Rareori ți-e dat să vorbești firesc cu un scriitor. Și în discuția cu el cauți de fiecare dată să refaci starea aceea de grație pe care ai resimțit-o tu, cititor, atunci când i-ai citit cărțile. În cazul lui Evgheni Vodolozkin, lucrurile stau oarecum invers. E atât de uman, de cald și de empatic, încât te aduce el în starea aceea de dialog atât de necesară unui schimb de idei cu adevărat valoroase.
Am avut înainte de interviu emoţii care mi-au dispărut aproape de la sine după primul răspuns. Mărturisirile sale, pentru că asta sunt răspunsurile sale – mărturisiri -, țin loc de punte între scriitor și cititor, ceea ce nu e puțin lucru. Interviul n-ar fi putut avea loc fără ajutorul de neprețuit al Nataliei Polikarpov, care m-a ajutat cu traducerea, și fără intermedierea Ioanei Iancu, cea care a vegheat precum zâna cea bună ca totul să se desfășoare în cele mai bune condiții!
Cultura rusă, cu accent pe literatura rusă, are locul său bine delimitat în interiorul celei universale. Pentru început, cât de rusească credeți că vă este scriitura? Credeți că faceți parte din marea literatură rusă?
Fără îndoială, eu exist într-o anumită tradiție. Mult timp nu m-am hotărât să scriu și am început să scriu după 40 de ani. Aceasta a fost o expresie a respectului meu față de literatura rusă. Deoarece, ca să scrii după Gogol, Dostoievski și Tolstoi este o nerușinare, într-o oarecare măsură. Și pentru asta trebuie să ai motive foarte importante. Dar la un moment dat mi-am dat seama că au apărut probleme care nu existau în vremea clasicilor noștri și eu trebuie să vorbesc despre toate acestea. Și atunci am depășit o oarecare timiditate și am început să scriu. Însă am înțeles că, prin comparație cu marii scriitori, eu ocup un loc destul de modest.
Cărțile dvs. ascund în spatele rândurilor zile și luni întregi de documentare. Cum s-a consolidat această documentare, cu ce efort? Resimțiți tot acest efort ca fiind muncă sau e doar plăcere intrinsecă? Aveți vreodată satisfacția posesiei unui pasaj sau fragment cu adevărat briliant? Vă puteți aprecia obiectiv propriul produs literar?
Cred că sunt un autor destul de realist. Și când este scrisă o lucrare și, în general, după un oarecare timp, pot să apreciez calitatea acesteia. Am oarecare dificultăți în timp ce scriu sau imediat după ce am scris. Îmi este greu să mă uit cu ochi străini, cu alți ochi. Însă în momentul în care mă îndepărtez puțin de lucrare fac o evaluare destul de adecvată. Văd greșelile și inclusiv pe cele faptice; de exemplu, pot să încurc locul unde se află eroii secundari. Un exemplu concret: la început, în Laur, se spune că personajul este din Novgorod și apoi se spune că este din Moscova.
Văd lucrurile acestea faptice. Și mai văd fragmente pe care acum poate că le-aș scrie altfel. Eu în evaluările mele sunt destul de obiectiv. Rar pot să spun: „Da, într-adevăr, acest lucru este scris bine!”. Însă, în general, asemenea declarații sunt rare, pentru că eu nu-mi recitesc lucrările. Uneori, în recenzii îmi văd citatele și mă gândesc: „Da, nu e rău!” sau, dimpotrivă: „E fără gust, nu trebuia să scriu așa!”. Însă, dacă e să fiu total sincer, eu îmi scot din cap aceste lucruri [după ce am scris cărțile respective]. Operele au viața lor. Ca atunci când se fac copiii mari: îi iubești, dar te vezi foarte rar cu ei.
Se știe că trăim într-o epocă mediatică, în care forța imaginii este cultivată peste măsură. Impactul acesteia la public crește în funcție de ineditul conținutului. Romanele dvs. sunt recognoscibile datorită unor astfel de imagini, memorabile, care duc cu gândul la mijloacele de creație specifice artei cinematografice. Cum ajungeți la astfel de imagini? Le căutați sau vin de la sine, pe calea simțurilor?
Fără îndoială, pe calea simțurilor, pentru că este principala cale. Dar lucrez foarte mult ca acest lucru să fie vizibil. Pentru că una dintre sarcinile literaturii este de a numi, de a descrie, pentru că până la scriitor n-a existat o prezentare a unui anumit sentiment, a unui simț. De exemplu, la Vladimir Nabokov – el are o expresie – „sunetul de scoică al vieții veșnice”; este foarte precis, pentru că sunetul acela gol al scoicii ne arată ce este acel nimic unde pleacă omul, mai ales atunci când nu crede în Dumnezeu. Este exact ca atunci când iei o scoică și acolo este acest sunet gol. Este veșnicia spre care pleacă omul.
Cred că nimeni nu putea să descrie așa de precis cum a făcut-o Nabokov. Ideea este că pentru a înțelege lucrurile trebuie în primul rând să le numești. Iar literatura numește ceea ce nu este numit. Am vorbit astăzi mult despre [Aleksandr] Blok. Și el are următoarele versuri: „Vreau foarte mult să trăiesc / Și să fac ceea ce nu a fost făcut.” Este ceea ce face literatura. Ea numește și atunci când ceva este numit atunci poți să te gândești la aceasta, devine subiectul gândirii. Pentru că altfel se întâmplă ce s-a întâmplat cu ciclopul Polifem; când Odiseu l-a întrebat „Cum te cheamă?” el a spus „Nimeni” și când i-a scos ochiul, ciclopul a început să-l întrebe: „Cine te-a supărat?”, iar acesta a spus „Nimeni!”. Dacă omul nu are un nume atunci totul merge pe calea greșită. Literatura ar trebui să dea nume, să numească și eu mă străduiesc să fac acest lucru bine.
În „Aviatorul” există un continuu balans, n-aș spune neapărat antiteză, între „ieri” și „azi”, balans evidențiat prin tehnica contrastului. Conștientizarea diferențelor de către personajul principal se face cu dificultate, uneori devine imposibilă. Întrebarea mea pentru scriitor este: cât de greu v-a fost să mențineți acest balans, acest echilibru între două lumi, pentru că ambele sunt prezente în continuu între coperți, nu există moment în care să spunem că acțiunea se derulează exclusiv în prezent sau exclusiv în trecut?
Eu aș spune următorul lucru: chiar și acea carte care în mod formal este dedicată trecutului, în final este despre actualitate. Pentru că fiecare timp este interesat numai de sine. Dacă timpul este interesat de un alt timp, atunci îl privește ca pe o oglindă. Și-n această oglindă sunt contemporanii noștri. Aș spune următorul lucru: propriul timp poți să-l descrii prin două mijloace, primul mijloc este să descrii ceea ce este, sau poți să descrii ceea ce nu este. Iar când am scris „Laur”, am descris ceea ce nu există în contemporaneitate: tendința pentru iubirea veșnică, gândurile despre Dumnezeu și multe alte lucruri. Și așa a reieșit că toate aceste lucruri nu sunt îndeajuns.
Când am descris toate acestea au început discuții: da, avem nevoie de aceste lucruri și ne pare rău că nu există. De aceea pot să spun că-mi este destul de ușor să mențin balansul între trecut și prezent. Echilibrul meu constă și în aceea că și trecutul este o oglindă pentru prezent.
Această atenție pentru detaliu – resimțită pe tot parcursul narațiunii – este nativă sau cultivată?
Este ceea ce mi-a venit odată cu experiența de viață. Sunt locuri unde am trăit și nu mi-au creat anumite impresii, dar după ani de zile încerc să mi le amintesc în fiecare detaliu. Îmi amintesc cele mai mici detalii, pentru că așa-mi cere sufletul. Chiar aș face o analogie. Emigranții ruși când plecau la Paris sau la Londra sau la Berlin, știți care era jocul lor preferat? Seara se adunau și încercau să descrie anumite lucruri sau fenomene legate de Rusia.
De exemplu, mergeau cu troleibuzul de la Piața Roșie până la marginea Moscovei și numeau toate stațiile. Și unul spune: „Nu, ai scăpat următoarea stație, ai scăpat stația Piața Pușkin”. Și-și aminteau în detaliu ce se vedea de pe geam, era o reîntoarcere/revenire a ceea ce li se părea lor că nu va mai reveni. Iar în ceea ce privește trecutul, cu toții suntem emigranți. Dar am trecut în prezent. Și din prezent încercăm să refacem trecutul. Și cu cât scrii mai bine și-ți amintești aceste detalii, cu atât ai mai mult succes în acest joc.
Am găsit multe referințe la atrocitățile de la Solovki și de cele de la Kolîma (pentru bookhub.ro am și scris o cronică a cărții lui Șalamov). Credeți că oamenii au uitat sau nu vor să-și aducă aminte de crimele produse în numele comunismului? Este nevoie de o mai bună cunoaștere a istoriei adevărate a comunismului și crimelor împotriva umanității?
Sunt sigur că aceste lucruri trebuie să le ținem minte, pentru că altfel istoria se va repeta. Atunci când oamenii spun „Știm cum să-i facem pe toți fericiți, trebuie doar să distrugem câteva milioane”, acești oameni trebuie îndepărtați imediat din societate. Trebuie să ținem minte. Istoria în sine nu ne învață nimic. Nu învățăm nici din evenimentele politice, întrucât condițiile politice nu se repetă. Dar putem să spunem că istoria nu ne învață nimic? Nu putem să spunem! Singurele lecții pe care le luăm din istorie sunt lecțiile de etică. Nu politice, ci etice! Dacă vedem cum un anumit comportament politic duce către victime, către jertfe, noi ne amintim de acele vremuri îngrozitoare, fie în Rusia, fie în Europa, și înțelegem că trebuie să acționăm altfel.
Această amintire a crimelor este o amintire pentru cei care consideră că poți să ai victime doar pentru fericirea viitorului. Iar literatura aici este plină de sensuri și foarte importantă. Vă amintiți fraza lui Dostoievski – „Dacă în numele viitorului e nevoie măcar de lacrima unui copil, atunci nu am nevoie de acel viitor luminos!”. Doar ni se pare că va fi numai o victimă, iar în rest totul va fi bine. Pentru că lucrurile nu se limitează la o singură victimă; o victimă aduce după sine alte zece, cele zece aduc alte o sută și tot așa mai departe. Aceste lecții etice ne arată că dacă pornim pe calea victimelor, acestea vor fi fără număr. Nu există „puține victime”, acestea se transformă fără îndoială în „multe victime”.
În prima parte a romanului, narațiunea aparține unei singure voci, în partea a doua sunt trei voci. Se face cumva o trecere de la universul interior al omului la cel exterior acestuia, o trecere fără prea multe hopuri, astfel încât la finalul romanului avem un întreg univers, o întreagă istorie, alcătuită din trecut și prezent? Cum stăm cu viitorul?
În contextul întrebării de dinainte, întrebarea despre viitor este foarte importantă. În acea utopie îngrozitoare pe care au încercat să o realizeze U.R.S.S. și (oarecum) România, viitorul joacă un rol foarte important. Exista cultul viitorului și în numele acestui cult, de fapt, erau legate prezentul și trecutul. Se reprezenta astfel: trecutul nu a existat, iar prezentul este important doar ca un mijloc de formare a viitorului. Și oamenii noștri, generații întregi, au muncit în numele acestui viitor. De fapt, cu cât vorbim mai puțin despre viitor, cu atât este mai bine. De exemplu, în Evul Mediu se vorbea foarte puțin despre viitor. Deoarece conștiința în Evul Mediu era altfel. Noi ne bazăm pe filosofia progresului; așa, vorbind în general, noi spunem că mâine va fi mai bine decât astăzi, însă mersul istoriei nu confirmă o asemenea poziție. Dacă după Pușkin, Gogol și Dostoievski, Rusia îi aplaudă pe Stalin și Lenin, nu prea văd aici niciun progres. Fiecare timp trebuie să se ocupe de sine însuși, în primul rând din punct de vedere spiritual. Pentru că nu poți să muți centrul de greutate în viitor. Dar ce, oamenii din prezent nu sunt un tot, integri? Oare ei nu merită fericire? În Evul Mediu se considera absolut diferit; se considera că punctul maxim al dezvoltării omenirii deja trecuse, iar acest punct maxim era întruchiparea lui Iisus Hristos. Pentru că după ce a apărut El, începe oarecum degradarea. Spun acest lucru pentru că pot fi multe puncte de vedere în ceea ce privește dezvoltarea omenirii. Și viitorul nu este chiar punctul cel mai bun pentru a-ți concentra toate eforturile mentale: este o fantomă. Dacă știm ceva despre trecut și despre prezent, despre viitor nu știm nimic. Și de ce să ne gândim la ceva despre care nu știm nimic? Sigur, trebuie să avem în vedere consecințele acțiunilor pe care le facem acum, dar nu este corect să ne gândim la viitor ca la un sistem. Acesta este bolșevismul.
La un moment dat, în partea a doua a cărții, personajele principale sunt puse cumva în fața unei alegeri: dreptate vs milă, onoare vs curaj. Dvs. ce ați alege?
Eu aș alege mila. Tot restul, în afară de milă, ar putea fi instrumentat. Curajul este ca un topor: poți să spargi multe lucruri utile (să faci multă treabă bună), dar poți să și omori pe cineva. Depinde în ce direcție este orientat curajul. Până la urmă, chiar și bandiții care jefuiesc o bancă sunt și ei curajoși. Dar noi nu ne bucurăm că ei sunt curajoși. Onoarea pare a fi și ea un lucru bun. Dar, dacă în numele onoarei omul face lucruri care nu pot fi îndreptate, de exemplu harakiri, atunci mai bine fără onoare!
Am rămas fascinată de frumusețea acestui construct literar, de delicatețea și profunzimea omenescului specific lui Innokenti. În timpul lecturii am realizat multe asocieri livrești și nu numai; poate că cele mai des prezente au fost cele cu „Zgomotul lucrurilor în cădere” de Juan Gabriel Vásquez (unde zgomotul este dat de căderea unui avion în cele mai adânci hăuri, de toate bagajele în cădere liberă și țipetele oamenilor în pragul morții); a doua asociere am făcut-o cu „Pacientul englez” al lui Michael Ondaatje. Ce au comun cele trei povești: zgomotele lumii exterioare personajelor principale, liniștea interioară (pierdută, regăsită, căutată), alternanța dintre isteria cotidiană și regăsirea sinelui? Cum vă raportați dumneavoastră, autorul „Aviatorului”, la zgomote și liniștile (pierdute/regăsite) personajelor centrale ale romanului?
Sunetul înseamnă foarte mult. E suficient să spun că multe fragmente din roman le-am scris ascultând muzică. Dar sunt foarte precaut aici. Pentru că acea calitate minunată a muzicii pot să o consider ca fiind o calitate a prozei mele. Trebuie să fiu foarte atent. Însă, în general, sunetele încep întâi să mi le redau în mintea mea și apoi mă gândesc cu ce seamănă și încep să le descriu. Cândva, pot să scap ceva: cu ce seamănă aceasta? [ia paharul de sticlă și-l lasă să cadă pe masă]Reușesc să descriu. Ce înseamnă pentru mine comparațiile literare: mă străduiesc să mă îndepărtez de acestea, trebuie să ascult eu singur, atent. Însă pot să vă spun și o istorioară nostimă. Ați amintit despre aceste catastrofe legate de sunete. Când de-abia fusese anunțat romanul „Aviatorul”, la editură a sunat o companie aeriană mare și a întrebat despre ce este romanul. Voiau să participe la lansarea romanului, asemenea poveștii din carte cu reclama la legumele înghețate. Și când, în final, li s-a spus că „n-a ieșit sașiul” și-au luat „la revedere!”. Când mi-au spus editorii că am primit un asemenea apel telefonic, le-am spus că sunt posibile și alte variante, că poate ne-ar fi înțeles. Dar dacă este să vorbim serios, trebuie să scrii astfel încât să nu mai sune nicio companie aeriană.
De multe ori m-am gândit în timpul lecturii că romanul dumneavoastră este „universal”; în ciuda faptului că sunt foarte multe date care țin de istoria Rusiei, inclusiv descrieri minuțioase ale unor străzi, cartiere și clădiri anume, cred că acțiunea în sine ar fi putut să se desfășoare oriunde în altă parte. Sunteți de acord cu mine sau nu? V-a tentat vreodată în timpul scrierii să mutați acțiunea în alt loc decât Sankt Petersburg?
Îmi plac diferite locuri, însă, în principal, acțiunile romanelor mele se petrec la Sankt Petersburg, pentru că este orașul pe care-l cunosc foarte bine. Ce e e interesant aici: pentru a descrie bine ceva trebuie să nu-l știi. Câteodată mi-era teamă că cunosc prea bine vechile timpuri ale Rusiei, pentru că sunt specialist în literatura veche a Rusiei. În timp ce mulți scriitori studiază bine materialul, eu mi-am pus ca sarcină în fața mea să uit, deși e foarte greu. Nu trebuie să fie un exces de informație. În viitorul roman, cea mai mare parte a acțiunii nu se va desfășura în trecut, romanul are o denumire de lucru și acțiunea va fi tot în Sankt Petersburg, dar și Veneția.
Cât de greu ar fi să acceptați o ecranizare a „Aviatorului”? Și dacă vă surâde ideea, în ce manieră regizorală v-ar plăcea să-l vedeți redat pe marile ecrane?
Eu am semnat contracte pentru ecranizările romanelor „Laur” și „Aviatorul”. Dar după semnarea contractelor a intervenit, nu o să credeți, problema … banilor. Din păcate, nu avem prea mari perspective. Pentru „Laur” am semnat un contract cu un o casă mare de film (Kino Grup) și ei au cerut să nu spun regizorul până ce nu începem efectiv să lucrăm; al doilea contract este pentru un serial de televiziune după „Aviatorul”, dar există și acolo probleme. Ei au spus că „pentru «Aviatorul», dumneavoastră aveți scenariul gata făcut, descrierile sunt atât de clare, încât e suficient să mergem după descrierile dumneavoastră”.
Fascinația pentru zbor: cum stați, Evgheni Vodolazkin, cu zborul? Vă e frică de avion, aveți rău de înălțime? Vă place să fiți „în aer”?
Trebuie să zbor foarte mult. Aproape în fiecare săptămână zbor undeva. Sau la două săptămâni. Și am văzut multe lucruri. Am văzut turbulențe de-am zis că n-am să mai apuc altele și, în general, n-am să mai văd nimic. Dar Dumnezeu m-a salvat. Eu nu am fobii în ceea ce privește zborul pentru că, în general, consider că dacă Dumnezeu vrea să ia la el un om, poate să-l ia și de la lucru, și de la bar, și din zbor. Noi avem o zicală: „Visul nu împiedică moartea!”. Mie-mi place zborul și în sens direct, și în sens indirect; multora le scriu pe „Aviatorul” că le doresc „Un zbor plăcut!” sau „Vă doresc zboruri multe!”.
Și ca să nu lăsăm „în aer” cititorii dumneavoastră fideli, pe când viitorul roman?
Când ajung la Sankt Petersburg, mă așez și scriu. Nu sunt genul de om care așteaptă să vină inspirația. Sunt un om foarte pragmatic, mă așez și scriu. Dar la Petersburg sunt un oaspete destul de rar, pentru că permanent mă aflu undeva. Textele mele sunt publicate, mi se pare, în 27 de țări ale lumii, iar eu trebuie să fiu acolo, la prezentarea cărților, și, în plus, călătoresc mult prin Rusia. Așa că la Petersburg nu sunt foarte des. Și mi-a mai luat foc și căsuța de vacanță, acolo unde mă refugiam ca să scriu. Acum trebuie să mă refugiez în altă parte ca să scriu, cred că la București, pentru că-mi place foarte mult aici. Eu sper să vin la sfârșitul lunii iunie, dar pentru un alt eveniment.
Mulțumesc pentru că mi-ați dat spre citire unul dintre cele mai frumoase romane și pentru că mi-ați readus aminte că avem simțuri care ne sunt date pentru a ne defini ca oameni!
Foto: Natalia Polikarpov și Evgheni Vodolazkin după interviu.
