Ioana Celibidache. O mătușă de poveste – un dialog peste timp

Ioana Celibidache. O mătușă de poveste este o reeditare așteptată de mulți dintre cititorii pasionați de scrierea confesională, de viața povestită în dialog și pentru că Monica Pillat este o neîntrecută iscoditoare a dedesubturilor existenței mătușii sale, iar Ioana Celibidache, o maestră a povestirii, a amănuntului narativ, asemenea detaliului picturii. Astfel, într-o simetrie perfectă, nepoata și mătușa s-au regăsit după ani întregi în care doar auziseră una de cealaltă și, așezate într-un spațiu al luminii interioare și exterioare, au depănat amintiri ale vieții petrecute în România și în exil, acolo unde instaurarea regimului comunist a forțat-o pe Ioana să plece și să rămână.

Cartea de față a fost reeditată la Editura Humanitas, în 2025, fiind una dintre referințele Târgului de Carte Gaudeamus. Contextul apariției acestui volum nu este întâmplător, ci se înscrie într-un veritabil „an Celibidache” în care a fost publicat și Sergiu Altfel… (Humanitas, 2025), scris de Ioana Celibidache pentru că am vrut să pun pe hârtie clocotul lui existențial. Același clocot, parcă de nestăvilit, l-a așezat pe foaie și Monica Pillat prin dialogurile purtate cu mătușa sa, o imagine de ansamblu asupra unei vieți și a mai multor lumi. Ioana este protagonista cărții: pictoriță și o rafinată observatoare a universurilor sale, nu doar soția maestrului Sergiu Celibidache – a doua sa identitate care a onorat-o și care a și umbrit-o de multe ori. Cu generozitate și dedicare, Ioana l-a redat posterității pe soțul său, așa cum ea l-a simțit. Cu aceeași generozitate, se lasă descoperită de nepoata sa, singura care i-a rămas din familia extinsă, și, odată cu publicarea dialogului, de întreaga lume.

Monica Pillat începe cartea cu următoarea confesiune:

încă din copilărie auzisem vorbindu-se în familie despre o preafrumoasă mătușă pe nume Ioana, plecată în exil la Paris în iarna lui 1946 și căsătorită mai târziu cu celebrul dirijor Sergiu Celibidache.

Figura acestei mătuși rămâne o himeră pentru Monica Pillat până târziu, când, la 85 de ani ai Ioanei, trimite grabnic după ea să vină la Paris să o cunoască: nu vreau să mor înainte să te cunosc, din toți ai mei numai tu mi-ai rămas pe lume, așa că grăbește-te! Nepoata trece prin toate stările. De la frenezie la teamă, o teamă de cum va fi cea pe care a iubit-o mereu doar din povestiri. Pe 27 septembrie 2009, avea loc marea întâlnire, Monica fiind întâmpinată de o doamnă înaltă, subțire, cu ochelari fumurii de vedetă. Eleganța apartamentului din Paris, picturile și toate celelalte obiecte de memorie rămase și de la maestru dădeau impresia transferului într-o altă lume, urmele unei întregi existențe, care aveau puterea să transceadă timpul efemer. Apropierea și începutul dialogului erau precipitate de graba zilelor scurte pe care le aveau la dispoziție. Către asfințitul vieții, Dumnezeu ne dăruia această miraculoasă apropiere. Amândouă aveau impresia că nu sunt singure în discuțiile lor, ci înconjurate de toți cei dragi, pierduți în neant.

Momentul preferat al zilei, mărturisește Ioana Celibidache, era dimineața, atunci când începe fiecare zi. Astfel, povestirea ei începe cu dimineața vieții sale, mărturisind:

m-am născut într-o mare familie burgheză, am fost crescută de guvernante franceze și engleze. Aveam un tată inaccesibil pentru fiicele lui, pentru că era foarte ocupat cu administrarea bunurilor deloc neglijabile. Mamei, care era de o rară frumusețe, îi plăceau mai mult călătoriile și partidele de călărie decât compania noastră.

Nimic atipic pentru familiile burgheze ale acelei epoci. Raportarea la copii era diferită, iar diferențele dintre părinți și copii erau de multe ori insurmontabile. De la mamă, Ioana va moșteni spiritul aventurier, cea mai mare parte a vieții sale fiind trăită între mijloacele de transport. Din copilărie, mătușa s-a dovedit a avea o înclinație spre artă și poezie: își scria primele poeme sub semnul suferinței tânărului Werther, într-o singurătate asurzitoare.

Idila acestei vieți nu va mai dura mult pentru că, odată cu finalizarea celei de-a doua conflagrații mondiale, la București se instaura regimul comunist. În acest nou context, intuind direcția spre care se îndreptau lucrurile, Ioana Celibidache va părăsi țara în 1946. Despre zorii plecării, mătușa povestește în felul următor:

Am avut viziunea clară a situației fără scăpare în care urma să ne găsim curând. Îi citisem pe Dostoievski, pe Tolstoi, în ale căror cărți se prefigura teroarea viitorului. Se instala infernul. Nu aveam decât o singură idee: să fug din țara unde dezastrul avansa cu pași uriași. M-am zbătut să plec în orice condiții, să plec cât mai repede.

A fugit într-un avion militar francez, iar vestea a picat ca un trăsnet asupra tatălui, mama îi fusese complice. Sora sa nu a avut același noroc: Suzanne a fost nevoită să înfrunte infernul închisorilor de tip stalinist. Destinul celor două fiice – una fugită, alta în închisoare – a scurtat viața tatălui lor. Ajunsă la Paris, Ioana era nevoită să se adapteze vieții cosmopolite. Muncește și studiază, se căsătorește rapid, dar căsnicia nu avea să dureze prea mult pentru că l-a întâlnit pe Sergiu Celibidache la un concert la celebrul teatru Colon.

Ascultându-i muzica, m-a copleșit o emoție infinită, pe care nu o mai simțisem niciodată. La sfârșitul concertului, m-am dus cu programul în mână să-i cer un autograf. Am stat la o coadă imensă de oameni care așteptau și ei să le vină rândul. Când am ajuns în fața lui, m-a măsurat de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei și am plecat zbuciumată pe alți patruzeci de ani.

Căsnicia lor a fost una a aventurii și iubirii fără margini, fără granițe, un muzician și o pictoriță ca într-un vals al perfectei sincronizări. Sergiu Celibidache i-a fost cel mai dur critic al picturii, dar și singurul care a reușit să o ajute să se perfecționeze. I-a rezistat personalității sale acaparatoare, despre care povestește: tocmai asta m-a salvat. Să știi că în prezența lui nu se salva nimeni. Nu voia să te mănânce, dar te mânca, fără să vrei. Și totuși, i-a rămas mereu alături cu profunzimea dragostei care nu cere garanții, și-a pus viața într-o valiză cu care călătorea prin toată lumea: făceam tot timpul valizele, luam când un avion, când altul, eu cu pânzele de tablouri după mine prin hoteluri. Pe unde au umblat, însă, au dus dorul de casă cu ei. Faptul că ani de zile nu ne-am putut întoarce în România ne-a marcat adânc. Sergiu a rămas român și a murit român.

Ioana Celibidache s-a întors în țară în 1997 și a găsit o Românie despre care spune următoarele:

lăsasem o Românie elegantă și bogată, avidă de cultură, oamenii erau politicoși, aveau ținută, demnitate, noblețe. M-am reîntors la vârsta de șaptezeci de ani pentru a descoperi o țară distrusă sufletește și moralmente. O țară delapidată de comuniști, cu oameni care vorbesc o limbă de o vulgaritate, de o brutalitate nemaipomenită, vădind o ignoranță aș zice violentă, deoarece denigrează valorile esențiale ale umanității de altădată.

Deși multe întâmplări grele au fost evocate pe durata convorbirii, dialogul între nepoată și mătușă se încheie într-o manieră optimistă, cu rafinamentul și speranța de care Ioana Celibidache a fost însoțită întreaga sa viață. Monica Pillat și Ioana Celibidache s-au regăsit într-un amplu dialog – o punte peste timp și un tablou al unei lumi demult apusă.

Ioana Celibidache. O mătușă de poveste de Monica Pillat