sunt copiii Marelui Război, la fel cum marea criză economică sau Al Doilea Război Mondial trebuie interpretate drept consecințe ce nu putea fi evitate decât printr-un miracol. Iar mulți intelectuali, cu nuanțele de rigoare, s-au lăsat angrenați în noi fantasme existențiale care alimentau regimuri politice pregătite să își asume reconstrucția sau chiar reașezarea lumii pe baze complet noi, fără a dori sau a putea să discearnă nebunia sau utopia ca părți constitutive ale acestora. Dar când nu au fost tentante ideile în sine?

Ținând cont de aceste sumare perspective, trebuie remarcată lucrarea istoricului Georgiana Țăranu, Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, apărută recent la Editura Humanitas. Autoarea este profesor în cadrul Facultății de Istorie și Științe Politice a Universității „Ovidius” din Constanța, publicând de-a lungul timpului mai multe studii și articole, dar acest volum de debut reprezintă teza sa de doctorat susținută la Institutul „Nicolae Iorga” al Academiei Române, ceea ce, după cum vom vedea, reprezintă o ironie involuntară a destinului.

Nicolae Iorga a fost perceput întotdeauna în cadrul istoriografiei românești drept un titan al scrisului istoric, măcar prin volumul uriaș de cărți, studii, articole și recenzii pe care le-a publicat de-a lungul vieții sale. Este acesta, în primul rând, un aspect care inhibă cercetătorul dornic de a reconstitui multiple fațete ale savantului român, de asemenea implicat în politică în diverse moduri, în istoria literară, în presă, în conducerea unui curent literar relativ important al epocii, în viața cotidiană a cetății sau în dominarea spirituală a acesteia. Din această cauză, cu excepția unei biografii scrisă de Barbu Theodorescu, dar care este o apologie de josnică factură, nici un istoric român nu și-a asumat o misiune atât de dificilă sau de sensibilă, în funcție de imperativele timpului în cadrul căreia era nevoit să evalueze. Există, pe de altă parte, o biografie a lui Nicolae Iorga publicată în 1999 în limba română de istoricul maghiaro-american Nicholas M. Nagy-Talavera, dar care prezintă numeroase carențe de interpretare sau poartă deseori pecetea subiectivității. În mod evident, despre Iorga s-a scris foarte mult, mai ales în perioada regimului comunist, al cărui favorit pare a fi fost de la un moment dat, dar în volume colective sau prin intermediul unor studii și articole individuale, care au încercat să acopere toate aspectele posibile ale vieții și operei marelui istoric. Curioasă este însă absența, în mare parte, a unor interpretări critice, lucide, obiective, cel puțin în raport cu opera istorică a lui Iorga, ținând cont că aceasta este în bună parte compromisă sau viciată de autosuficiența condiției omului de geniu, mai ales dacă aceasta era doar închipuită.

De ce curioasă? Întrucât, în timpul vieții sale, care acoperă două perioade distincte ale trecutului nostru, Nicolae Iorga a fost supus constant unor atacuri necruțătoare sau ale unor critici mai puțin virulente, dar juste în ceea ce privește activitatea sa politică, viziunea sa culturală sau interpretările sale istorice. Este drept că Iorga și cei din jurul său au fost atât de abili încât să impună încă de atunci imaginea unui savant legendar, obsedat doar de ridicarea și întărirea țării și ale cărui cercetări trebuiau întâmpinate drept dogme istoriografice, așadar intangibile. Și de ce n-ar fi fost așa? Iorga apărea drept un personaj providențial, un om fabulos, destinat unui destin strălucit încă din copilărie, un student care a ars toate etapele posibile, un poliglot ieșit din comun, un istoric înzestrat cu o memorie fantastică, cărturarul prin excelență, a „cărui singură ambiție a fost să înalțe slava neamului său”, după cum aprecia Perpessicius. Or, o cultură precum cea românească, suferind de complexe provinciale, avea nevoie de asemenea figuri, motiv pentru care posteritatea s-a dovedit atât de generoasă față de Iorga și complicata sa moștenire.

Catherine Durandin aprecia că istoria românilor este o sumă de contradicții nerezolvate, dar această apreciere i se potrivește foarte bine tocmai lui Iorga. Căci despre care Iorga vorbim? Socialistul din adolescență, fascinat de personalitatea lui Constantin Dobrogeanu Gherea? Tânărul istoric atras de mișcarea conservatoare românească? Sămănătoristul care era convins de realități sociale niciodată dovedite sau măcar posibile? Naționalistul antisemit așezat într-o prietenie nu numai politică ce părea eternă cu A.C. Cuza? Prim-ministrul fără partide, care brusc i se păreau anacronice? Susținătorul dictaturii regale care însă îl afecta personal pe diverse planuri? Or, faptele se prezintă în mare măsură la fel și în ceea ce privește implicarea sa în cultura modernă sau interbelică. Valoarea scriitorilor pe care îi analiza, îi proteja sau, dimpotrivă, îi critica virulent depindea aproape exclusiv de gradul de obediență al acestora, nu de valoarea lor literară, aspect sesizat cu o oarecare jenă inclusiv de editorii unor volume publicate în timpul regimului comunist. Iar opera sa istorică este imperfectă în cel mai bun caz. Am arătat pe larg într-un alt context cum Constantin Giurescu s-a văzut nevoit să recenzeze în zeci de pagini o carte a lui Nicolae Iorga care s-a dovedit a fi plină de erori materiale sau de interpretări contradictorii. De altfel, nu de puține ori, Iorga s-a aflat în răspăr cu Iorga, schimbându-și punctele de vedere după criterii neclare sau pur și simplu din cauza uzurii intelectuale. O bună parte din opera istoriografică iorghistă este primitivă, vulnerabilă și nu poate fi utilizată în mod serios nici ca punct de plecare, așa cum au remarcat inclusiv mulți istorici străini ai timpului respectiv. Este drept că Iorga a fost un activ descoperitor de documente ale istoriei noastre, mai ales că ne aflam într-o perioadă în care totul era de făcut în acest domeniu, de la săpături arheologice la editarea unor volume indispensabile, la fel cum scrierile sale de tinerețe sunt cele mai interesante și percutante, dar și aici i se pot aduce reproșuri întemeiate asupra modului defectuos în care le-a prelucrat. Este nevoie de mult timp, multă răbdare și infinită pasiune pentru a reconstitui toate acestea într-o manieră compatibilă cu principiile pe care se sprijină cercetarea istorică onestă.

La fel ca alți cercetători, Nicholas M. Nagy-Talavera a observat corect că Nicolae Iorga poate fi definit cel mai facil prin intermediul naționalismului său, acesta fiind, cu alte cuvinte, poate unica constantă care l-a caracterizat pe savantul român. La fel de adevărat este că Iorga a crescut și a studiat într-o epocă guvernată de ascensiunea naționalismului românesc, cu atât mai mult cu cât România avea nevoie de o compensație ideologică față de subdezvoltarea cronică în care se afla în raport cu Europa Occidentală. Din această cauză, patriotismul elitei noastre politice, care se confunda deseori cu cea culturală, a devenit până la un punct maladiv, visceral și a căpătat o puternică coloratură antisemită, în condițiile în care evreii erau minoritatea reprezentativă a Vechiului Regat. De altfel, nu puțini sunt cei care au încercat de-a lungul timpului să îi confere lui Iorga un soi de scuză inabilă prin aceea că epoca îl constrângea, în fond, la manifestări indezirabile. „Eu sunt eu și împrejurările în care trăiesc”, își rezuma filosofia de viață Jose Ortega y Gasset. Este drept, cei care nu s-au poziționat împotriva evreilor în România modernă pot fi rapid identificați pentru că erau foarte puțini, dar totuși existau, iar în Europa emanciparea evreilor se conturase ca o realitate irezistibilă. De altfel, la începutul secolului XX, doar Rusia și România continuau să nu acorde drepturi politice evreilor. Or, în Rusia, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, criticul literar V.G. Bielinski mărturisea că înțelege naționalismul drept încercarea de a transpune valorile universale general valabile și acceptate în interiorul propriei țări, iar nu de a respinge ceea ce vine din exterior doar pentru acest motiv și de a glorifica tot ceea ce este intern, chiar dacă nu este cazul. Cu alte cuvinte, naționalismul trebuie și poate fi compatibil cu umanismul. De ce nu putea gândi astfel Iorga? De ce marele istoric cerea, de pildă, taxe, pe produsele culturale franceze într-o Românie modelată pe tiparul cultural francez?

Așa cum am mai scris cu alte ocazii, Nicolae Iorga a fost probabil cel mai virulent antisemit român în perioada modernă. Articolele sale, discursurile din Parlament, corespondența sa, programul Partidului Naționalist-Democrat pe care l-a înființat alături de A.C. Cuza, chiar și câteva lucrări de istorie sunt impregnante de ură obsesivă și maniacală la adresa evreilor pe care îi identifica cu un pericol absolut la adresa fragedului stat român și a tinerei sale naționalități. Este uluitoare negarea acestui aspect inclusiv în zilele noastre, atunci când celor interesați le stau la dispoziție toate materialele posibile, precum și fireasca percepție a contemporanilor lui Iorga, care vedeau în acesta drept unul dintre cei mai angajați luptători contra evreilor. Opinii precum cele următoare deveniseră recurente în publicistica iorghistă:

„Așa pentru întreținerea unei minorități de politicieni a căror profesie necinstită e politica, noi, Românii, ne prăpădim, pe când Jidanii se îmbogățesc, acaparând toate ramurile de industrie și de speculă, de la care ne exclud.”

Și încă:

„Bucatele, ba până și poamele din grădină, sunt vândute de mult la cine știe ce lichea jidovească în buzunarul căruia sună câțiva franci. (…) Cu asemenea mijloace se țin în țara noastră sute de mii de Jidani care n-au meșteșug și nu asudă asupra ogorului, ba chiar și râd de cine lucrează la câmp, ca și cum acela ar fi dobitocul lor. Se țin, se îngrașă, se rumenesc și plodesc case întregi de copii, care trăiesc, pe când ai noștri se ofilesc și pier din lipsa de casă încăpătoare, de hrană bună, de îngrijire la boală. (…) Dacă, se adresa Iorga țăranilor, ați avea deputați, bănci, tovărășii de vânzare legate cu băncile, n-ați hrăni din carnea voastră suptă sutele de mii de Jidani grași care nu muncesc.”

Energia antisemită a lui Nicolae Iorga a fost fanatică și distructivă.

Pe de altă parte, din motive care nu sunt încă elucidate, savantul român a pus capăt ferm atitudinii sale antisemite în perioada interbelică, la fel cum a încetat orice atac la adresa maghiarilor pe care i-a avut mereu în vedere într-un sens profund defavorabil înainte de Primul Război Mondial. A fost o atitudine sinceră? Mai degrabă nu, dacă ținem cont de faptul că, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, a recidivat și a scris o serie de articole, grupate în volumul „Iudaica”, prin intermediul cărora a revenit la obsesiile sale la adresa evreilor pe care îi aștepta, de altfel, iadul nazist. Dar dacă nu mai fost antisemit între cele două conflicte globale, nu înseamnă că Iorga s-a orientat spre idei sănătoase, ceea ce ne aduce la tema cărții scrise de Georgiana Țăranu.

Fascismul italian în general și personajul providențial Mussolini în special au potențat atracția spre irațional a mai multor gânditori sau oameni politici europeni și americani. Liderul Italiei părea capabil să insufle țării sale o frenetică energie creatoare, capabilă să o aducă în rândul marilor puteri, mai ales că despre Italia aflată în tabăra Antantei, s-a spus mereu că a câștigat războiul, dar a pierdut pacea. Fascismul, așa cum remarcă autoarea, a găsit în rândul unor elite politice sau culturale debusolate în urma colapsului european multiple răspunsuri favorabile, de la naționaliști care întrețineau nostalgii istorice până la cei care admirau puterea de regenerare economică și seriozitatea unui regim inedit, care promitea altceva față de temutul comunism rusesc. În România de altfel, au privit cu simpatie regimul sau pe Mussolini multe personalități precum Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Liviu Rebreanu, Mihail Manoilescu, Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu, Octavian Goga, Emil Cioran sau Mircea Eliade. Mai mult, în 2016, Carmen Escu Muller a publicat volumul „Evaluări ale opiniei publice românești asupra fascismului italian (1922-1943)” prin intermediul căruia a arătat cum presa de dreapta a susținut în mare parte fascismul și i-a subliniat realizările care îi confereau grandoare. Or, Nicolae Iorga nu putea lipsi din această galerie ilustră. Bun cunoscător al Italiei pe care a vizitat-o în numeroase rânduri, acolo unde a studiat și a descoperit numeroase documente utile istoriei noastre sau a avut colaborări instituționale remarcabile, savantul a devenit în scut timp un fervent sprijinitor al noilor realități. Încă din 1923, Iorga declama cu frenezie că

„Oricum, d. Mussolini face bine. Face în toate privințele. E oriunde sunt oameni răi de îngrozit, oameni buni de încurajat, porniri antisociale de oprit, porniri sociale de întețit…Pretutindeni vorbește cu spirit de camarad și cu inima de frate, cu elocvența incomparabilă a sincerității. Prin el Italia se vede și acesta e mare lucru”.

Altfel, România putea să intre pe orbita unui regim autoritar, la fel ca Italia și în pofida faptului că țara noastră își dublase teritoriul într-un mod nesperat ținând cont de felul catastrofal în care s-a prezentat din punct de vedere militar. Speranțele unei părți a societății românești s-au îndreptat către generalul Averescu, erou de război față de care Nicolae Iorga avea o atitudine mai degrabă ambiguă, sfârșind prin a-l detesta. Dar generalul s-a dovedit a fi prea moderat, iar, în plus Iorga a devenit obsedat cu timpul de ideea propriei grandori politice. Într-un text satiric, scris sub forma unei piese de teatru, „Sămănătorul…de neghină”, Pompiliu Eliade remarca just că Iorga a fost mereu tentat să își întreacă înaintașii în toate domeniile posibile, să devină cel mai bun în orice. Era considerat Eminescu cel mai mare poet? A scris și Iorga poezii, iar criticul literar Nicolae Iorga le atribuia, de altfel, un caracter eminescian, deși cele mai multe erau ridicole. A scris Vlahuță „România pitorească”? Va deveni și Iorga un mare călător, ale cărui reflecții erau transpuse cu sagacitate. A condus Titu Maiorescu un curent cultural celebru? Va deveni și Iorga liderul sămănătorismului. Din această perspectivă, devine posibilă atracția lui Iorga față de Mussolini pe care putea să îl imite în România prin însăși persoana sa.

Așa pot fi explicate acțiunile paradiplomatice ale lui Iorga, descrise pe larg de Georgiana Țăranu. Mânat de excepționalism, savantul vedea în persoana sa nu un simplu istoric, cercetător sau călător, nici măcar un parlamentar sau diplomat, ci însăși România, ceea ce conferea valoare oficială demersurilor sale, indiferent cât de mărunte puteau fi acestea. Mai mult, Iorga era acceptat și primit ca o adevărată personalitate, i se acordau titluri și decorații, primea audiențe, i se încredințau revendicări, ceea ce diminua în parte respingerea internă de care avea parte, conform principiului potrivit căruia nimeni nu este profet în țara sa. Iorga și-a petrecut o bună parte din viață călătorind în diverse spații europene și nu numai, acolo unde avea prilejul să țină conferințe, să intervină diplomatic sau să se facă remarcat pur și simplu. Bineînțeles, în cele din urmă, era fatal să își dorească cu ardoare toate acestea în cazul Italiei, de care îl legau numeroase amintiri plăcute. Iar epoca, încă o dată, predispunea la o atitudine cel puțin prietenoasă față de regimurile totalitare.

Curios însă ne poate apărea următorul aspect. În mod evident, România avea tot interesul pentru prezervarea stării de lucruri așa cum a fost trasată în timpul Conferinței de Pace de la Versailles, în condițiile în care, pentru prima dată în istorie, statul nostru reunea toate provinciile locuite în majoritate de români. Or, Italia, mai ales după consolidarea regimului fascist, a alunecat spre tabăra revizionistă, ceea ce s-a tradus în adoptarea unei politici de simpatie pentru Ungaria, cea mai nedreptățită țară în urma Primului Război Mondial. De asemenea, Italia a tărăgănat nepermis de mult recunoașterea Unirii României cu Basarabia. Bineînțeles, această dinamică a relațiilor internaționale nu putea decât să îl deranjeze pe Nicolae Iorga, cel care, așa cum am văzut, subsuma sau cel puțin pretinde că o face, toate considerentele idealului național. Chiar și în aceste condiții, marele istoric nu a manifestat nici o rezervă vizibilă în raport cu Mussolini și regimul său, dimpotrivă, susținerea sa a continuat până la ultimele consecințe posibile.

Deja în noiembrie 1922 Nicolae Iorga își conturase aproape toate argumentele valide ce pot fi imaginate pentru a înțelege metafizica spiritului italian însetat de o nouă ordine. S-a instaurat guvernul fascist? Da, dar cuprinde reprezentanți ai altor partide și este expresia necesității unui Stat puternic, bazat pe o puternică conștiință națională. În plus, fascismul este o mișcare care a progresat în mod natural și a trecut prin cele mai grele sacrificii devenind o garanție pentru poporul italian amenințat existențial. Se pot aduce contraargumente de ordin legal? Da, dar legalitatea oricum se află în suferință în timpurile acestea sărite de pe fix, iar mai important este că Italia a scăpat de o eventuală dictatură roșie cu toate consecințele cunoscute. De fapt, fascismul s-a aflat în opoziție cu un stat slăbit și incapabil să se organizeze decent:

„Și toate popoarele care sufăr de îndrăzneala partidelor de răsturnare și de slăbiciunea Statului în înfrângerea lor, vor avea motive să îi fie recunoscătoare.”

În mod paradoxal, lui Iorga îi apăreau drept problematice izbucnirile de violență, extremismul sau manifestările antisemite din România, în ciuda trecutului său, în același timp în care Mussolini era văzut ca un lider patriot, inteligent, „bun orator și organizator, extrem de energic”, un conducător care personifica Statul ordinii. În schimb, diplomații italienii au intuit exact vulnerabilitatea savantului reprezentată de orgoliul său uriaș care îl guverna. Un raport al Legației italiene din București aferent anului 1922 arăta că „e greu să găsești o personalitate mai accesibilă decât profesorul Iorga la orice formă de adulare care să măgulească vanitatea sa nelimitată.” Temători că Franța avea o putere de seducție mai mare, italienii vor acționa exact în acest sens cu deplin succes. În 1927, după ce Italia a recunoscut Unirea Basarabiei cu România, Nicolae Iorga a fost primit în audiență de Regele Victor Emanuel al III-lea, iar a doua zi de papa și de însuși Mussolini. Ducele, în mod previzibil, i-a lăsat o impresie excelentă: „Găsesc un simpatic om, sigur de sine, dar cu privirea blândă, deși ochii i se mișcă uneori într-o învârtire care ar putea să aibă o influență magică asupra partizanilor săi.” Dar Iorga nu devenise el un partizan al liderului italian?

Mandatul de prim-ministru al lui Nicolae Iorga a fost catastrofal din cele mai multe puncte de vedere. Aflată încă într-o severă recesiune cauzată de marea criză economică globală, România avea nevoie de viziune și de un suflu reformist pe care Iorga nu le putea oferi în nici un caz. Limitat în chestiunile economice, tutelat în permanență de Regele Carol al II-lea, savantul a sfârșit prin a ceda puterea executivă numai după un an în care dezamăgise cea mai mare parte a societății românești. În schimb, modelul inedit al guvernării peste partide, cu excluderea practică a rolului Parlamentului era în mod cert afin cu viziunea lui Mussolini. Iorga pretindea chiar că dânsul nu a făcut niciodată politică în sensul propriu al cuvântului, contrazicând practic întreaga sa acțiune publică începută încă din perioada modernă. La fel ca Ducele, Iorga vedea posibilă regenerarea națională prin „muncă și liniște.” Diplomația italiană, oricum, a primit cu satisfacție numirea lui Iorga în fruntea guvernului, iar șeful Legației italiene din București a devenit unul dintre personajele care se vedea extrem de des cu noul premier. Iorga, în schimb, a promovat măsura prin intermediul căreia a conferit un nou statut al limbii italiene în învățământul public românesc. Tot în această perioadă a fost încurajată constituirea de noi lectorate de limbă română la Milano, Torino, Florența, Napoli sau Padova. Universitatea din Roma i-a acordat lui Nicolae Iorga titlul de doctor honoris causa, după cum se poate lesne închipui, în virtutea meritelor sale academice indiscutabile. Guvernul Iorga s-a prăbușit lamentabil însă, în timp ce regimul fascist italian a continuat să exercite puterea netulburat.

Iorga a rămas un apărător al Ducelui chiar și în momentele cele mai delicate, condamnate în genere de mințile lucide ale Europei. Cel mai semnificativ moment îl reprezintă legitimarea războiului din Etiopia, după ce trupele italiene au invadat această țară într-o tentativă ciudată de restaurare a orgoliului imperial roman. Era prea târziu pentru savantul român ca să dea înapoi, deși, la drept vorbind, nu există indicii că și-ar fi dorit cu adevărat așa ceva. Dimpotrivă, Iorga era dispus să treacă ușor cu vederea peste dreptul la existență al națiunilor sau peste diverse considerații juridice, așa cum a făcut-o prin intermediul unui articol intitulat „Eu sunt contra negrilor”. Rasa neagră pe care o reprezenta Halie Salasie, „descendent din leul lui Iuda, cu tot ce e evreiesc și bizantin în el” îi apărea savantului ca reprezentanta unei imobilități culturale durabilă, în timp ce italienii erau „poporul care a dat omenirii cele mai înalte înfăptuiri în domeniul cugetării și al frumuseții”. Iorga avea, după cum se vede, o capacitate ieșită din comun de a invers datele istorice și culturale, dacă aceasta îi servea scopului său politic.

Despărțirea lui Iorga de Mussolini s-a produs tardiv și numai atunci când interesele naționale ale României au fost puse în pericol inclusiv din cauza atitudinii pe care a avut-o Ducele în problema raporturilor române-maghiare, respectiv în chestiunea atât de fierbinte a Transilvaniei, la care se adăugau atitudinea belicoasă a Italiei precum și alianța cu Germania nazistă. Devenit un maestru al fandărilor retorice, Iorga s-a îndepărtat treptat de Mussolini sau de regimul său, dar a continuat să admire Italia de la distanță, găsind încă suficiente argumente în arsenalul său aparent logic. În aprilie 1940 Iorga a susținut ultima sa conferință dedicată acestei țări intitulată „Italia pe care o vedem și Italia pe care nu o vedem.” Or, Italia pe care a văzut-o România în lunile următoare a fost cea care a sprijinit ferm Arbitrajul de la Viena din august 1940, care retroceda Ungariei aproximativ 40% din teritoriul Transilvaniei. Este greu de intuit ce a fost exact în sufletul lui Iorga, ce sentimente l-au încercat și pe care nu a dorit sau nu a mai putut să le facă publice într-o formă sau alta. România a intrat într-o perioadă întunecată marcată de prăbușirea sa teritorială, abdicarea Regelui și instaurarea unui regim național-legionar condus de generalul Antonescu. Iar legionarii nu vor întârzia să se răzbune pe cel pe care l-au identificat drept vinovatul moral în cazul încarcerării și, ulterior, a uciderii lui Corneliu Zelea Codreanu. Iorga însuși a hrănit din punct de vedere ideologic Mișcarea Legionară prin naționalismul său patentat și, mai ales, prin intermediul poziției antisemite intransigentă din perioada modernă. Într-o altfel de lume, Iorga ar fi trebuit să fie venerat, adulat de legionari și recunoscut drept un demn înaintaș al acestora, așa cum părea să fie într-o primă fază. În mod evident, inclusiv unii dintre istoricii zilelor noastre, suferind de cecitate morală, refuză să îl asocieze pe Nicolae Iorga în orice fel cu extremismul și preferă să accentueze latura sa antifascistă, practic inexistentă. Dar atunci ce este extremismul?

Avem astfel conturată o etapă semnificativă din viața lui Nicolae Iorga, plasată din nou sub semnul unor paradoxuri. Asta întrucât savantul român a acționat mai degrabă ca un democrat, fie el de nuanță conservatoare în perioada modernă, în paralel cu întreținerea unui dur antisemitism tradus într-o ură realmente obsesivă la adresa evreilor. În epoca interbelică însă Iorga a renunțat total la orice luare de poziție publică antisemită, deși este greu de presupus că forul său interior s-a normalizat, pentru a susține, în schimb, fără rezerve, regimul fascist și pe reprezentatul acestuia, Mussolini. În preajma celui de-al Doilea Război Mondial a survenit ruptura de Duce, care acționa față de Ungaria într-un sens inacceptabil pentru România, dar Iorga a revenit la antisemitismul furibund care îl caracterizase în prima perioadă a vieții sale. Savantul ne apare în acest mod ca un spirit veșnic tulburat, mereu în căutare de validare intelectuală, fie și pe filieră extremistă, împreună cu adaptarea discursului public necesităților epocii. Cu toate acestea, Georgiana Țăranu remarcă corect că simpatia lui Iorga pentru fascismul italian nu a fost nici pasageră, nici de tinerețe, așa cum Iorga nici măcar nu avea tendințe radicale, fiind mai degrabă parte a familiei conservatoare. Dar consecvența nu l-a caracterizat niciodată pe marele nostru istoric, iar condeiul său a fost de cele mai multe ori pregătit să interpreteze partitura momentului. Dacă fascismul nu ar fi apărut, poate că Iorga ar fi devenit un mare sprijinitor al regimului comunist sau al oricui ar fi fost în stare să îi aline vanitatea și să îi menajeze iraționalitatea sau fobia față de democrație. În orice caz, așa cum scrie autoarea,

<<A discuta critic despre fascinația lui Iorga față de Mussolini ne poate ajuta să înțelegem mai bine de ce istoricul a fost și este și în prezent convocat să legitimeze diferite agende pe post de „aliat politic al tuturor”, dar mai ales al naționalismului mesianic.>>

De altfel, de-a lungul timpului, intelectualii români au demonstrat că pot fi orice, numai mesianici nu. Ceea ce, în fond, nici nu este rău.

Lucrarea Georgianei Țăranu reprezintă un demers istoriografic absolut remarcabil din toate punctele de vedere. Ținând cont că este primul volum al autoarei, așteptările puteau să nu fie atât de ridicate, iar stângăcia sau pripeala să devină vizibile măcar pe alocuri. Dimpotrivă, volumul reflectă eforturile unui istoric pe deplin maturizat, familiarizat cu exigențele cercetării moderne și nedispus la concesii care ar interfera cu onestitatea sau luciditatea. Paul Veyne a reflectat pe parcursul a câteva sute de pagini încercând să răspundă la întrebarea „Cum se scrie istoria?” Cel puțin din perspectiva subiectului abordat de Georgiana Țăranu, se poate răspunde că în acest fel. Cu atât mai mult cu cât istoriografia românească recentă a ocolit, așa cum remarcam, un asemenea subiect. Magnificului Iorga i se concede practic orice, iar efigia sa trebuie să rămână netulburată în seninul său Olimp. Or, fără intenția de a judeca, ceea nu este niciodată sarcina istoricului, autoarea acestei lucrări a reușit cu competență și seriozitate să reconstituie o secvență prea des ocultată. Documentarea amplă, coerența textului, înlănțuirea ideilor, tonul degajat din paginile volumului, toate concură cu succes spre un demers livresc excepțional menit să ne aducă deopotrivă calitate istoriografică și claritate morală. Poate cel mai dificil lucru este să scrii despre Nicolae Iorga, iar cu atât mai greu este să redai opțiunile sale nefaste într-un mod echilibrat, ceea ce, iată, Georgiana Țăranu a reușit.

Într-un articol intitulat „Câteva cuvinte despre Pușkin”, marele scriitor Gogol își aducea aminte de o întâmplare petrecută în copilărie. Având slăbiciune spre pictură, Gogol a reprodus un pasaj care avea în prim plan un copac uscat. Critici de artă erau vecinii săi din mediul rural, iar unul dintre ei i-a reproșat că un pictor bun și-ar fi ales un copac mare, sănătos, cu frunze proaspete, viguros, nu uscat. În acel moment, scriitorul a fost afectat, dar a ajuns ulterior la următoarea concluzie: trebuie să cunoști gustul mulțimii. Îmi pare că Nicolae Iorga nu a încercat să facă asta de-a lungul existenței sale. Sub masca unui naționalism inabil și exclusivist, savantul a crezut că plăcerea vulgului rezidă în dictatul său ideologic și a acționat în consecință. Ceea ce înseamnă că, de fapt, nu a înțeles nimic din viața umană pe care s-a chinuit să o reconstituie în opera sa de proporții monstruoase.

Nicolae Iorga și seducția fascismului italian de Georgiana Țăranu