Povestea merge mai departe – „Noi, lupii” (cei tineri)

Anul trecut, Gala HOP s-a încheiat cu câteva promisiuni pentru tinerii actori, participanți la competiție; cele mai multe dintre ele (dacă nu chiar toate) s-au concretizat, astfel încât în câteva teatre din România există proiecte sau spectacole gata montate în care joacă acești tineri. Horia Suru a promis atunci, la început de septembrie 2024, că va monta pentru Teatrul Jean Bart din Tulcea un spectacol în care vor urma să joace 6-8 actori participanți la Gala HOP. Așa se face că acum putem vorbi despre Noi, lupii.

Credit foto: Cătălin Bodea

Horia Suru are câteva constante care-i marchează cariera profesională (să nu uităm că a luat Premiul UNITER pentru cea mai bună regie în 2022, pentru integrala Trilogia Minelor de Csaba Székely): nu se ferește de montări cu distribuții numeroase, are multe spectacole pe texte niciodată montate în România până la el și lucrează studenți sau tineri absolvenți ori de câte ori este posibil. De aceea, pentru mine n-a fost o surpriză nici dorința de a lucra un spectacol exclusiv cu tineri, proaspăt absolvenți și/sau debutanți, nici faptul că a ales un text care nu s-a jucat niciodată în România (Joel Horwood l-a scris în 2017), care s-a dovedit a fi o alegere extrem de potrivită, pentru că întrunește două mari calități: e pe placul spectatorilor și le pune în valoare actorilor potențialul. Mare are o calitate textul lui Horwood: menține atenția pe poveste, fără concesii sau compromisuri de ordin estetic și/sau ideologic. Nu e deloc ușor să strunești entuziasmul debordant și pofta nestăvilită de joc, după cum nu e la îndemâna oricui să gândească o distribuție, astfel încât toți actorii să fie puși în valoare. Cu Noi, lupii, Horia Suru a bifat la ambele capitole și chiar dacă pe alocuri stridențele (generate de lipsa de experiență sau de dorința de afirmare) scapă de sub controlul conștient, spectacolul poate fi trecut în portofoliile personale de către toți cei care au contribuit la realizarea lui.

Theodora Pintilie, Andra Colidiuc, Darie Doklean, Catinca Hanțiu, Miruna Gabriela Olteanu, Bogi Ifodi, Cătălina Romaneț, Bogdan Tulbure și Andrei Pleșa sunt lupii, personaje pe jumătate ficționale, pe jumătate reale. Spun asta pentru că debutul spectacolului e similar cu formatul unui casting: în foaier, tinerii actori atrag atenția spectatorilor, caută să se remarce prin atitudine și/sau vorbă, după care intră în sala de spectacole, unde se prezintă în cel mai potrivit (și natural, aș completa eu) mod; care mai de care mai ludic în atitudine, fiecare a cuprins în câteva vorbe lucruri esențiale despre evoluția lor; de unde sunt, unde au făcut facultatea sau cine sunt persoanele importante în viețile lor, cu ce gânduri au venit la Tulcea etc. Și mai mult mi-a plăcut continuarea, pentru că a fost poveste, cu personaje și conflict bine evidențiat, cu elemente de basm care-l fac atractiv pentru toate vârstele. Tiparul narațiunii seamănă, pe alocuri, cu cel al unui alt spectacol montat anul trecut la Reșița, Sub apă, dar acolo textul este al lui Ionuț Vișan și inspirat din fapte reale.

Acțiunea se petrece de-a lungul a 24 de ore într-un sat de munte, unde, evident, există contrastul bine-rău. Oameni buni, care fac bine și cred în puterea poveștilor și oameni răi, care fac rău intenționat și nu cred în povești. La Ferma Lupescu se pare că vin lupii, iar antiteza bine-rău e construită pe baza personajelor foarte bine conturate. Nu lipsesc din poveste preotul, polițistul și conflictul intergenerațional, pentru că proprietarii fermei au o fiică, care vorbește foarte repede și se vede prea grasă. Lupii sunt invocați și capătă puteri specifice în funcție de cum îi văd fiecare în parte: unii îi văd de-a binele, în realitate, pe alții îi bântuie precum stafiile pe cei posedați; prin felul cum se raportează la lupi, oamenii își demonstrează apartenența la comunitate și obiceiurile și tradițiile specifice. Deloc întâmplător, numele sunt adaptate și reperele spațio-temporale sunt relative: un sat de munte, 24 de ore, nimic mai mult. De ce sat de munte? Pentru că acolo comunitățile sunt relativ închise, datorită izolării și pentru că ritualurile sunt mai importante decât legile scrise. Salvarea nu vine de la reprezentanții legii, iar preotul este o figură mai importantă decât primarul.

Credit foto: Cătălin Bodea

Horia Suru a rezolvat eficient (și corect) problema spațiului, pentru că scena teatrului nu e dintre cele mai generoase din țară) cu ajutorul proiecțiilor video (foarte hazlii completările naratorului, a celui care spune povestea, de genul „și acum imaginați-vă că….”) și al luminilor. Focusul exclusiv pe zona unde are loc acțiunea (sau evocarea) menține atenția spectatorilor orientată și conferă adâncime sau înălțime, după cum e nevoie. Se joacă în viteză, dar nu una amețitoare, care să perturbe înțelegerea narațiunii – detaliile joacă rol important și trebuie remarcate la timp – iar luminile mută eficient atenția de la un punct de interes la celălalt. Foarte ingenios construită nota de magic, din îmbinarea dintre lumini și muzică, iar costumele, deși contemporane, țin de un firesc al locului, semn că s-au evitat stridențele (nu sunt nici extrem de ponosite, dar nici foarte moderne).

Nu nominalizez niciun lup în mod special, ar fi nedrept, doar le reiterez numele: Theodora Pintilie, Andra Colidiuc, Darie Doklean, Catinca Hanțiu, Miruna Gabriela Olteanu, Bogi Ifodi, Cătălina Romaneț, Bogdan Tulbure și Andrei Pleșa. Pe câțiva dintre ei îi puteți vedea jucând deja, la Constanța, Reșița sau București și bine ar fi să le urmăriți parcursul profesional și evoluția, pentru că au toate șansele să se afirme și să-și câștige locul pe scena teatrului românesc contemporan. Admirabil efortul Teatrului Jean Bart Tulcea de a le da șansa unui început cum puțini înaintea lor au avut parte. Sper ca Noi, lupii să aibă o viață lungă și să fie văzut de cât mai mulți spectatori.