Înțelepciunea lupilor de Ellie H. Radinger

Probabil că nu nu există relaţie mai complicată şi mai problematică pentru om decât aceea pe care o are cu lumea vie, din care este parte, iar raportarea la alte specii, care ne sunt asemănătoare în moduri subtile şi profunde, este parte integrantă din a fi om, sursă şi motor al multora dintre interogaţiile noastre morale esenţiale. Nu ne putem raporta oricum la lumea vie, fie şi pentru simplul motiv că suntem parte din ea, iar descoperirea luxurianţei şi complexităţii sale, a echilibrului fragil de forţe de care depinde/m, nu ne poate lăsa indiferenţi sau reci. Leszek Kołakowski spunea undeva că adevărata problemă rămasă nerezolvată a creştinismului este problema animalelor. Trăind într-o cultură religioasă milenară antropocentrică, o cultură care i-a facilitat descoperirea ştiinţei şi manipularea tehnică a naturii, omul european a ştiut adesea să fie blând şi bun cu animalele, în acelaşi timp în care misterul esenţial al inteligenţei, socialităţii şi simplei lor existenţe i-a rămas ascuns. Într-adevăr, încă de la începuturi, raportul nostru cu animalele a fost dureros de ambiguu: ne-au fost prieteni, hrană, exemple de urmat şi totemuri, au trăit şi au murit odată cu noi, şi-au lăsat amprenta de neşters asupra evoluţiei noastre fizice, psihologice şi culturale, aşa cum şi noi le-am schimbat indelebil existenţa.

Ne aflăm, azi, probabil, într-un moment de răscruce al istoriei milenare care ne leagă de animale. Ne aflăm, pentru prima dată, în posesia unor mijloace tehnologice care ne vor putea elibera în câteva decenii de necesitatea de a ucide animale pentru a le consuma carnea. Carnea sintetică şi îmbrăcămintea sintetic-ecologică ne vor scuti de atavica nevoie – care a alimentat moda de vârf atâtea decenii – de a ucide pentru a ne hrăni sau a ne îmbrăca. Toate acestea vor face, probabil, inutilă una dintre cele mai vechi şi mai profunde ocupaţii şi experienţe umane: creşterea animalelor. Dar poate că transformarea cea mai profundă este cea din minţile noastre, transformarea psihologică şi culturală care ne permite, la capătul unui enorm ocol prin istorie, să intuim, în felul proaspăt şi fundamental, al sălbaticului, bogăţia unei lumi care ne este atât de intimă şi care ne rămâne de-a pururi departe într-un mod radical. Etologia ne-a deschis largi căi spre intuirea frumuseţii şi adâncimii unice a lumii animalelor. Contactul cu animalul, contactul în sfârşit eliberat de prejudecata care înrobea, este pur şi simplu life-changing, o experienţă cutremurătoare, pe care nu ma feresc s-o numesc religioasă. Frans de Waal spune, în minunata sa carte Bonobo şi ateul. În căutarea umanismului printre primate:

„La fel ca şi alţi oameni, din alte profesii creative, precum artiştii şi muzicienii, mulţi oameni de ştiinţă au astfel de experienţe ale transcendenţei. Mie mi se întâmplă zilnic. E imposibil să te uiţi în ochii unei primate şi să nu te vezi pe tine. Mai au şi alte animale ochi orientaţi în faţă, dar primatele te fac să simţi cel mai puternic şocul recunoaşterii. Cel care te priveşte nu e atât un animal, cât o personalitate la fel de solidă şi voluntară ca a ta. Aceasta este o temă familiară experţilor în primate, care-ţi vor spune cum primul contact vizual le-a schimbat radical nu numai percepţia asupra subiecţilor lor, ci şi felul în care-şi înţeleg locul în lume.”

Elli H. Radinger, principalul specialist german al momentului în etologia lupilor, îşi începe minunatul său volum cu un subcapitol numit „Cum am sărutat un lup şi am devenit dependentă”. Pentru Radinger, întâlnirea cu lupii a fost cu adevărat o experienţă fundamentală, una care i-a schimbat viaţa în cel mai adânc şi mai concret mod posibil. A făcut-o să se întrebe asupra lucrurilor fundamentale, a făcut-o în cele din urmă să abandoneze o carieră bine ancorată şi probabil bănoasă de avocat. A aruncat-o literalmente într-un basm de-o viaţă, într-o minunată şi cutremurătoare aventură:

«Să observi lupii în sălbăticie este o poveste fără sfârşit. Eşti acolo în momentul împerecherii, după puţine luni, vezi cum se rostogoleşte rezultatul din peşteră pe picioruşele scurte, urmăreşti lupta celor mici pentru cel mai bun loc la „lăptăria” mamei, te bucuri de primele succese vânătoreşti timide (ura – un şoarece!), suferi cu ei când se rănesc, plângi când mor, râzi la glumele şi jocurile lor, le urmăreşti flirturile, până când cercul se închide şi totul se reia de la început.»

Evident, este o experienţă cvasireligioasă, descrisă în termeni frapant de asemănători cu cei ai lui de Waal:

„Oricine aude pentru prima dată urletul lupilor în sălbăticie este profund impresionat. Mulţi plâng. Sunetul pare să ne atingă sufletul. Ceva din adâncul nostru. O îmbinare de respect, bucurie şi teamă. Sunt recunoscătoare că pot împărtăşi acest sunet cu alţii. Mă uit în ochii celor care aud pentru prima dată un lup sălbatic urlând şi ştiu că încă avem, cu toţii, o legătură cu natura – indiferent câtă tehnologie avem în vieţile noastre.”

E simplu şi de neînţeles. O experienţă precum aceasta poate reaşeza într-un om lucrurile esenţiale: modul în care priveşte lumea, modul în care îi priveşte pe alţii, modul în care se priveşte pe sine. Cartea lui Radinger mediază într-un mod remarcabil această experienţă, în modul acela specific cărţilor care nu poate ţine locul experienţei reale, dar care ne duce cât de aproape se poate de ea. O antologie de iluminări, o succesiune de ferestre deschise către o lume stranie şi ataşantă. Vom afla, rând pe rând, despre cum se iubesc şi cum se protejează lupii unii pe alţii, despre personalităţile lor hieratice, despre perechile alfa şi despre cum echilibrul, distincţia si înţelepciunea lor ţin laolaltă haite care nu sunt deloc omogene, despre cum femela alfa va avea întotdeauna ultimul cuvânt şi despre cum taţii-lup îşi adoră progeniturile, pe care le educă şi le îndrumă fără rezerve încă de la început (ceea ce îi face pe lupi întrucâtva mai asemănători cu noi decât sunt primatele). Vom afla despre temperamentele lor, despre complexităţile lor sociale, despre dilemele lor morale şi despre greutăţile impresionante ale vieţii de lup. Vom învăţa că avem ce învăţa de la lupi, deşi meditaţia metapedagogică a autoarei nu este lipsită nici de naivităţi.

„Dacă în natură este posibil ca diferitele specii să trăiască împreună, în avantajul amândurora, şi să se împrietenească, de ce nouă, oamenilor, ne vine atât de greu să ne înţelegem în interiorul propriei specii cu membri de origini diferite sau cu o altă culoare a pielii?”

Desigur, într-un anumit sens, răspunsul este evident, ceea ce face întrebarea oarecum naivă. Dar e contraproductiv şi neindicat să nu vedem că uneori în întrebările naive se ascund stupefacţii esenţiale. Oamenii au, şi o spun fără vreun complex de superioritate şi fără vreo ţâfnă antropocentrică, căi şi raporturi mai complexe cu mediul. Inteligenţa noastră agresivă ne-a obligat să facem alegeri culturale idiosincratice, să putem să ne definim doar delimitându-ne violent, să înţelegem natura doar transformând-o agresiv şi ascunzând de noi înşine aspecte esenţiale ale dinamicilor ei. Dar trăim acum într-un moment târziu al civilizaţiei noastre, unul în care va trebui sa luam decizii cruciale pentru specie, în care va trebui să rechestionăm unele dintre presupoziţiile noastre metafizice fundamentale. Iar descoperirea complexităţii şi bogăţiei vieţii pe pamânt, a echilibrului ei improbabil şi fragil şi a poziţiei noastre modest-speciale în natură este o bună ocazie de a face asta.

Printr-una dintre acele minunate coincidenţe care ne aduc întâlniri esenţiale, lupii au pătruns în viaţa mea decis şi compact, aşa cum le e felul. Am aflat de apariţia volumului lui Elli H. Radinger la numai o zi după ce am întâlnit, în spaţiul virtual, unul dintre specialiştii români în domeniu. Doamna profesoară Adriana Strâmbu este autoarea unei teze de doctorat interdisciplinare impresionante despre lupi şi îi mulţumesc pentru câteva conversaţii fertile, lămuritoare şi incitante. Recomand cu convingere (şi) cartea Adrianei Strâmbu.

Am în minte, în vreme ce mă apropii de finalul acestei cronici, întinderea verde-sură sau albă ca zăpada a parcului natural Yellowstone, unde s-au întâmplat mai toate lucrurile povestite în această carte, şi mă întreb daca suntem oare suficient de bătrâni, de lucizi sau de speriaţi pentru a înţelege ceea ce hăulitul lupilor ne poate spune despre noi. După cum arăta cândva Emmanuel Lévinas, orice raport faţă către faţă este un raport etic, care excede şi descentrează orice logică binară, orice logică a opoziţiei şi contradicţiei. În spatele a ceea ce ne separă de ceilalţi există o relaţionare psihică, dar, mai presus de toate, ontologică, care deschide o lume a moralei şi a socializării. Astăzi, ajungem să realizăm că acest raport originar deschide pentru noi inclusiv spaţiul în care ne putem raporta la lumea animală, poate în sfârşit într-o manieră umană. Animalele nu sunt „sărace de lume”, aşa cum credea Heidegger. Poate că ne e sortit pur şi simplu să nu fim oameni până la capăt până nu vom avea o experienţă decisivă a alterităţii. Lupii ne sunt fundamental similari în vreme de rămân radical diferiţi. Cartea lui Elli Radinger s-a scris din interiorul acestui spaţiu complex, non-binar, ireductibil. În ultimele pagini ale cărţi, vocea decisă a etologului este înlocuită discret şi tandru cu vocea unei femei care iubeşte deopotrivă lupii şi oamenii. E o voce pe care am bănuit-o pe tot parcursul cărţii, o voce senzuală şi adictivă, dar, mai presus de toate, una pe care va trebui să găsim puterea de a o asculta până la capăt. Pentru că, cel mai probabil, secolul XXI va fi blând şi înţelept sau nu va fi deloc.

„Lupii ne seamănă în multe privinţe. Ca şi noi, sunt fiinţe cu personalitate, spirit, suflet, raţiune şi sentimente. Şi cu toate acestea, nicio fiinţă de pe altă planetă nu este mai îndepărtată de noi.

Uneori mă întreb cum este să fii lup. dar cu cât incerc mai mult să pătrund în lumea, gândurile şi sentimentele lor, cu atât mai mult recunosc smerită că nu-i voi înţelege niciodată cu adevărat pe lupi. Eu sunt om, iar lupul e lup.

Lupii nu se măsoară cu măsură omenească. Se mişcă perfect într-o lume care este mai veche şi mai matură decât a noastră, fac prin simţuri lucruri pe care noi le-am pierdut sau nu ni le-am dezvoltat niciodată şi pot avea încredere în voci pe care noi nu le vom auzi niciodată. Şi cu toate acestea sunt întreţesuţi cu noi într-o plasă de fiinţă şi timp, sunt împreună creaturi pe acest pământ minunat.”

Înțelepciunea lupilor de Ellie H. Radinger