În prezența unei absențe – „Viața cu Neluțu” de Constantin Buduleci

Cartea lui Constantin Buduleci, Viața cu Neluțu – Polirom, Ego Proză, 2026 – dovedește priceperea autorului de a capta și de a îmbina cu profunzime și autenticitate perspectiva simplă, directă a unui copil asupra unei pierderi pe care încearcă să o înțeleagă și să o integreze în limitele universului infantil, cu perspectiva adultului asupra aceleiași pierderi, marcată însă de revolta și dezamăgirea vârstei.

Romanul acesta recuperează o viață trăită în prezența unei absențe. Cu elemente biografice, dar cu subtitlu ce subliniază dimensiunea ficțională, cartea rememorează, investighează și încearcă să explice impactul pe care moartea unui copil, al unui frate îl are asupra celor dragi.

Cele două planuri temporare majore, trecutul rememorat și prezentul rememorării, unul al povestitorului copil, celălalt al aceluiași povestitor, dar adult, sunt construite nu în jurul acestei morți, ci în jurul mamei, a cărei suferință este percepută acut de povestitor. Viața ei este alcătuită din lacrimi și din tăcere, din însingurare, în încercarea de a nu supăra, de a nu deranja. Singurul moment de răbufnire în afara casei are loc atunci când medicii îi propun să-l interneze pe băiatul rămas cel mai mic după moartea lui Neluțu. Impresionează demnitatea și discreția durerii prin care trece, cu atât mai profundă, înnobilându-i ființa de altfel simplă și umilă.

Tăcerile și însingurarea ei încep din momentul în care devine singura vorbitoare de maghiară printre majoritarii români. Dominanta vieții ei este iubirea pentru copii, iar pierderea unuia dintre ei o închide între ziduri de teamă. Pentru iubirea aceasta și pentru soțul care în sfârșit a înțeles-o și a ocrotit-o, mama ar face orice:

„Dar ea nu risca viața tatei pentru orgolii. Când ești părinte sau când iubești nu mai pui pe primul loc onoarea. Pui viața, pentru că poți trăi și cu capul plecat cât timp toți au capul plecat în jurul tău. (…) mama, chiar dacă nu făcea lucruri corecte, nu rănea pe nimeni. Tăcea, plângea și lăsa de multe ori timpul să rezolve lucrurile” (p. 137).

Mama lasă impresia unei ființe fragilizate de durerea pe care a cunoscut-o încă din copilărie și care i-a întunecat bucuria de a trăi. Crescută în mijlocul unor tradiții rigide, conform cărora cel mai important în familie este soțul/tatăl, cel care merită tot ce este mai bun, chiar înaintea copiilor, fie ei și băieți, mama trece sub autoritatea unui soț violent, de care totuși se desparte cu greu, dintr-un simț exagerat al discreției. Când îl cunoaște pe cel de-al doilea soț, respectiv tatăl povestitorului, mama este un om ce are nevoie de reparații interioare ample.

„ce stricau alții tata venea cu zâmbetul lui și reușea să repare (…). odată am crezut că la fel a găsit-o și pe mama, când căuta lucruri reparat. iar mama era ca un cui mic îndoit pe care tata a reușit să-l îndrepte cu ciocanul, dar apoi, dacă a murit Neluțu, amândoi s-au schimbat. nu se mai jucau, nu mai râdeau așa mult. parcă se făcuseră brusc oameni mari care trebuiau doar să crească copii” (p. 181).

Sensibilitatea povestitorului copil intuiește profunzimea stării alterate a mamei, fiindcă ea este centrul universului infantil, dar inocența proprie vârstei nu-i permite decât să constate o stare de fapt, pe care încearcă să o lege de experiențe cunoscute, familiare. Semnificația observațiilor respective rămâne a fi descoperită de cititorul adult și devine cu atât mai tulburătoare. Pentru cel mic totul se întâmplă aici și acum, este o înșiruire de emoții ce răspund emoțiilor mamei, dar și experiențelor celorlalți, de unde continuum-ul enunțurilor fără majuscule, caracteristic acestui fir narativ al trecutului recuperat prin poveste. Copilul își vede organizată viața în jurul absenței fratelui său, ce devine astfel o strivitoare prezență, mai ales că dispariția lui a exacerbat fricile mamei în legătură cu siguranța celor rămași.

„ar fi fost altfel viața cu el. dar și acum tot cu el este, chiar dacă nu îl vedem, nu îl simțim, el a rânduit lucrurile în așa fel încât noi să ajungem să ne jucăm într-un apartament. de multe ori mi se părea că totul a fost doar o răzbunare pe noi, că nu voia ca noi să fim mai fericiți dacă el a ajuns să moară și să fie singur într-o lume în care probabil stătea cu bunica. să stai cu o femeie în vârstă era la fel cum ai sta cu vecina de la parter, care nu suporta pași, gălăgie, copii” (p. 57).

Dincolo de durerea mamei, dincolo de profunda iubire a tatălui, dincolo de inocența copilului și de revolta adultului care a devenit, dincolo de atenția și devotamentul fraților, se întrevede expunerea tarelor și a absurdului unei epoci recente a societății noastre; aceasta constituie de altfel și materia epică a altor lucrări ale unor scriitori ai noștri, copii ai anilor ’80 – ’90. Bariera lingvistică îi îndepărtează pe tovarășii de joacă, fiindcă frații mai mari nu vorbesc decât maghiara, iar profesorii arată lipsă de înțelegere și de răbdare față de ei din același motiv; în plus, pierderea umanității medicilor, birocrația kafkiană a statului, toate acestea sunt dezvăluite în special de revolta neputincioasă a naratorului adult, de inocența nedumerită a copiilor, precum și de neputința de a se împotrivi a mamei. Nu numai școala este pusă sub semnul întrebării – cu accent pe așa-zisa valoare pedagogică a bătăii – ci și spitalul, cu medici fără empatie față de pacienți și față de familiile acestora, medici pentru care oamenii sunt numai niște statistici. Este vorba aici atât de recunoașterea unei culpe a celor responsabili de moartea copilului, cât și de felul în care ei au reușit să-și continue viața cu această vină.

„Mi-am adus aminte de mama. Ea tăcea și mie nu mi-a plăcut niciodată să tac. Trebuia să spun ceva. Știam ce să spun (…). Că ceea ce trebuia eu să iert erau lacrimile și crizele mamei care se răsfrângeau asupra noastră. Că tata cumpărase un set de pahare de vin pictate cu o femeie în port popular ca să o facă pe mama să zâmbească. Că frații și surorile mele au simțit această moarte ca pe o viață la limita dintre iad și rai, doar că majoritatea pașilor i-am făcut în iad. Că moartea de fapt înseamnă iertarea păcatelor. Știam atât de bine ce să îi spun. «Vă înțeleg și vă iert!»” (p. 188).

Pierderea provoacă durere ce nu are nevoie de cuvinte mari pentru a se manifesta. Totodată, schimbă cursul vieții personajelor și le conferă forță și delicatețe ce se condiționează reciproc. Scriitorul nu explică și nu face comentarii, ci expune fapte, a căror semnificație este descifrată de cititor în funcție de experiența lui de viață. Este o manieră inedită de permeabilizare a instanței auctoriale ce contribuie la originalitatea și la valoarea acestei cărți.

Viața cu Neluțu de Constantin Buduleci