Întâlnirea lunii februarie a fost cu Mircea Struțeanu. Mi s-a spus din start (nu spun cine) că e un om mișto și mereu pe fugă. I-am replicat persoanei că așa sunt toți fotografii. Da, Mircea Struțeanu este fotograf, unul de top, din punctul meu de vedere (și nu doar al meu). Mi-e foarte drag pentru căldura pe care o degajă fotografiile lui, iubește oamenii și se aproprie de ei cu recunoștință. Și așa este și în realitate, un om care cultivă constant respectul și bunul simț, calități din ce în ce mai rar întâlnite astăzi.
Foto credit: Mircea Struțeanu
Tânăr, născut în anii ´80 ai secolului trecut, Mircea Struțeanu și-a făcut din pasiunea pentru fotografie carte de vizită. Pe care o onorează cum știe el mai bine; seria lui de portrete de scriitori este o excelentă pledoarie vizuală în favoarea ideii de om – scriitorul este și el un om, înainte de a fi profesionist între ale scrisului (două sunt seriile de fotografii dedicate scriitorilor, una clasică, cea semnată de Ion Cucu și cu care suntem familiarizați de ani de zile; cea de-a doua serie este cea a lui Mircea, proaspătă, inovativă, originală și … conceptuală). L-am invitat să le vorbească elevilor, culmea, nu ca fotograf, ci ca … sportiv de performanță. Pentru că Mircea Struțeanu este (și) instructor de escaladă și instructor de snowboard. Ceea ce nu e deloc puțin lucru. Dialogul dintre el și elevi a plecat de la pasiune: cum faci să-ți cultivi pasiunea și să ajungi să faci totul din pasiune? Cu alte cuvinte, cum ajungi să nu simți că muncești, ci doar că faci ceea ce-ți place ție cel mai mult? Mircea a plecat de la studii de geografie, mai precis protecția mediului și a considerat că, la vremurile acelea, nu avea prea multe opțiuni în România cu aceste studii. După care s-a contaminat cu microbul fotografiei, a investit în aparatură și tot ce trebuia, a învățat din mers, a studiat și iar a studiat, până a ajuns să facă performanță. Totul în paralel cu escalada, din cauza căreia a ajuns să aibă vreo două șuruburi în gleznă și o tijă în picior (dacă țin eu bine minte). Și nu a abandonat escalada, ba chiar a ajuns să-i învețe pe alții, doar pentru că-i place mișcarea și, în special, mișcarea cu cap (nu-i înțelege pe ce cei care-și cultivă mușchii și atât). Cu snowboardul a fost și mai ușor; stând mult în natură și iubind sportul în genere, de ce să nu facă și sporturi de iarnă?
Foto credit: Mircea Struțeanu
La ora actuală e freelancer și nu-i trece prin cap să plece din România. De fapt, nu i-a trecut niciodată prin cap ideea că ar putea pleca de aici. Și le-a explicat frumos elevilor cum se împacă libertatea de a-ți alege proiectele la care vrei să lucrezi cu profesionalismul și munca susținută pentru perioade scurte de timp, dar extrem de dense din punctul de vedere al muncii prestate.
Dialogul cu elevii mei s-a închegat firesc, plecând de la ce trebuie să investești ca să obții rezultate, cum ajungi la performanță, cum ajungi să fii recunoscut pentru calitățile sale profesionale. Și toată discuția s-a învârtit în jurul a trei termeni cheie: talent, motivație, perseverență. Am căzut repede de acord cu Mircea asupra faptului că astăzi talentul, adică dotarea nativă a individului de a face un un lucru anume nu mai este atât de important cum era acum câțiva zeci de ani. Studiile și faptele ne demonstrează că mult mai importante sunt celelalte două, mai ales motivația. Elevii au venit cu multe exemple, inclusiv din filmele văzute de ei și pentru care au cerut chei de interpretare adecvate. Mircea Struțeanu a venit și el cu exemplele lui, diverse, din multe domenii de activitate (te prinzi repede de faptul că a lucrat cu foarte mulți oameni, din multe arii profesionale și nu a lăsat să treacă experiența pe lângă el, ci prin el). Le-a povestit partenerilor de dialog despre ocupații nou-apărute, despre meserii despre care nu știau nimic, despre ce studii le sunt necesare într-un caz sau altul, ce traseu de pregătire le este necesar. Mi-a plăcut concretețea abordării, oferirea de exemple punctuale, adecvarea la subiect și menținerea interesului elevilor pe tot parcursul întâlnirii. De altfel, când am anunțat încheierea dialogului, tinerii nu prea se dădeau duși, ar mai fi vrut să-l întrebe despre una sau alta. Să nu uit, mi-a plăcut faptul că a insistat și pe perseverență, pe nevoia de a stărui, de a zăbovi suficient de mult timp într-un domeniu, asta pentru că, se știe, astăzi tinerii sunt dispuși să-și schimbe prea repede locul de muncă sau meseria, nu au răbdarea necesară să ajungă să facă performanță, nu mai sunt dispuși să „transpire”. Cât despre investițiile personale necesare pentru obținerea renumelui, ei bine, Mircea Struțeanu nu a pus accentul pe bani sau pe alte resurse materiale, ci în primul rând pe cele personale; din noi pleacă valoarea și noi suntem datori să ne-o cultivăm, nu putem cere celorlalți respectul dacă nu ni-l acordăm noi mai întâi.
Foto credit: Mircea Struțeanu
Mi-am dorit foarte mult să aduc în fața elevilor un sportiv de performanță. Și m-am bucurat că a fost Mircea Struțeanu, cel care nu este doar sportiv de performanță, ci și un excelent fotograf. Sau invers; până la urmă, în cazul lui nici nu prea contează ordinea, din moment ce le face pe ambele la fel de bine. Performează, cum s-ar spune! Îi mulțumesc pentru disponibilitate, deschidere, calitatea dialogului și pentru că ne-a dăruit din timpul său.
PS: când am scris textul nu aveam încă fotografiile. M-am bucurat teribil când le-am primit, completează în cel mai potrivit cele spuse de mine.
Sursa foto reprezentativă: arhiva personală Mircea Struțeanu.
