Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, 2026
Traducere și note de Magdalena Ciubăncan
Premiul Osamu Dazai 2020
De la apariție, în 2020, până astăzi, Jurnalul unui vid, roman câștigător al prestigiosului premiu Osamu Dazai pentru debut, care s‑a remarcat prin originalitate în ficțiunea japoneză actuală – o combinație surprinzătoare de introspecție și critică socială rafinată, învăluită într-un umor ușor absurd –, a fost publicat în douăzeci și cinci de țări. Tradus în engleză, a figurat printre cele mai bune cărți ale anului 2022 alese de The New York Times Book Review, The New Yorker, Financial Times și Literary Hub, iar New York Public Library și National Public Radio l-au inclus în topul celor mai apreciate cărți din același an.
Debut îndrăzneț, surprinzător și subversiv, Jurnalul unui vid explorează cu acuitate maternitatea și dificultățile întâmpinate de femei pe parcursul vieții profesionale. La treizeci și patru de ani, Shibata își schimbă locul de muncă pentru a scăpa de hărțuirea sexuală. Noul început nu-i aduce însă egalitatea dorită, iar o farsă neplanificată se transformă într-un joc care îi modelează treptat realitatea. Într-un roman devenit un reper al literaturii feministe, Emi Yagi îmbină satira fină, punând în lumină absurditatea normelor sociale, cu o poveste memorabilă despre puterea interioară a protagonistei.
Scriitoarea japoneză EMI YAGI s-a născut în 1988 în prefectura Nagano și locuiește în prezent în Tōkyō, lucrând ca editor la o revistă pentru femei. Primul său roman din 2020, Jurnalul unui vid (Kūshin techō; Humanitas Fiction, 2026), a câștigat renumitul premiu Osamu Dazai pentru debut. Cartea a fost foarte bine primită internațional și tradusă în douăzeci și cinci de țări, ajungând în scurt timp un titlu emblematic al literaturii japoneze actuale. Apărută în limba engleză în 2022, s-a numărat printre cele mai bune cărți ale anului în publicații și platforme precum The New York Times Book Review, The New Yorker, Financial Times și Literary Hub, New York Public Library și National Public Radio incluzând-o în topul celor mai apreciate cărți din același an. În 2023, Emi Yagi și-a publicat cel de-al doilea roman, Kyūkan-bi no kanojotachi (Femeile în ziua în care muzeul este închis), câștigător, în 2024, al Kawai Hayao Storytelling Award.
Fragment
Săptămâna 23
De când i‑am spus că va fi băiat, domnul Higashinakano mă întreabă la fiecare trei zile dacă am ales deja un nume. Îi răspund fie că încă mai stau pe gânduri, fie că mă voi hotărî după ce îi voi vedea fața, dar el insistă că imediat după naștere nu voi mai avea timp să mă gândesc prea mult la asta. Marți, când era plecat, m‑am dus să‑i pun pe birou niște documente și am zărit un bilețel eșind din caietul lui. Avea lipit un post‑it pe care scria „Domnișoara Shibata“. Mâna mea l‑a luat fără să vreau.
M‑am întors la biroul meu și l‑am deschis imediat. Era o foaie ruptă dintr‑un caiet.
Era împăturit de atâtea ori, încât ajunsese să aibă o textură ca de piele tăbăcită, iar sub cuvântul „Shibata“, scris mare și grăbit cu creionul, erau înșirate cu litere mici și subțiri, ca niște viermișori mișcători, nume ce păreau de băieți. Alături erau notate niște cifre, probabil numărul de trăsături ale ideogramelor. Câteva dintre nume aveau lângă ele un cerc roșu.
Am pus bilețelul înapoi pe biroul domnului Higashinakano. Apoi mi‑am spus că trebuia neapărat să aleg un nume pentru copil înainte să o facă el – orice nume, numai să fie unul care să pară potrivit. În pauza de prânz am dat fuga la librăria de lângă birou și am deschis o revistă pentru femei însărcinate.
Se pare că atunci când se alege numele unui copil, intră în discuție mulți factori. Se înțelege de la sine că se ține cont de rezonanța sunetelor sau de citirea ideogramelor, dar pe lângă acestea mai sunt și altele. Unii oameni pun mare preț pe numărul de trăsături, alții folosesc o ideogramă din numele părinților sau fac referire la anotimpul în care s‑a născut copilul. Erau însă multe aspecte pentru care explicația nu mi se părea satisfăcătoare. De exemplu, ideea că numele care încep cu „s“ dau o impresie de seninătate, în timp ce acelea care încep cu „d“ construiesc o imagine „demnă“. Sau că este la modă să fie incluse în nume caractere chinezești asociate cu anotimpurile sau cu datele din calendar. Au existat dintotdeauna nume enervante care încep cu „s“, iar folosirea unui caracter legat de anotimp pare, la prima vedere, o idee bună, pentru că face mai ușoară explicația originii numelui pentru cei din jur. Fratele meu s‑a născut de Ziua Mării, iar părinții mei i‑au spus Kaito, folosind caracterele pentru „mare“ (kai) și „persoană“ (to), dar până la urmă el a ajuns să‑și urască numele. N‑a învățat niciodată să înoate, a urât vara și toți copiii de la școală l‑au strigat mereu „Aquaman“.
Am continuat să citesc. „Ce fel de persoană vrei să fie bebelușul tău? Fă o listă de trăsături de caracter, pune‑l și pe soțul tău să facă la fel, apoi comparați rezultatele.“ Era o caricatură a unei femei cu o burtă mare, care stătea pe o canapea. „Vreau ca băiatului meu să‑i pese de ceilalți!“ scria în bula de dialog de deasupra capului ei. Un bărbat, probabil soțul ei, stătea alături. Bula lui de dialog spunea: „Eu vreau să fie puternic și ambițios!“ La picioarele lor era o pisică.
Cum eu n‑aveam nici soț, nici pisică, am rămas să mă gândesc de una singură pe culoarul dintre rafturile librăriei. Dacă ar fi să nasc un copil, ce fel de om mi‑aș dori să devină? Dar nici după ce m‑am gândit minute în șir la asta, tot nu mi‑am dat seama ce anume voiam. Mă întrebam dacă era într‑adevăr o idee bună să arunc toate aceste dorințe asupra unei persoane care urma să aibă probabil o personalitate complet diferită de a mea. Mi‑am mângâiat burta, dar tot ce am simțit a fost textura moale a prosopului, care nu îmi spunea nimic.
Pe de altă parte, mi‑au venit în minte nenumărate exemple de cum nu aș fi vrut să fie copilul meu. Cineva fără imaginație, arogant, incompetent. Ar fi fost o problemă dacă devenea o persoană care nu ascultă de nimeni, dar, privind lucrurile altfel, dacă ar fi devenit un om mereu atent la ce spun ceilalți, viața lui ar fi fost plină de nefericire. Deși rareori mai am ocazia să scriu de mână, nu mi‑ar fi plăcut deloc să fie cineva cu un scris de‑a dreptul urât. Și, dacă era posibil, mi‑aș fi dorit să aibă pleoape duble, nu simple ca ale mele.
Am lăsat revista deoparte și am scos agenda, iar mâna mea a început să contureze un chip. Ochii mari, cu pleoape duble, ar fi frumoși, dar poate că și o pleoapă ascunsă, cu un aer melancolic ar avea farmecul ei. Trăsăturile să nu fie prea încărcate. Buze subțiri, nasul nici prea înalt, nici prea mic. Sprâncene scurte, dar frumos conturate. Am adăugat o aluniță sub ochi. L‑am privit și m‑am gândit că nu arată rău deloc.
Cât despre voce… oare cum ar trebui să fie? Privind chipul, m‑am gândit că nu trebuia să fie prea joasă. Nici repezită. Mai degrabă calmă și blândă, dar plină de o inteligență vie. Să nu facă deosebiri între oameni după sex, vârstă sau naționalitate. Să nu ridice niciodată tonul. Să aibă smerenia de a asculta și, totodată, suficientă demnitate încât să nu devină servil. Să fie sociabil atât cât trebuie și să păstreze o doză sănătoasă de îndoială față de lume. Am început să notez toate aceste trăsături lângă desenul feței.
În timp ce umpleam agenda cu gândurile mele, mi‑a venit în minte o întrebare: Câți astfel de copii imaginari am creat de‑a lungul timpului? Și unde or fi ei acum, cum or trăi? Sper doar ca toți să fie bine, oriunde s‑ar afla.
