Între oglinzi

Depresia, în toate formele ei, este cancerul proliferant al lumii moderne. Cărți, studii, articole, filme, dezbateri desfac depresia așa cum tai un tort din ingrediente incerte.

În societatea românească tradițională, boala, de orice fel ar fi ea, este ascunsă, în sensul că nu se discută deschis, ci trebuie gestionată și ținută „sub cheie”. Este ceva „de rușine”. Ca și cum ai fi vinovat că te-ai îmbolnăvit. Despre bolile sufletului, la bază dezechilibrele chimice ale organismului nostru, cu atât mai puțin se vorbește…

La începutul anului 2025, într-o postare pe Facebook, Dan-Liviu Boeriu recunoștea că suferă din cauza unei depresii căreia cu greu îi putea face față. Un act de curaj? Un strigăt de ajutor? Ambele, cred. O sinceritate nudă, reconfortantă, în ciuda adevărului cumplit care o generase.

După Aici locuiește frica, roman apărut la editura Humanitas în 2024, scriitorul a publicat anul acesta o altă carte, Acvariul, roman declarat autobiografic, inclusiv prin mențiunea „Și alte câteva dovezi suplimentare” de pe coperta 1, un subtitlu care, în carte, va deschide plonjonul în trecut, pentru a înțelege mecanismele, mai mult sau mai puțin subtile, care au declanșat ulterior boala.

Dan devine protagonist în propria carte confesivă, sub forma unui bărbat vulnerabil, rămas brusc descoperit în fața unei depresii devastatoare, manifestată prin semnele clasice: atacuri de panică, tremurături, respirație grea, vedere încețoșată, imposibilitatea de a se deplasa fizic. Scos brusc din rostul unei vieți profesionale și familiale aparent împlinite, echilibrate, acest bărbat trebuie să învețe treptat cum să coabiteze cu boala de care, pe zi ce trece, devine tot mai convins că „nu va scăpa niciodată”. Iar pentru ca această coabitare să reușească, Dan trebuie să-și cunoască bine „adversarul”…

Unul dintre motto-urile cărții este „Sunt vinovat de ceea ce scriu”. Nu la responsabilitatea cuvântului scris cred că face referire autorul, ci la pactul cu realitatea, cu experiențele personale transferate într-o carte autoreferențială. Scrisul, în acest caz, este terapie și fixare (stocare) a unei realități care, odată prinsă în cuvinte, se transformă într-o „dovadă suplimentară” și, evident, într-o formă de supraviețuire. Scrisul transformă astfel o experiență de viață personală într-o poveste, iar povestea ajută la înțelegerea și acceptarea acelei experiențe. De altfel, și în precedenta carte autorul are un motto asemănător: „Nu se poate scrie decât ceea ce s-a trăit”. Reflexivul impersonal este înlocuit, ulterior, de asumarea persoanei I și perspectiva subiectivă a bărbatului hotărât „să țină în frâu imaginația, ca să lase loc autenticității să se manifeste”.

Cred că de multă vreme nu am mai citit o carte atât de răscolitoare. O carte atât de dureros vie. O carte-rană și o carte-balsam. Poate și pentru că știu, din experiență, cum se manifestă „demonii cei mici” din creierul nostru și cât de inegal este, adesea, raportul de forțe în acest caz. Poate doar celebra „Demonul amiezii” a lui Andrew Solomon, veritabilă anatomie a depresiei, analizată clinic, din perspectiva unui autor care este doctor în psihologie, să fi exercitat asupra mea o influență atât de mare. „e o carte mult mai apăsată, mult mai personală și mult mai intimă decât precedenta”, nota Dan-Liviu Boeriu în martie, pe Facebook, la apariția romanului Acvariul, recunoscând, de asemenea, că și-a „asumat toate riscurile unor confesiuni la limita suportabilității”.

Acvariul este, fără îndoială, o carte mult mai personală decât Aici locuiește frica, fie și numai pentru faptul că încărcătura emoțională este la „limita suportabilității”. Are omul fragilități și limite? Dar, mai ales, au voie și bărbații să-și arate vulnerabilitatea și să „dețină” un „loc de plâns”, cum este păduricea de la marginea orașului, în care poți da frâu liber strigătelor și plânsului în hohote? Această confesiune dinamitează clișeul despre forța interioară a bărbatului, despre comportamentul macho, inculcat băieților încă din familie, educație extrem de păguboasă pe termen lung.

Ce face bărbatul din această carte? Traversează un prim episod anxios, trece apoi prin altele, iar viața lui, așa cum o știa, se schimbă radical. Nu mai are bucurie, nu mai are răbdare cu soția, cu fetițele. Dispare somnul. Se confesează unui prieten bun. merge la psihiatru, urmează o terapie medicamentoasă, dar permanent are sentimentul, apoi convingerea că boala l-a înhățat pentru a nu-i mai da drumul niciodată, căci boala

„e ca un animal care-mi joacă pe sub piele, care-mi umflă venele, care îmi roade stomacul și-mi strânge între dinți inima. Vorbește prin gura mea, se uită la lume prin ochii mei, adulmecă pericolul prin nările mele, chiar și atunci când primejdia e irațională. Mă comport ca un prizonier al unei ființe sălbatice îngropate în mine, ca sclavul unei viețuitoare fără nume, fără vârstă, fără astâmpăr” (pag. 69).

Boala nu doar ia în posesie, ci este luată, la rândul ei, în posesie de către cel bolnav, care își observă cu atenție corpul și manifestările cu caracter clinic, descriindu-le cu acuratețe. Pentru a-și înțelege cu adevărat boala, bărbatul evocă, în două dintre capitolele romanului, vârste și momente din propriul trecut: o excursie în Grecia cu familia (ultimul moment cu adevărat fericit, anterior declanșării depresiei), tulburarea alimentară din adolescență (când, de teama de a nu voma, nu mai putea să mănânce nimic și slăbise îngrozitor), timiditatea excesivă și introvertirea din timpul facultății când, printr-un mecanism de autoapărare, dezvoltă un comportament dublu: fetelor le pare un tip misterios, iar băieților unul cu simțul umorului („cu Dan se râde”). Fiecare dintre aceste decupaje poate avea legătură cu depresia, poate construi fondul sau fanta prin care boala își va strecura ulterior perfidia. Emblematic este, în capitolul Mărul, episodul în care, primind acest fruct de la o fată cu identitate imprecisă, bărbatul nu îl consumă niciodată, ci îl va lăsa să se deshidrateze pe o masă. Simbol străvechi al tentației, al ispitirii? Sau mai degrabă al non-implicării emoționale?

În Palmele, Dan evocă un episod tulbure din viața de notar, când îl cunoaște pe un oarecare Petru, bolnav psihic și ulterior criminal. Dan este astfel în preajma Răului, expus tulburării și dezechilibrului. Răul și boala pot fi adesea complementare, se pot favoriza una pe cealaltă: intercalarea acestor momente din trecut cu prezentul au atât rol explicativ, cât și dorința secretă de familiarizare cu dușmanul din corp și din creier, care îi afectează relația cu sine și cu cei dragi. Trebuie să-i facă loc bolii în viața din prezent, să gestioneze anxietatea, nervozitatea, nerăbdarea, împuținarea bucuriei de a trăi.

La final, imaginându-se bătrân, asaltat de boli specifice vârstei, bărbatul pare învingător în lupta cu depresia, reușind să încheie un cerc existențial în care se produce împăcarea cu viața, cu sfârșitul inerent…

De ce Acvariul, cât se potrivește romanului un astfel de titlu?

Aflat în cabinetul psihiatrei, Dan observă pe birou cum

„într-un vas de sticlă, mic și sferic, un peștișor beta splendens de culoarea cernelii se-nvârtea în cerc (…). Era singur într-un acvariu prea mic, într-o realitate de sticlă pe care n-o va mai putea părăsi vreodată. Viața de dincolo de ocean i se arăta colorată, însă rece și neprimitoare. Zbaterea lui, descriind cercuri ale unui dans vital, îmi confirma bănuiala: te miști doar în interiorul lumii tale, nimeni și nimic nu te mai poate scoate de acolo” (pag. 72-73).

Boala e un acvariu. Mintea e un acvariu. Viața, cu realitatea ei neprelucrată, brută, e un acvariu. Suntem, de fapt, singuri față în față cu demonul nevăzut, oricât de aproape ne-ar fi cei care ne iubesc. Depresia nu se reduce la un simplu dezechilibru chimic, ci are legătură cu mulți ani factori din viața noastră. Acvariul devine astfel metafora emblematică pentru însingurarea noastră, pentru limitele noastre, pentru fricile și întrebările încă necorporalizate în scris. Dedublat, într-un poate disperat, dar necesar exercițiu de obiectivare, Dan se privește ca și cum s-ar afla între oglinzi paralele:

„ …mereu mă simt ca într-un acvariu, simt că mă separă de lume niște pereți de sticlă, că văd totul fără să pot intra cu adevărat în interiorul lucrurilor. Am ajuns un fel de spectator al propriei mele vieți și a celor din jurul meu” (pag. 43).

Încerc să îmi imaginez cum literatura se hrănește vampiric din viața noastră, din realitatea care ne conține. Efortul de a scrie aduce oare alinare? Eliberează în vreun fel? Salvează dansul acelui peștișor care visează zilnic imensitatea balsamică a oceanului?

Scrisul rămâne, spuneau latinii.

Acvariul de Dan-Liviu Boeriu