Un fragment în premieră din volumul Evadarea din relațiile perverse. Cum să recunoaștem un pervers narcisic cu ajutorul poveștilor de Claire‑Lucie Cziffra, în traducerea Adrianei Ghencea, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Instrumente PSI
Cum recunoaștem o relație perversă? Și, mai ales, cum scăpăm din ea?
Un farmec irezistibil poate ascunde o formă de manipulare greu de sesizat. Cei care cad pradă unui pervers narcisic ajung de obicei să se învinovățească pe ei înșiși, fără să înțeleagă cum au fost prinși în această capcană. Psihanalista Claire-Lucie Cziffra oferă un instrument terapeutic extrem de eficient: poveștile copilăriei.
Recitind opt basme clasice, ea ne arată cum recunoaștem, în personajele negative din aceste povești, trăsăturile specifice perversiunii narcisice. Cu exemple din cabinetul de terapie și cu explicații clare, cartea ne oferă nu doar o mai bună înțelegere a relațiilor toxice, ci și strategii reale pentru a ne elibera.
Un demers original, cu miză profundă: transformarea unei suferințe greu de exprimat într-un punct de plecare pentru reconstrucția personală.
CLAIRE-LUCIE CZIFFRA are treizeci de ani de experiență în psihoterapia psihanalitică. A publicat volumele Les relations perverses. Si le pervers m’était conté, 2012, Au secours, mon enfant rame à l’école! Accompagner ses premiers apprentissages, 2014 și Échapper aux relations perverses. Repérer les pervers narcissiques grâce aux contes de notre enfance, 2022.
FRAGMENT
- TESTAREA LIMITELOR
Păzitoarea de gâște
Suntem noi oare capabili întotdeauna să ne afirmăm locul în societate, în familie sau în cuplu? Suntem oare pe deplin conștienți de limite – ale noastre sau cele pe care trebuie să i le impunem celuilalt? Dacă păzitoarea de gâște din povestea noastră ar fi descoperit însemnătatea limitelor, importanța cunoașterii și a menținerii propriului loc, dacă ar fi încercat să se împotrivească, și‑ar fi evitat cu siguranță soarta funestă.
După cum am spus, victima resimte disconfort la începutul unei relații cu un individ pervers. Disconfortul este simptomul comportamentului unui pervers care excelează în flirtul cu limitele celuilalt, punându‑l pe acesta din urmă în postura de a‑și pune întrebări în legătură cu propria toleranță, împingându‑l să‑și reproșeze o prea mare rigiditate. Păzitoarea de gâște scoate în evidență tocmai acest mecanism, întrucât eroina nu cunoaște nici limitele, nici rolurile și nici împotrivirea.
Păzitoarea de gâște
După Frații Grimm (versiune simplificată)
A fost odată o regină care ajunsese văduvă. Regele, chiar înainte să moară, o măritase pe fiica lor, chiar dacă era numai o copilă, cu fiul unui rege dintr‑un ținut îndepărtat și care‑i era prieten. Când prințesa se făcu domnișoară, mama sa îi pregăti zestrea pe care trebuia să o ia cu ea. Îi dădu un cal care știa să vorbească și care se numea Fallada, apoi, punând trei picături din sângele ei într‑o batistă, i‑o încredință fiicei sale, zicându‑i:
— Păstrează cu mare grijă aceste picături, te vor ocroti la drum.
Pe urmă îi alese o însoțitoare care să o slujească și puse să i se dea și acesteia un cal. Într‑un sfârșit, regina și fiica ei își luară rămas-bun.
Cu inima grea, prințesa porni călare. Mergea deja de ceva vreme, când, trecând pe lângă un pârâiaș, îi spuse însoțitoarei sale:
— Coboară de‑mi adu niște apă, pocalul meu este la tine.
Aceasta din urmă o privi plină de trufie:
— Du‑te de‑ți ia singură, nu sunt slujnica ta.
Fiindu‑i foarte sete, prințesa descălecă și bău din râu, suspinând; în acest timp, cele trei picături de sânge îi șopteau:
— Vai! Că de‑ar ști‑o mama ta, i‑ar frânge‑ndată inima.
Dar fata nu îndrăzni să‑i zică nimic însoțitoarei sale și urcă înapoi pe cal. Și amândouă mai călăriră multă vreme. Prințesa era din nou însetată și, fiindcă uitase de întâmplare, îi ceru iar însoțitoarei să‑i aducă de băut, însă aceasta îi răspunse la fel ca prima dată. Prințesa, umilită, se aplecă din nou deasupra apei și, fără îndoială din pricina ostenelii, lăsă să‑i scape batista. Însoțitoarea, care o urmărea cu coada ochiului, se veseli: prințesa își pierduse protecția. Îi porunci atunci prințesei să‑i dea calul, veșmintele ei alese și, amenințând că o va omorî, o puse să‑i făgăduiască că va păstra taina cu privire la ceea ce tocmai se petrecuse.
De aceea, atunci când sosiră la prinț, acesta o luă pe însoțitoare drept logodnica lui și o întâmpină cum se cuvine. Bătrânul rege însă băgă de seamă cât de gingașă și drăguță era tovarășa ei și întrebă cine era fata.
— Nu‑i decât o slujnică, zise falsa logodnică, am luat‑o cu mine să mă însoțească. Puteți să‑i dați ceva de lucru?
Și așa, adevărata logodnică fu nevoită să meargă să păzească gâștele împreună cu micul Conrad.
Falsa logodnică îi ceru numaidecât prințului să pună să fie omorât calul, căci îi era frică să nu‑i divulge taina. Când auzi asta, prințesa îi ceru călăului să prindă‑n cuie capul lui Fallada în partea de sus a ușii prin fața căreia trecea ea în fiecare zi. Și, zi de zi, capul calului îi dădea binețe prințesei, spunându‑i:
— Că de‑ar ști‑o mama ta, i‑ar frânge‑ndată inima.
Pe când se aflau pe pășunea unde pășteau gâștele, prințesa își dădu la o parte năframa ca să‑și pieptene frumoasele‑i cosițe aurii. Conrad, fermecat, vru să i le‑atingă, dar prințesa începu să șoptească numaidecât:
— Vânturi, suflați cu mine, luați‑i tichia de pe cap lui Conrad și faceți să mă lase‑n pace, ca să mă pot pieptăna.
Și Conrad trebui să fugă după tichia lui. Trei zile trecură în același fel. Conrad se hotărî atunci să meargă la rege să‑i povestească tot. În a patra zi, regele îi urmări, auzi tot și văzu cu ochii lui, apoi o chemă pe prințesă la el și îi ceru lămuriri.
Plângând, prințesa îi răspunse că nu putea zice nimic, pentru că făgăduise să tacă.
— Bine, spuse regele, nu voi mai stărui, dar necazul ți‑l vei zice sobei de acolo.
Iar regele ieși, dar rămase destul de aproape ca să audă prin hornul sobei tot ce spunea prințesa. El porunci mai apoi să i se înapoieze prințesei veșmintele alese, îl chemă pe prinț și, arătându‑i‑o pe fată cu un gest solemn, spuse:
— Iată‑ți adevărata logodnică…
Din perspectiva perversului
Însușirea locului și bunurilor celuilalt
Prădătorul ocazional este întruchipat perfect de personajul slujnicei. Aceasta găsește o oportunitate (stăpâna ei nu o pedepsește pentru primul ei refuz de a se supune), își consolidează poziția (își repetă obrăznicia), apoi trece la acțiune: lovește fără suflet și fără milă.
Slujnica se asigură că nu mai există nici o protecție din exterior (batista), apoi o amenință și o reduce la tăcere pe prințesă, ca să‑i ia locul alături de logodnicul ei.
Refuzând să facă ce are de făcut (să slujească), slujnica se hotărăște să‑și schimbe locul. Când cineva nu își îndeplinește funcțiile, este produsă o daună.
Perversul rareori își însușește locul sau prietenii altei persoane într‑un mod violent și brusc. Din contră, el își va lua tot timpul necesar ca să pună la cale această uneltire, așa încât victima să nu‑și dea seama de nimic.
Răstălmăcirea, amenințarea și constrângerea
Slujnica răstălmăcește mai apoi situația după propriul ei interes: „Nu sunt slujnica ta”. Aceasta enunță drept adevăr ceva ce nu este. O răstălmăcire care enunță o minciună ca fiind adevărată este o comunicare perversă care ar trebui respinsă, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, enunțul este validat. Întocmai ceea ce se petrece în cazul prințesei.
Amenințarea și constrângerea sunt prezente întotdeauna într‑un proces pervers, dar nu neapărat și într‑un mod atât de explicit. Acestea pot fi subînțelese în comunicare: riscul de a pierde dragostea, de a fi bătut, umilit etc.
Înlăturarea martorilor
De regulă, un prădător începe prin a‑și separa victima de familia, de prietenii ei sau de orice posibilă protecție. Bărbații care‑și bat nevestele, tații incestuoși cer să se păstreze secretul delictelor lor. Oare câți soți își maltratează și își exploatează perechea, pentru ca într‑un final să scape de ea când nu‑i mai este de nici un folos? Alții așteaptă să vină pe lume unul sau doi copii care să‑l încătușeze pe celălalt, fie din motive materiale, fie pentru a nu‑i priva pe copii de unul din părinți. Și atunci, acești soți instituie o relație sadică în care maltratarea și exploatarea sunt la ordinea zilei.
Oare câți dintre perverșii din cupluri sunt oameni absolut minunați în public și păstrează maltratarea pentru spațiul privat, astfel că se ajunge până în punctul în care anturajul nu‑i mai dă crezare victimei și o acuză tot pe ea că inventează? Această condiționare realizată prin controlul comunicării se regăsește pretutindeni, în instituțiile mari, ca și în cele mici.
Reducerea prăzii la neputință și tăcere
Slujnica perversă o reduce pe prințesă la neputință, menținând‑o într‑o situație umilitoare. Ea își slăbește victima diminuându‑i narcisismul: un mod de a ucide simbolic. Scopul este să‑și distrugă victima, astfel încât aceasta să nu mai aibă curajul de a se apăra.
Când slujnica pune să fie ucis calul prințesei, Fallada, iar pe prințesă o pune să‑i făgăduiască tăcerea, ni se arată că relația perversă se instituie în secret și în tăcere.
Tânăra din această poveste este educată pentru o lume prezentată ca fiind ideală. În lumea aceea, fiecare individ este îndatoritor, harnic și are o conduită morală ireproșabilă. Apoi, tânăra ajunge să fie expusă lumii reale, care nu este ferită de violență și care e populată de indivizi lacomi și răi. Ca să înfrunte situația, fata ar trebui să dea uitării tot ceea ce‑a fost învățată și să accepte să ia în calcul o realitate aflată în totală opoziție cu cea promisă de educația sa. Pusă în fața acestui eveniment, mintea ei deține două tipuri de informații: cea pe care i‑o oferă simțurile și cea pe care consider că o cunoaște. Pentru a reacționa în confruntarea cu două date contradictorii, trebui să o elimine pe una din ele: cea legată de familie, de educație, este cel mai greu de înlăturat. În fața acestei situații neașteptate, păzitoarea de gâște nu știe ce să facă.
Din perspectiva victimei
Autoprotecția insuficientă
Reacția prințesei în fața refuzului slujnicei este un episod bogat în învățăminte. Prințesa descalecă (pentru că‑i este foarte sete), bea apă din râu fără pocalul pe care slujnica refuză să i‑l dea, și încalcă astfel codurile rangului său. Este oare nevoia ei orală imposibil de reprimat? Prințesa pare lipsită de control de sine. Povestea caută oare să facă aluzie la cei care, fiind victime ale diferitelor dependențe sau dând dovadă de prea multă lăcomie, acceptă situații pe care le‑am putea considera de neacceptat și ajung astfel la pierzanie?
Dar acest argument nu pare a fi suficient pentru a explica atitudinea prințesei care se lasă umilită. Slujnica amenință că o va omorî dacă va vorbi: prințesa făgăduiește că nu va spune nimic, acceptând mai degrabă să fie înjosită de cealaltă decât să‑i facă față și să o înfrunte. În fiecare moment, tânăra se pune în postura de victimă, nefiind capabilă să se împotrivească și, de fapt, să‑și asume conflictul.
Să recunoaștem prima greșeală a tinerei: aceasta se află efectiv la pământ și lipsită de orice putere, întrucât slujnica nu o lasă să încalece la loc pe cal, însă calul, Fallada, îi rămâne fidel prințesei. Ea ar putea să‑i ceară să nu se lase încălecat de slujnică, s‑o lovească cu copitele și s‑o omoare. Mai știm și că prințesa poate stăpâni vântul: de ce nu s‑a folosit de această putere pentru a‑i ține piept slujnicei?
Prin urmare, prințesa are un neajuns vădit la nivelul autoprotecției, întrucât era „înarmată“ să facă față situației. Dacă nu ar fi coborât de pe cal, tânăra nu și‑ar fi pierdut batista. Ea încă se putea întoarce din drum, încă se putea întoarce la mama ei.
Dacă nu ar exista acest neajuns intern, prada nu ar accepta să devină victimă. Prințesa, acceptând umilința, scoate la lumină acest neajuns. Când cineva nu este capabil să repereze un prădător și să se apere de el, lucrul acesta se întâmplă, cel mai adesea, pentru că situația reia o experiență traumatizantă. Prințesa nu se respectă pe sine nici ca prințesă, nici ca persoană.
Constrângeri sociale alienante
În poveste, tatăl își mărită fiica pe când aceasta este încă o copilă. Mama și fiica își dau consimțământul la această hotărâre, fiind vorba de o căsătorie aranjată. Viitorii logodnici nu fac cunoștință înainte de căsătorie, fapt care explică de ce logodnicul o acceptă pe slujnică în locul celei care‑i fusese promisă. Într‑un astfel de aranjament, sentimentele și dorințele abia dacă au vreo valoare. Totul este asigurat de educație, iar cele trei picături de sânge au rolul de a aminti acest lucru. Ele sunt purtătoarele unui mesaj complex: ea este fiică de rege, prin urmare, filiația o protejează, dar o și constrânge în același timp. Această povară socială o împiedică pe fată să devină ea însăși. Tatăl, mama, prințul, prințesa și batista ei contribuie la ceva ce se transformă pentru tânără într‑o capcană socială.
