Copiii căilor ferate

În prim-planul cărții acesteia publicate în 1905 apar personaje de o inocență aparte.

Copiii și cei mai mulți dintre adulți trăiesc într-o lume ideală în care nu prea există lucruri rele și, când sunt, pot fi îndreptate cu răbdare și bunăvoință.

Proverbul „Așchia nu sare departe de trunchi” se potrivește cu minunatul roman despre aventurile unei copilării ușor apăsate de întorsăturile neplăcute ale destinului. S-ar putea spune, de asemenea, că binele învinge răul îndeajuns de repede, astfel încât amărăciunea să nu întunece vârsta inocenței.

„Acești trei copii norocoși aveau mereu tot ce le trebuia: haine frumoase, foc în șemineu, o cameră drăguță, plină cu mormane de jucării, și un tapet cu Mama Gâscă. Aveau o dădacă bună și veselă și un câine, pe nume James, care era chiar al lor. Mai aveau și un tată, care li se părea pur și simplu perfect: niciodată supărat, niciodată nedrept și întotdeauna gata de joacă – iar dacă se întâmpla vreodată să NU poată, avea un motiv excelent, pe care îl explica copiilor într-un mod atât de interesant și de amuzant, încât aceștia erau convinși că tatălui lor îi era greu când nu putea să stea cu ei.

Vei gândi că trebuie să fi fost foarte fericiți. Și chiar erau, dar nu au ştiut și cât de fericiți decât în momentul în care zilele frumoase din Casa Roşie au luat sfârşit, după care s-au văzut nevoiţi să ducă o viață cu totul diferită.” (p. 10)

Brusc, armonia vieții de familie se rupe din pricina unor întâmplări care rămân neclare până la final. Tatăl pleacă de acasă și va lipsi o perioadă. Copiii înțeleg că se întâmplă ceva grav, însă acceptă să se comporte ca și când ar porni într-o aventură. Împreună cu mama lor, copiii se mută într-o căsuță de țară, pe care o transformă treptat, cu iubirea lor, într-un cămin.

Apropierea de calea ferată li se pare celor mici extraordinară. Ei privesc fascinați trenurile, care li se par personaje de poveste. Curioși, cei trei copii ajung să afle tot felul de lucruri despre locomotive și chiar să împiedice un grav accident feroviar. Folosindu-se de obiectele personale, copiii opresc un tren înainte ca acesta să ajungă într-o zonă cu alunecări de teren și să se prăbușească în gol.

Fraților nu le este clar motivul pentru care tatăl lor dispare de acasă și de ce sunt nevoiți să se mute la țară, în condiții foarte modeste. Ca să-și protejeze mama, oricum foarte tristă, sunt discreți. Nu întreabă nimic despre tatăl lor. Copiii preiau cu entuziasm responsabilitățile adulților, nu se plâng că nu mai au servitori, nici stilul de viață dinainte, pur și simplu se adaptează.

Fiindcă în noua casă este foarte frig, ei fac rost de cărbune, cărându-l de la magazia depoului. Prinși asupra faptului, își recunosc vina când sunt confruntați cu acuzația de furt. Explicația lui Peter arată intențiile lui bune, ceea ce îl face pe șeful de gară să-și reconsidere atitudinea.

„Paharul lui Peter se umpluse. Săpase după cărbuni, îi găsise, fusese prins, iar acum afla că surorile lui îi făcuseră pe plac.

– Nu mă mai țineți! a strigat el. N-o să fug.

Șeful de gară a dat drumul la guler, a aprins un chibrit şi s-a uitat la ei în flăcăruia pâlpâitoare.

– Ia te uită, sunteți copiii de la Trei Hornuri, casa de mai sus. Şi frumos îmbrăcaţi. Spuneți-mi, ce v-a împins să faceți așa ceva? N-ați fost la biserică? Nu v-ați învăţat rugăciunile? Nu știți că e rău să furaţi?

Acum vorbea cu mult mai multă blândețe, iar Peter i-a spus:

– Nu credeam că furăm. Eram aproape sigur că nu. M-am gândit că poate fi furt dacă iau de la marginea grămezii. Dar, din mijloc, am zis că e ca și cum aş săpa în mină. Vă ia mii de ani să ardeți toți cărbunii ăştia și să ajungeți la partea din mijloc. (p. 47)

Datorită educației primite, cei trei se comportă fără reproș și reușesc să atragă de partea lor întreaga comunitate. Sunt modești și au mintea deschisă. Sunt fermecători. Roberta, Peter și Phyllis știu ce este recunoștința, sunt iubitori și optimiști. O mamă care scrie povestiri pentru a face rost de banii necesari subzistenței le dă o educație desăvârșită, iar ei reușesc să se comporte mereu peste așteptări. Faptul că tatăl revine acasă și își recâștigă onoarea pierdută li se datorează.

Roman al virtuților dobândite prin educație, în familie, Copiii căilor ferate se adresează cititorilor de orice vârstă, dar mai cu seamă părinților care au responsabilitatea modelului personal oferit celor mici. În termenii de astăzi ai marketingului cultural, s-ar putea spune că este o carte de parenting. Dar ce carte minunată!

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Edith Nesbit (1858–1924) a fost o scriitoare și o poetă engleză. Publicând mai bine de 60 de titluri de-a lungul vieții, este considerată prima scriitoare modernă de literatură pentru copii. A influențat mulți scriitori, printre care Pamela Lyndon Travers (Mary Poppins), C.S. Lewis (Cronicile din Narnia) sau J.K. Rowling (Harry Potter).

Las mai jos alte fragmente:

„Mama nu-şi petrecea prea mult timp în vizite plicticoase la doamne plictisitoare, nici așteptând acasă, plictisită, ca doamnele plictisitoare să o viziteze. Era aproape întotdeauna lângă copii, gata oricând să se joace, să le citească ori să-i ajute la teme. În plus, obişnuia să scrie povești în timp ce ei erau la școală, pe care mai apoi le citea cu voce tare după ceai, și întotdeauna compunea poezii amuzante pentru zilele lor de naștere sau pentru alte ocazii importante, precum botezul puilor de pisică nou-născuți, redecorarea căsuţei pentru păpuși ori pentru perioada în care se recuperau după oreion.” (p. 10)

„Pufnind şi suflând zgomotos, locomotiva a pornit iarăși, ducând și trenul cu ea mai departe. Copiii au urmărit farurile din spate ale vagonului de pază până când au dispărut în întuneric. Acesta a fost primul tren văzut de copii pe calea ferată care, în timp, avea să le devină atât de dragă. Habar n-aveau ei atunci cât de mult vor iubi calea ferată și cât de curând va deveni aceasta centrul noii lor vieți, nici ce minuni şi schimbări le va aduce. Doar tremurau, strănutau și sperau că drumul până la noua casă avea să fie scurt. Nasul lui Peter era mai rece decât știa că-l avusese vreodată. Pălăria Robertei era strâmbă, iar elasticul o strângea mai tare decât de obicei. Şireturile lui Phyllis se desfăcuseră.

– Haideți, a spus mama, trebuie să mergem pe jos. Aici nu sunt taxiuri.” (p. 25)

„Erau cele mai frumoase ceasuri pe care ți le poți imagina, și fiecare avea o husă albastră din piele, în care să fie puse imediat ce vor ajunge acasă.

– Trebuie să ții un discurs acum, să le mulțumești tuturor pentru amabilitate, i-a şoptit șeful de gară lui Peter la ureche și l-a împins în față. Să-ncepi cu doamnelor şi domnilor, l-a învățat el.

Toți cei trei copii spuseseră deja Mulțumesc, aşa cum se cuvine.

– O, vai, a șoptit Peter, dar nu i s-a împotrivit şefului de gară când acesta l-a înghiontit. Doamnelor şi domnilor, a început cu voce cam răgușită.

Apoi a făcut o pauză și și-a simțit inima bătându-i în gât.

– Doamnelor și domnilor, e nemaipomenit de frumos din partea dumneavoastră și o să prețuim ceasurile toată viața noastră, dar chiar nu le merităm, pentru că nu am făcut mare lucru, a continuat el iute. În fine, vreau să spun că a fost nemaipomenit de incitant și ce să mai zic… Vă mulțumim foarte, foarte mult.

Oamenii l-au aplaudat pe Peter mai mult decât îl aplaudaseră pe inspectorul general al districtului, pe urmă toți le-au strâns mâna copiilor. Iar aceştia, imediat ce-au putut, s-au retras în mod politicos, mâncând pământul până sus pe deal, la Trei Hornuri, cu ceasurile în mână.” (p. 134)

Copiii căilor ferate de Edith Nesbit