„România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910” de Constantin Bărbulescu

Unul dintre dezavantajele majore ale studiului istoriei este reprezentat de faptul că spectrul evenimentelor analizate se pretează oricărui fel de interpretare. Cu alte cuvinte, despre istorie se poate scrie aproape orice, iar faptele pot fi distorsionate, simplificate sau amplificate în acord cu viziunea, uneori subiectivă și îngustă a istoricului. Istoria, așa cum afirma Paul Veyne, nu are metodă; în plus, aș adăuga, comportă un grad de acuratețe determinat, de multe ori, de factori extrinseci domeniului, un exemplu la îndemână fiind naționalismul. Aflat mult timp în avangarda ideatică, naționalismul a imprimat un stil aparte scrisului istoric, devenit un receptor al iluziilor colective și al imaginii de sine, ce nu putea fi, în nici un fel, întinată sau tulburată. Istoria nu mai apare, astfel, ca un spațiu al contradicțiilor, înțesat de nuanțe, ce dezvăluie deopotrivă lumină și întuneric, ci este exclusiv guvernat de pozitiv și serenitate.

Acesta este cazul modernizării românești, fenomen amplu și complicat, care implică transformări fundamentale unui spațiu caracterizat de un retard accentuat în raport cu statele din vestul Europei. Or, acest proces nu poate și nu trebuie a fi privit doar ca o succesiune fericită de evenimente, care au împins România în concertul civilizației occidentale. Sigur, dacă vom compara nivelul Principatelor Române de la 1859, de pildă, cu cel de dinaintea izbucnirii primului război mondial, nimeni nu poate nega progresul însemnat care se făcuse, sub multiple aspecte: Unirea și obținerea independenței de stat, instaurarea monarhiei străine, cristalizarea partidelor politice, construirea de căi ferate, apariția Universităților, ridicarea unor edificii impresionante și așa mai departe. Chiar contemporanii timpului respectiv aveau sentimentul nobilei misiuni pe care o îndepliniseră, așa cum aceasta este reflectată în cadrul Expoziției din 1906. Da, a existat un proces amplu de modernizare, cu toate că aceasta a fost una fragilă și incompletă, așa cum a atras atenția Titu Maiorescu, într-un moment de luciditate aproape fără precedent în cultura noastră. În 1907, România a fost zguduită din temelii de una dintre cele mai importante răscoale țărănești, care a tulburat conștiințele și a redefinit imaginea de sine a românilor. Neliniștită, mirată sau uluită, o parte importantă a elitei românești realiza brutal existența unei alte Românii, prea mult timp minimalizată sau neglijată: România rurală.

Cum arăta, însă, această Românie rurală, care îi era starea de spirit, ce nevoi materiale avea, ce aspirații? Un posibil răspuns s-a încumetat să ni-l ofere Constantin Bărbulescu, prin intermediul lucrării „România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910”, apărută la editura Humanitas, în 2015. Cartea, o „cercetare de imagologie socială” (domeniu încă prea puțin prezent în istoriografia noastră) urmărește să analizeze imaginea pe care o parte a elitei noastre, reprezentată de corpul medical, o construiește, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, asupra lumii rurale, în general și a țăranului, în special. Din fericire pentru istoricii zilelor noastre, medicii sunt personaje active, care au lăsat un număr impresionant de scrieri, fie oficiale, fie personale (rapoartele sanitare sau memorialistica medicilor), care ne ajută la creionarea unui tablou cât mai apropiat de realitate în ceea ce privește starea satului românesc și a locuitorilor săi. Chiar dacă la început, aceste rapoarte tindeau să fie pozitive și să aprecieze, de pildă, hărnicia țăranilor, odată cu trecerea timpului, imaginea despre lumea rurală, din perspectiva medicilor, se va deteriora și va contribui la perpetuarea unor stereotipuri ce atribuia țăranilor trăsături indezirabile. Pe de altă parte, nici starea orașelor noastre nu oferea motive de satisfacție din perspectiva igienei; iată cum descria doctorul A. Fotino orașul-port Brăila: „…Nici chiar Strada Regală, cea mai principală din oraș, nu este curată decât pe o mică porțiune. (…) Prin stradele mai periferice ale orașului, lumea vara se îneacă în praf și, în timpuri ploioase, precum și iarna pe dezgheț, în noroi. Pretutindeni pe stradă se aruncă fel de fel de necurățenii, cu deosebire în drepturile hanurilor și locandelor. Piețele publice nu se țin în stare de curățenie și cu deosebire piața zisă a poporului prezintă o tristă icoană a solicitudinii ce se are pentru sănătatea acestui popor.”

Revenind la subiectul principal al cărții, imaginea țăranului și a lumii rurale, trebuie remarcat că rapoartele medicale surprind un tablou dezolant, caracterizat de sărăcie, ignoranță și grave carențe în ceea ce privește îngrijirea medicală sau igiena personală, la care se adaugă prezența constantă a viciilor precum alcoolismul. În cadrul lucrării de doctorat, medicul Constantin Popescu remarca că „Baie generală niciodată nu fac, nici femeile, nici bărbații și aceștia nici pe cap nu se spală decât excepțional (…) Se înțelege lesne în ce stare e pielea țăranului. Un strat gros de murdărie stă totdeauna pe dânsa și acei care au avut ocazie să stea între dânșii cunosc mirosul caracteristic pe care îl exhală din cauza pielii și a hainelor murdare.” Lipsa aproape totală a igienei corporale, întărită de absența săpunului din gospodăriile țărănești, este o temă recurentă în literatura medicală a acestei perioade, una probabil reală și, în consecință, îngrijorătoare, chiar dacă este însoțită de exagerări: „Sunt oameni care fug de apă, care în toată viața lor nu s-a scăldat decât o dată: la botez, scria doctorul I.G. Drăgescu. Țăranul de obicei nu face baie decât atunci când din întâmplare cade în apă.”

O problemă de mare importanță cu care lumea rurală s-a confruntat în timpul modernității noastre a fost habitatul, a cărui situație dezastroasă va fi remarcat de majoritatea medicilor în rapoartele lor. Locuințele, mizere și dezolante, nu pot reprezenta un spațiu propice de locuire: acestea fie erau compuse dintr-o cameră „mică și umilă”, fie erau săpate în pământ, ca în cazul bordeielor, ceea ce l-a determinat pe doctorul Istrati să le compare cu locuințele preistorice. Chiar dacă legislația timpului a prevăzut desființarea tuturor bordeielor, acesta s-a încăpățânat să reziste: în 1897 exista în România un număr de 46 915 bordeie. Situația nu se prezenta mai bine nici în cazul locuințelor de suprafață. Existența unei singure camere avea consecințe grave atât pentru sănătate cât și în plan afectiv: „În această singură cameră comună muma, după suferinți convulsive, naște pruncul; iar copilul strivit de boale se luptă în agonia morții, frații săi mai mici sau mai mari sunt spectatorii înmărmuriți și înfricoșați ai acestor mari crize. Imaginațiunea lor este de timpuriu puternic lovită de aceste teribile spectacole; copiii, de la vârsta cea mai fragedă și chiar când devin adulți, dorm pe cuptor, unul lângă altul; astfel sunt frecvente cazurile de violuri produse prin incesturi.”

Un alt aspect foarte important al lumii rurale era reprezentat de alimentația țăranului, una insuficientă, neregulată și neîngrijită, în ochii medicilor. „Dar o bucătărie mai sărăcăcioasă, mai prost alcătuită și mai monotonă, ca aceia a țăranului nostru, nu se află nici la cel mai sărac popor din Europa. Ea s-ar putea compara doar cu alimentația popoarelor sălbatice, virgina de influența oricăror culture.”, era de părere doctorul A. Urbeanu. Regimul alimentar era unul preponderent vegetal, domninat de nelipsitul porumb, carnea lipsind de cele mai multe ori. Nu doar sărăcia contribuia la această stare de lucruri, deși este de departe principala cauză, ci și ignoranța, manifestată, printre altele, de obstinația cu care țăranii doresc să respecte postul privându-se de alimentele necesare funcționării normale. În ceea ce privește alcoolismul, acest flagel este privit cu îngrijorare de medici și descris în tonuri sumbre. Alcoolul pare să fie accesoriul obligatoriu al țăranului pe care îl însoțește în toate fazele vieții sale (botez, nuntă, muncă): „Alcoolismul urmărește fiecare pas al țăranului, de la naștere până la moarte”, scria Iosef Weissberg. Nu numai atât, dar beau tinerii și bătrânii, se bea dimineața și seara, vara și iarna, pentru un eveniment trist la fel ca pentru unul vesel și așa mai departe. Alimentația și alcoolismul aveau, așadar, consecințe negative pentru țăran, măcinat de diverse boli. Dintre acestea, pelagra a reprezentat un flagel necruțător și aproape imposibil de stăvilit.

Într-o Românie cuprinsă, cel puțin la nivelul elitelor politice și culturale, de un antisemitism profund, medicii nu puteau face notă discordantă. Mai mult, prezența evreilor, combinată cu starea de înapoiere și sărăcie a țăranului român, îi determină pe aceștia să împrumute un ton apocaliptic inducând spaima față de depopulare și degenerarea rasei românești. În mod bizar, oameni educați, cultivați și cu o viziune enciclopedică, își dau frâu fantasmelor și spaimelor nefundamentate având viziuni înspăimântătoare în care se amestecau pericolul evreiesc și dispariția românilor. Doctorul Istrati, cel care a scris un masiv volum încercând să explice acest fenomen, nota: „Ceva mai mult, dacă existența noastră politică nu este sigură, dar mai nesigur pare astăzi și viitorul nu numai al țării noastre, dar și a elementului român chiar, prin faptul necontenitei sale descreșteri, prin faptul degenerării sale, prin faptul teribil al marii imigrații ce se face neîncetat și puternic în țara noastră, în care elementul român dispare în raport cu înmulțirea elementului străin.” Mortalitatea infantilă, una destul de însemnată (așa cum a rămas și astăzi în raport cu alte state) contribuia, de asemenea, la conturarea acestor atitudini.

În urma incursiunii în rapoartele medicale ce țin de perioada modernă, aspectele pe care le comportă lumea rurală sunt, așa cum s-a văzut, negative, încărcate de pesimism, nesiguranță și frustrare în raport cu starea de lucruri. Dar cât de sincere sunt aceste descrieri, se întreabă autorul? Nu cumva ele sunt o continuare firească a prejudecăților lumii medicale, nu vin în prelungirea unor imagini deja formate, guvernate de stereotipuri și clișee? Sigur, medicii erau nevoiți să generalizeze, dar nu cumvau extrăgeau doar ceea ce se potrivea cu concepțiile lor bine înrădăcinate? În fond, continuă Constantin Bărbulescu, „nici o privire nu este inocentă: a descrie realitatea socială, oricât de obiectivi am încerca să fim, implică și o transformare a ei, iar medicii nu fac ecxepție.” De altfel, în excelenta sa lucrare, Inventarea Europei de Est. Harta civilizației în epoca luminilor, Larry Wolff încerca să aplice aceeași grilă de interpretare în cazul călătorilor apuseni ajunși în sud-estul Europei, un teritoriu pe care îl configurau propiilor viziuni, unele, evident, subiective; astfel, înainte să existe distanța fizică între cele două părți ale bătrânului continent a existat o barieră mentală izvorâtă din conștientizarea decalajului de dezvoltare, altfel real. Fenomenul poate apărea relativ firesc în cazul străinilor, dar de ce ar acționa medicii români în aceeași manieră? Un răspuns posibil ni-l oferă Dan Alexe, care, într-un articol apărut online, este de părere că un sentiment colectiv de identitate ascunde exact opusul său: o uriașă și fragilă nesiguranță identitate colectivă. Or, în aceste condiții orgoliul național, dorința obsesivă de afirmare a românilor de a fi remarcați, în orice condiții, îi determină pe aceștia să denigreze, să plaseze România pe ultimul loc, în condițiile în care niciodată nu vom putea fi pe primele. Dacă nu poți fi primul, măcar să fii ultimul devine demn de evidențiat. Poate acesta a fost cazul medicilor români, deși cred că istoricii nu au dreptul să generalizeze, așa cum au făcut-o aceștia. Sunt sigur că au existat și există țărani harnici, activi, atenți la igiena corporală și vestimentară, care au o alimentație adecvată și locuințe decente, așa cum sunt sigur că sărăcia, ignoranța, alcoolismul, mortalitatea infantilă sunt, din nefericire, fenomene care au însoțit în permanență istoria lumii rurale românești, evident în grade diferite și sub diverse aspecte de la o zonă la alta. Iată de ce literatura medicală a perioadei moderne nu trebuie absolutizată, dar nici ignorată. A găsi calea adecvată între cele două extreme ține de pregătirea și măiestria cercetătorului, iar Constantin Bărbulescu s-a achitat cu succes de această sarcină.

Dincolo de aspectele pe care le-am subliniat, lucrarea conține, de asemenea, incursiuni interesante în memorialistica medicilor, plină de miez, dar, uneori și de umor involuntar precum și studii de caz asupra practicienilor medicinii empirice, precum și o analiză asupra legislației sanitare și a modalităților sale de aplicare, ceea ce face din lucrarea prezentată o piesă de referință a istoriografiei noastre. În plus, deși tema este una complicată și sensibilă, ea este prezentată sub forma unui scrieri limpede, concise și abordabile, ceea ce face lectura accesibilă pentru oricine este interesat de aceste aspecte ale modernității românești. Prin această lucrare, Constantin Bărbulescu lărgește cu pricepere și acribie o breșă istoriografică, la dezvoltarea căreia sperăm să asistăm în viitorul apropiat. Cartea îmi pare a fi una de referință pentru definirea și articularea unui capitol ce nu mai poate lipsi din viitoarele istorii ale modernității românești. Așa cum remarca autorul, „Interesant este faptul că istoriografia secolului următor a selectat doar viziunea optimistă a evenimentelor, preferând să treacă sub tăcere sau să reinterpreteze într-o altă grilă ideologică viziunile catastrofice și apocalipsele naționale.” Or, evoluția lumii rurale poate fi descrisă, fără ezitare, drept istoria unui eșec. Modernizarea românească, realizată de către elită, în principal pentru elită, a lăsat în afara ei marea majoritate a populației, cea care asigura, mai bine sau mai rău, fundamentul existenței sale economice. Poezia „Vânătoare de șoim”, scrisă de Ștefan Augustin Doinaș se încheie cu versurile: „Te-nșeli, stăpâne! Șoimul e aici/ Pe mâna mea și aripa lui scrie.” Lumea rurală îmi pare că a stat în permanență pe mâna istoriografiei românești, dar aripa sa a scris în rare momente.

Editura: Humanitas