Mi-am dorit interviul acesta de câteva luni bune. Știam că o să vină în București și îmi tot spuneam în gând „Sper să nu se ivească ceva neprevăzut!”. Am vrut să-i văd și pe câțiva dintre tinerii absolvenți pe scenă, negociind direct cu propriile emoții, în fața unui juriu competent și exigent, deopotrivă, dar și în fața colegilor lor, cei care au umplut Sala Mică la refuz. Te bucură enorm să-i vezi prezenți, să-i vezi că acceptă provocarea și că vor mai mult de la ei, în condițiile în care societatea actuală românească nu le dă foarte multe șanse. Și l-am văzut pe Miklós Bács la sfârșitul zilei, cum îi sfătuia pe tineri, cum le explica ce-a fost bine și ce nu. Iar ei, ei nu se mai dădeau duși, absorbeau din energia lui și din forța pe care o emană prin atitudine și prin tot ceea ce face.
Miklós Bács este directorul artistic al Galei HOP 2018, profesor universitar PhD la Facultatea de Teatru și Televiziune, UBB Cluj, dar în primul rând actor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Un om foarte iubit de către studenții săi, un pedagog cum rar ți-e dat să întâlnești (și o spun în cunoștință de cauză), omul potrivit să fie directorul artistic al GAlei HOP. Las dialogul să vă convingă de cele spuse aici, dar nu înainte de a-i mulțumi pentru calitatea unui schimb de idei care a trecut dincolo de barierele cotidianului constrângător.
Actor și profesor la Universitatea din Cluj. Nu adresez clasica întrebare care dintre cele două vă e mai aproape de suflet, ci vă întreb: ați fi putut fi profesor fără să fi fost actor?
Nu știu! Un lucru e cert: cele două roluri nu prea se împacă. Sunt foarte conflictuale, pentru că actorul este foarte activ, el vrea să facă, iar pedagogul te ajută să poți să te miști, nu să te miști tu în locul studentului. Și atunci, într-adevăr, sunt momente de conflict, când pe scenă mă trezesc că sunt pedagog și vreau să-mi fac meseria, sau la clasă actorul din mine vrea să joace și atunci pedagogul din mine trebuie să-i dea peste mână ca să se abțină. Nu e o combinație foarte bună între cele două roluri.
Da, într-adevăr, cei mai buni profesori sunt teoreticieni, mă refer la acest domeniu al actoriei.
Da, dar e o altă poziție. Eu nu cred în poziția asta de „profesor de actorie”. Profesorul de actorie e un martor. E cineva care reușește să fie prezent, fără să aibă puterea de a-și pune amprenta stilistică sau de gust proprie, pe care un actor o are, ca orice artist, de altfel. Deci, e mai bine să fie un martor. Sigur, aici e vorba și de un context, pe care studentul trebuie să-l înțeleagă: nu e bine să vadă în profesorul lui un pedagog, sau un public, sau un critic, ci să vadă în el atât cât este: un martor. O persoană care este acolo, pe calea devenirii lui.
Într-adevăr, cred că studenții de la Arte, deci inclusiv cei de la actorie, au tendința să-și facă idoli din profesorii lor. Ați observat tendința aceasta la cei cu care ați lucrat de-a lungul anilor?
Nu știu, dar pe undeva este normal ca în secunda în care ai un mentor sau ai o personalitate lângă tine, să-l consideri, până la un anumit moment sau un anumit nivel, mentorul tău. Și asta este un lucru bun.
Până când are el nevoie să crească!
Absolut! Artele așa s-au făcut de mii de ani și așa o să se și facă mult timp: pictorii au mers prin lume după marii maeștri și va veni și momentul când îl vor depăși și acesta mi se pare un moment cu adevărat important. Asta le și spun studenților mei: aștept momentul când ai să te ridici și ai să te revolți împotriva mea, pentru că acela e momentul când te pui pe propriile tale picioare și devii un artist adevărat. Nu e neapărat vorba de un conflict, ci de un pas înainte, e ceva ce lași în urma ta și e bine să faci pasul ăsta. De aceea nu cred că e bine să fie un mentor sau un idol care să-l strivească sau care să nu-i poată oferi dezvoltarea….
Da, au fost cazuri…
… da, sigur, multe. Dar asta din cauza conflictului dintre actor și profesor. Actorul era așa de puternic, încât își punea amprenta.
Dacă stați să vă gândiți, pentru orice meserie ai nevoie de diplomă. Ca să fii actor, îți trebuie diplomă, ca să fii regizor ai nevoie de diplomă. Ca să fii profesor de actorie n-ai nevoie de nicio diplomă. Nu ai studii de profesorat, din păcate. Și asta este o problemă europeană, nu doar la noi. E o mare problemă. Nu există metodologii! Într-un fel, eu cred că profesoratul de artă este o meserie, ba, mai mult, este o artă. Ba și mai mult, este izvorul tuturor artelor. Deci, pedagogul este esențial să fie un artist al pedagogiei. Iar pentru asta îți trebuie, totuși, un fel de metodologie, metode, școală. Ceea ce Anatoly Vasiliev a încercat să facă acum câțiva ani: o școală de vară cu mai mulți profesori din toată lumea; un proiect care se întindea pe trei ani, câte o lună în fiecare an, în care a încercat să facă o școală de pedagogi teatrali. Eu cred că asta lipsește, chiar dacă la București există o secție de pedagogie teatrală, dar nu este în sensul pe care mi-l imaginez eu. Pentru că pedagogia teatrală ar trebui să fie exact la fel ca și o clasă de actorie. Cu un mentor și cu lucruri foarte practice. Nu poți să predai ceva ce tu însuți n-ai experimentat.
Sau să predai ceva în ce nu crezi sau prin care nu ai trecut.
Credința vine după experiență, așa e la noi, în actorie. Asta e o meserie pe care nu ai cum să o predai. Cum să vă spun, noi avem o ustensilă cu care lucrăm în mod primordial și aceasta este Acțiunea. Acțiunea înțeleasă ca phenomenon, nu ca mișcare simplă, fizică. Ea este esența meseriei noastre. Dacă muzica are notele, pictura are culorile… eu întotdeauna asta îi întreb pe studenți: ce meserie aveți? Căci dacă nu vă circumscrieți unui instrument cu care lucrați, înseamnă că n-aveți o meserie! Exact ce ne-a spus și Platon: sau ești un escroc și încerci să mă păcălești, dumneata nu ai o meserie și ai numai harul de la Dumnezeu; ceea ce lui Ion i-a convenit: sigur că da, am harul de la Dumnezeu, el neștiind că pentru Socrate asta era un lucru negativ – însemna că ești posedat, că ești nebun. Asta nu însemna că ai o meserie.
Eu cred, totuși, că actoria este meserie. Dacă avem acest phenomenon Acțiunea care trebuie născută de actor, atunci el, studentul, spre asta trebuie îndrumat. În acest efort are el nevoie de un martor. Iar acest lucru fiind un phenomenon, n-ai cum să-l predai, este o treabă experiențială. Nu o să o înțeleagă și nu o să poată să o perceapă decât în secunda în care o face. De asta nu se poate preda actoria.
Sunteți nu iubit, ci foarte iubit de foștii dvs. studenți. Unii dintre ei chiar sunt fascinați de personaliatea dvs. Fiindcă ați pomenit de poziția de martor, vă adresez două întrebări: cum temperați excesul de admirație al studenților și care credeți că este sursa acestei admirații?
Asta cred că trebuie întrebați ei. Eu nu am avut și nici nu cred că e un lucru prea bun excesul de admirație.
Eu cred foarte mult în ideea de model!
Da, dar modelul ăsta e un idealism pe care-l am și eu. Și nu mă gândesc la lucruri care țin de formă, ci de fond. Cred că ceea ce-i atrage pe ei este și acest idealism al meu, nebunia mea, niște principii în care cred și care se dezvoltă pe parcursul vieții, dar pe care le consider fundamentale. Și ei la acestea aderă! Și, de fapt, modelul lor nu sunt eu, ci ideile în care și eu cred, probabil. Și care, în opinia mea, pe lângă acest phenomenon care se numește acțiune, e singurul lucru care se poate preda. E o atitudine față de propria ta meserie. Atitudinea, da, asta se poate preda. Prin exemplu. Și atunci cred că ceea ce ei consideră a fi un ideal, e acest set de idei în care eu cred, ba și ei, ca artiști creatori, cred. Asta îi face puternici.
Achizițiile atitudinale sunt mult mai de durată.
Da, și eu cred la fel. Restul și le dezvoltă.
Da, dar și le pot lua singuri. Informația și-o pot culege singuri. Problema apare când te întrebi ce să faci cu această informație.
Da, atitudinea, asta se poate da mai departe. În rest, nimic altceva!
Și cum le temperați excesul de admirație?
Eu nu-i temperez, se temperează în timp. Pentru că reușesc să facă un pas mai departe și să-și urmeze propria cale și excesul se pierde în timp. Când e vorba de exces, în mod sigur e vorba de o durată scurtă.
Numele tatălui dvs mi-e foarte cunoscut, am crescut ascultând Radio România. Compozitor, dirijor, iubitor de oameni. Cât din ceea ce faceți dvs. astăzi la catedră i se datorează?
Ooo, n-aș putea să cuantific asta! Un lucru este cert: probabil că acest fanatism al meu legat de muncă și de niște idei ale mele în care cred provin de la el.
Deci, credințele!
El a fost un om foarte deschis și foarte curios, ca orice mare artist. În ungurește noi avem o expresie care se numește „barbar de profesie” sau „barbar profesional”: nu vezi nimic altceva în afară de profesie.
Ești claustrat în propria ta meserie.
Exact! Iar tatăl meu era genul de om care pentru muzică sacrifica orice. Din secunda în care-și putea face meseria, nu mai conta nimic în jurul lui, totul se estompa. Și asta probabil că am moștenit-o de la el, ca model.
Dar asta n-a dăunat relației tată-fiu?
Nu, nu… nu, pentru că te simțeai atras în universul lui.
Înseamnă că și el a fost un foarte bun pedagog, exact ce spuneam mai sus.
Da, involuntar, dar așa a și fost. Și studenții lui și cei care l-au urmat, l-au iubit foarte, foarte mult și sunt convins că din această cauză [pentru muzică sacrifica orice]. Idealurile se împărtășesc; nu cred că putem să ne întâlnim în multe puncte noi, oamenii, dar credințele sunt aceste puncte fixe în care te poți întâlni cu ceilalți. Profesia, iarăși, este un punct fix – datorită ei poți să jungi la un numitor comun cu cei din jurul tău.
Credința e cea care se transmite și, într-adevăr, e punctul de comunicare între generații. Cu asta ne naștem și pe asta o transmitem mai departe, involuntar.
Îți construiești un sistem de valori în care crezi, realmente.
Am impresia că înainte de a avea un nume, ați avut un renume. Cât de greu v-a fost să acceptați acest renume?
N-am avut nicio dificultate, pentru că eu n-am urmat calea muzicii.
Da, asta chiar e un avantaj.
Ba, mai mult, și pe linia de actorie am urmat actoria de limbă maghiară, care era la Tg Mureș. Deci, eu foarte repede m-am rupt de ai mei.
V-ați simțit izolat la Tg. Mureș?
Nu, nu, chiar deloc. Pe vremea aceea, la 18 ani era ceva normal. Aveam înflăcărarea tânărului patriot; fiind de etnie maghiară, mi se părea normal să-mi fac studiile în limba maternă.
Mie mi se pare că ați făcut o alegere bună.
Da, deși acum, uitându-mă înapoi, nu sunt ferm convins. Dar am avut un noroc fantastic, pentru că, fără să știu, am intrat pe mâinile celui mai bun profesor, artistul emerit Lohinszky Loránd, pe care l-am adorat. Îl consider și astăzi un al doilea tată al meu; mi-a făcut, la vremea respectivă, unul dintre cele mai frumoase cadouri acceptând să joace cu mine în spectacolul de absolvire, Amadeus de Peter Schaffer; în secunda când îl luam în brațe, îl luam în brațe, cumva, și pe tatăl meu biologic, dar și pe tatăl meu spiritual într-ale meseriei.
Apropo de generații, imaginați-vă că în 2008, când am avut „Ultimul clopoțel” cu studenții care terminau atunci – Lohinszky era deja în vârstă, avea undeva la 70 și ceva de ani -, am avut o ceartă foarte serioasă cu ei. Stabilisem să facem o licitație cu obiectele pe care le-au folosit în spectacolele în care au jucat în studenție (a fost o generație care a avut foarte multe spectacole în anii de studiu, 7 spectacole diferite, au jucat peste 50 de reprezentații), toate obiectele erau create de Damian, colegul lor, care acum e scenograf, el ne făcea decorurile pentru examen. Stabilisem că la 12 avem ultimul curs; m-au anunțat în ultimul moment că ei nu pot decât la ora 13. Eu, care sunt fixist de felul meu, m-am simțit jignit, m-am supărat până la Dumnezeu. Ei invocau tot felul de motive (că vor să se filmeze în direct, mă rog, scuze care mie mi se păreau aiuristice). De fapt, ei s-au dus până la Tg Mureș și l-au convins pe profesorul meu, un artist emerit și un cinic (deci care nu stătea de vorbă cu oricine), să participe la „Ultimul clopoțel”. Eu nu știam nimic, stăteam în ultimul rând, supărat în continuare, ei că au avut nevoie de o cameră de filmat ca să mă filmeze pe mine, să vadă ce reacție am. La sfârșit, una dintre studente a spus întregii săli: „Pentru că suntem la ultimul nostru curs, am dori tare mult să-l facem pe profesorul nostru să se simtă din nou student”. Și au deschis ușile și l-au adus pe profesorul meu. În secunda aceea mi-a fugit pământul de sub picioare! A fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care au putut să mi-l facă și pe care o viață întreagă n-am să-l uit. Și, pe undeva, îl simțeam și pe profesorul meu mândru să mă vadă printre studenți. Pentru că, involuntar, munca lui mergea mai departe.
Juriul preselecțiilor Galei HOP 2018
Credit foto: Andrei Gîndac
Charisma personală există, nu ne putem îndoi de asta. Bănuiesc că au fost momente în viața dvs. când v-a încurcat, cum ați depășit aceste hopuri?
Eu nu sunt conștient de ea, nici nu mă interesează. Preocupările mele nu s-au îndreptat niciodată către așa aceva.
Știu că sunt actori pe care îi preocupă foarte mult imaginea lor.
Probabil, dar eu nu mă număr printre ei. Dimpotrivă!
Și, fiindcă a venit vorba de hopuri: ce-ați primit de la tinerii cu care ați lucrat la Galele HOP? Ce le-ați oferit dvs.?
Din păcate, părerea mea de rău este că nu am apucat să lucrez atât cât mi-aș fi dorit, nici cu generațiile anterioare, nici cu generația de acum. Întâlnirile au fost foarte scurte.
Simțiți nevoia ca aceste Gale să cuprindă și workshopuri cu tinerii?
Da, da, se simte nevoia. Poate că n-ar strica să aibă rezervat un timp mai lung pentru lucrul efectiv. De fapt, a fost o idee pusă în discuție încă de la început și la care am ținut foarte mult: Gala să se transforme într-un fel de laborator de actorie, fiind chiar singurul festival pentru tinerii absolvenți din toată țara. Acum, după trei ani, pare să se fi înfăpuit o parte din deziderate; ei vin deja cu o anumită deschidere spre laborator și nu spre rezultat. Da, asta mi-a lipsit, faptul că profesional, n-am reușit să colaborez foarte mult cu ei. Și din vina mea, dar și din vina unei mici desincronizări metodologice: eu fiind profesor, nu pot să fac parte din juriu. De aceea, eu nu am putut să aleg niciodată concurenții cu care (poate că) mi-aș fi dorit să lucrez.
Dan Pughineanu – preselecții Gala HOP 2018 Credit foto: Andrei Gîndac
Bănuiesc că au fost alegeri cu care n-ați fost de acord.
Nu neapărat. Ci poate că au fost tineri cu care mi-aș fi dorit să lucrez. Dar e normal. În momentul în care există un juriu, respect 100% decizia acestuia. Și am încredere: au fost în cei trei ani niște jurii absolut profesioniste. Aceasta a fost singura mea dorință: oamenii cu care se întâlnesc tinerii absolvenți și cu care ar trebui să aibă discuții punctuale, pe lucrările lor, să fie colegi de breaslă, sau actori, sau regizori, cu care să poată dezbate lucruri foarte concrete.
Am impresia că, ulterior concursului și dat fiind că încă lipsesc aceste workshopuri, ei pot să se întâlnească și să dezvolte proiecte profesionale. Mă gândesc acum la CRUD, un spectacol în care joacă participanții la Galele HOP din ultimii doi ani.
Da, acesta a fost norocul unor începuturi; au început să lucreze în echipă. Când ai un ideal acolo, în interiorul lui, te poți întâlni cu alți profesioniști. Acolo e punctul sigur în care poți să faci foarte multe compromisuri (dar în sensul bun al cuvântului). Toată lumea își dorește să ajungă în acel punct profesional. Și atunci, dacă reușești să le dai o idee despre cum se crează această atmosferă, atunci se poate naște în ei ideea de a colabora. Și marea mea satisfacție a fost acest proiect al lui Daniel Chirilă, care a adunat generațiile ultimelor două Gale HOP și a făcut împreună cu ei acest spectacol.
Acesta ar trebui să fie rostul Galei HOP: să le ofere un context, de-altfel singurul, în care ei să se întâlnească profesional, pentru că Gala în sine are patru zile, ceea ce e foarte puțin. La ultimele două ediții a fost un adevărat maraton, pentru că au avut un program foarte încărcat, în care eu cred foarte mult, de la 7 dimineața până la 3 noaptea. Cădeau din picioare după cele patru zile, dar, culmea, le lipsea acest efort după aceea. E incredibil efortul pe care-l depun! În patru zile au workshopuri, dar trebuie să pregătească și un spectacol pentru ultima zi. Iar asta înseamnă o muncă foarte susținută.
Credeți în tinerețea lor și în disponibilitatea lor de a crește. Evident că mulți se vor pierde pe drum sau, de ce nu, vor schimba drumul. Pe aceștia îi considerați eșecuri?
Din cei care au participat la Gală? Nu știu ce să zic. Eu am avut un mandat foarte scurt, de trei ani, al treilea fiind cel de acum, dar nu mi s-a părut că ar fi fost eșecuri. Am reușit să introduc posibilitatea ca cel care câștigă Marele Premiu să facă parte din juriul final în anul următor. Este vorba de un statut, de o recunoaștere în adevăratul sens al cuvântului. Dar cei mai mulți au prins contracte la teatre, inclusiv la TNB. Cred că drumul lor a fost normal, așa cum se și prefigura.
Dar în cazul studenților dvs?
Și acolo, cel puțin la generațiile mele, au fost pierderi, dar minimale și ele au fost întotdeauna contextuale, datorate vieții. Deci, nu putem spune că sunt eșecuri în adevăratul sens al cuvântului.
Juriul preselecțiilor Galei HOP 2018
Credit foto: Andrei Gîndac
Revenind la HOP, asta înseamnă că selecția este foarte bună, dar, pe lângă asta, cred că ajută foarte mult și tradiția acestui concurs.
A făcut 20 de ani, dar încă de pe vremea mea era Gala Tânărului Actor; asta e important, să fie un cât mai înalt nivel profesional. Eu, personal, nu cred în boemia actorului. Poate că și datorită părinților mei, care au avut meserii în care tehnica conta foarte mult, fiind muzicieni trebuiau să exerseze foarte mult. Și de aceea, întotdeauna m-am simțit jignit de cei care credeau în ideea că devii peste noapte actor. Cred că este o meserie (de artă) ca oricare alta, în care tehnica și tot ce înseamnă efort creator sunt foarte importante. Și cei din tânăra generație au aceste valențe: sunt foarte hotărâți și foarte deschiși, vor să muncească.
Cum ați defini dvs. succesul? Când are un actor succes și când are doar noroc?
Depinde ce înțelegeți prin succes; dacă înțelegem carieră, în opinia mea aceasta nu are întotdeauna legătură cu valoarea. Dacă prin succes înțelegem conștientizarea propriei valori și a propriei munci, ceea ce e dificil (de obicei, tindem să le legăm în mintea noastră și valoarea să fie legată de carieră), atunci avem un mare noroc: publicul. Care nu poate fi cumpărat. Numai șansa de a te prezenta în fața unui juriu, care este publicul, numai asta și este foarte important. Pentru că dacă ajungi până la a te confrunta cu un public, atunci probabil că valoarea și cariera ar fi același lucru. Dar, neavând această posibilitate sau șansă de a-și întâlni juriul suprem – publicul, mulți, din păcate, nu reușesc să-și facă o carieră atât cât ar merita valoarea lor artistică reală. Și atunci e o problemă: cât reușești să nu te lași ispitit de construirea unei cariere și să-ți continui proiectele. Dar aceia sunt care sunt valoroși, își continuă proiectele, ei sunt și foarte rezistenți. De aceea spun tot timpul că asta e o meserie care cere foarte multă rezistență. Și foarte multă răbdare.
Care e cel mai bun drum pe care trebuie să meargă tinerii pentru a atinge acest succes?
Munca! Este singura cale! Ea ne salvează de foarte multe ori, chiar și în viața civilă. Credința asta am moștenit-o de la tatăl meu!
Sigur că toți suntem interesați de succes și de carieră, dar ele n-ar mai veni, dacă am sta să ne gândim la asta. Dacă ești atent la drumul tău și la dezvoltarea ta, rezultatul va veni, într-un fel sau altul.
Pe vremea mea, primeai, la sfârșitul facultății, repartiție într-un teatru de stat, ceea ce m-a făcut să spun, mai în glumă, mai în serios, că aveam o „meserie de cimitir”. Dacă terminai facultatea, erai liniștit, că te duceai într-un teatru și de acolo ieșeai sigur la pensie. Dar asta s-a schimbat în mod evident și o să câștige din ce în ce mai mult teren teatrul indepedent. Numai că asta cere puțin timp, pentru că trebuie și o oarecare dezvoltare economică și socială.
Revenind la întrebarea de început, ca să încheiem dialogul în aceeași notă: pentru acești tineri, pe care-i îndrumați doar temporar, sunteți mentor, profesor sau…?
…Martor! Asta am încercat și acum să le explic. Numai că e un joc dublu. Ei trebuie să vină și să accepte ideea că munca lor e mult mai importantă. Trebuie să fie focusați mult mai mult pe ei, decât pe faptul că trebuie să prezinte ceva unui public, că trebuie să fie jurizați și să concureze între ei. Concurența cu ei înșiși e mult mai importantă decât concurența cu ceilalți.
Partea de concurs este adiacentă Galei și trebuie acceptată ca atare, dar eu nu o consider cea mai importantă. Poziția mea e de martor al căutărilor lor.
Apropo de asta, m-am bucurat foarte mult să văd Sala Mică plină ochi și, mai ales, să-i văd urmărindu-se unii pe alții, acordându-și respect și ascultându-se unii pe ceilalți.
M-am bucurat și eu foarte mult când i-am văzut. Pentru că știu că mulți dintre ei n-au avut curajul să se înscrie la preselecții, dar au venit în sală, ceea ce înseamnă că ideea de a se dezvolta profesional a devenit una centrală a Galei HOP și a început să funcționeze.
Mi-a plăcut mult faptul că dvs. v-ați așezat în sală, între juriu și spectatori și, în felul acesta, le-ați dat de înțeles că sunteți un martor pentru ei, cei de pe scenă.
Am făcut-o inconștient, dar da, e o poziție a martorului.
