Iluziile artei. Ferestre deschise spre altă realitate. O analiză

Ingrid D. Rowland este profesoară în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Notre Dame și colaboratoare a publicației The New York Review of Books, în care scrie despre artă, arhitectură, istorie italiană. În 2024, a publicat The Lies of the Artists. Essays on Italian Art, 1450-1750, volum tradus în limba română în 2025 de Mihai Moroiu și publicat la Editura Baroque Books & Arts.

Cartea debutează cu o problematică mai degrabă filozofică: există un singur adevăr, atunci când vine vorba de artă, sau fiecare artist își are propriul adevăr? În ce măsură adevărul unui pictor este o minciună pentru altcineva? Introducerea își are un subtitlu sugestiv – Minciunile artiștilor –, dar reprezintă, înainte de toate, un punct de pornire, o problematică a polemizării. Astfel, autoarea condensează raportarea artiștilor la sursele de inspirație, din Antichitate până la începuturile modernității, precum și reflecția asupra scopului artei, în general. Aristotel și Platon aveau idei diferite despre acest subiect. De pildă, Aristotel avea să insiste că scopul artelor umane era să imite natura. În timp ce Platon considera că arta își croia drum în propriul ei mod imprevizibil ori de câte ori o scânteie de divin aprindea sufletul, inspirându-l la ceva nou. Mai târziu, vor apărea și mai multe nuanțe pe marginea acestui subiect, iar determinant va rămâne așa-numitul biograf al pictorilor, Giorgio Vasari, autorul unei lucrări monumentale pentru momentul apariției sale, secolul al XVI-lea, Viețile artiștilor. În fapt, Vasari este asociat și cu ideea de pictori canonici, de ridicare a lor la gradul de perfecțiune datorită talentului lor. Multe dintre picturile încadrate între 1450-1750, perioadă studiată de autoare, conțin și elemente pe care cu greutate privitorul le-ar putea asocia cu felul în care lucrurile se înfățișează în realitate, dar tocmai acestea sunt minciunile artiștilor: ferestre deschise spre alte categorii de adevăr.

Cartea de față este structurată în 15 părți, fiecare întruchipând biografia și opera câte unui mare artist renascentist sau modern, de la Bertoldo di Giovanni până la Giorgio Vasari, biograf, dar și un artist renumit. Dincolo de a surprinde și de a expune aspecte ale vieții acestor pictori și sculptori, autoarea reliefează și influențele pe care datele biografice le-au avut asupra operei lor, fapt care, în cazul unora, a fost determinant, așa cum se întâmplă în cazul lui Caravaggio. Ce au în comun toți cei prezentați în paginile acestui volum? Extraordinarul și aplecarea de a înfățișa propriul lor adevăr și realitatea așa cum au perceput-o ei. În mod evident, selecția este și una subiectivă.

În Italia renascentistă, arta evoluează sub patronajul impunătoarelor familii ale vremii, transformate în adevărați mecena pentru toți cei talentați, dar lipsiți de resurse. În secolul al XV-lea, Bertoldo di Giovanni lucra impecabil în bronz, lucrările sale fiind din ce în ce mai apreciate pe fondul unei reîntoarceri la origini a florentinilor, mai ales la cele etrusce, în întreg contextul redescoperirii Antichității romane. În același context, Lorenzo deʼ Medici se arăta interesant să colecționeze antichități etrusce. Astfel, Bertoldo a fost unul dintre primii creatori de statuete în stil antic. Arta sa, însă, urmând a fi desăvârșită de Benvenuto Cellini, două generații mai târziu.

În același secol al XV-lea, se remarca și Antonello Da Messina, un pictor care a avut talentul de a-i prinde pe mulți artiști sub mrejele artei sale. Pictura sa se distingea prin faptul că stabilise o hartă a umbrelor și luminilor de pe chipul uman – ca motive abstracte în sine și ca indicii ale enigmei complexe a caracterului. Mulți s-au lăsat influențați de tehnica lui, iar pe Giovanni Bellini atât de mult l-a intrigat acest pictor încât a pozat pentru el cu scopul de a-i spiona tehnica. Din păcate, o parte consistentă din opera sa a dispărut din cauza fenomenelor naturale – cutremure, incendii, acesta fiind și motivul pentru care nu a rămas la fel de cunoscut precum contemporanii săi. Mai mult, Antonello ar fi putut să ajungă pictorul de curte al ducelui de la Milano, Galeazzo Maria Sforza, dar felul de a fi l-a convins pe Antonello că ceața milaneză nu avea cum să înlocuiască soarele de la Messina.

La sfârșitul secolului al XV-lea, își trăia copilăria Andrea Del Sarto, care a pășit în pictură desenând în cerneală și cu tempera de ou. Însă, odată cu începutul secolului al XVI-lea, ajuns la maturitate, Andrea a preferat și și-a perfecționat pictura în ulei. S-a lăsat inspirat de tehnica «sfumato» a lui da Vinci, la care se adăugau culorile pastel dezvăluite de Michelangelo pe plafonul Capelei Sixtine. Ca surse de inspirație a explorat sculptura antică și natura. Andrea ajunge să picteze pentru familia deʼ Medici, care i-a comandat Sfânta Familie, pictură despre care criticii de artă și curatorii susțin că artistul a dus o îndelungată și dificilă luptă cu picioarele Pruncului Iisus, lucru care nu este vizibil pentru un privitor nespecializat. Un secret din spatele unei opere de artă.

Un alt pictor nu izbitor de cunoscut a fost Tintoretto, rămas în memoria colectivă mai ales pentru ieșirile sale avangardiste, fiind cel mai nestăpânit. Nu intra în canoanele epocii și nici nu își dorea acest lucru. În raport cu pictura sa, Vasari folosește cuvântul „toane”, în sensul de manifestări imprevizibile. Ucenic al lui Tițian de la doisprezece ani, Tintoretto nu va rămâne pentru mult timp în atelierul acestuia și pentru că erau complet incompatibili. Odată alungat, a căutat să evolueze de unul singur, dar scrieri ale vremii susțin că această alungare și ruptură l-au marcat pentru o perioadă semnificativă de timp. Cu timpul, Tintoretto avea să impresioneze prin cel puțin două aspecte majore: maniera evidentă de aplicare a culorilor cu pensula, dungile de vopsea strălucitoare care creau contururi și sublinieri cu asemenea economie, încât putea acoperi suprafețe uriașe de pânză cu viteză incredibilă și măiestria dovedită în domeniul portretisticii: portretul și autoportretul.

Un alt personaj remarcabil al epocii sale a fost Domenikos Theotokopoulos, cunoscut ca El Greco, despre care Ingrid D. Rowland afirmă că multă vreme opera lui a fost privită cu aceeași desconsiderare ca și cea a contemporanului său mai tânăr Caravaggio. El Greco nu s-a identificat niciodată cu adevărata sa origine, cea grecească, ci cu cea occidentală, a locului în care a ales să trăiască. Cu toate că a rămas cunoscut faptul că a fost influențat semnificativ de Tițian, lucrările sale relevă mai degrabă influența lui Tintoretto.

De la Tintoretto, în mod special, a învățat să folosească negrul, să-și întunece nuanțele de roșu și să-și modeleze figurile în trei dimensiuni. Zugravii de icoane porneau de la culoare pură ca să ajungă la lumină; la Veneția, El Greco a început să picteze și întunericul.

Totodată, El Greco era pasionat de carte și a devenit un avid colecționar de cărți în greacă și italiană. Într-o perioadă în care tipărirea de carte era încă un fenomen la debut, biblioteca acestui pictor conținea peste 130 de volume. Era un cititor avid, notând gânduri, idei pe marginile albe ale acestora, fiind într-o continuă căutare a perfecționării tehnicilor sale artistice, trecând pragul unui simplu pictor, ci un artist cu ambiții intelectuale largi și variate. A evoluat rapid, iar în 1570 a ales să părăsească Veneția pentru a merge spre Roma, unde a intrat în anturajul cardinalului Alessandro Farnese, stabilindu-se la Palazzo Farnese, în centrul Cetății Eterne. Nu a fost mereu înțeles și nici arta sa, motiv pentru care în 1577 pornea spre Spania regelui Filip al II-lea, dar și aici drumul avea să i se înfățișeze sinuos.

Ultima parte a cărții este dedicată, printre altele, și artistelor, femeile care s-au remarcat în domeniul artelor. Cu toate că acesta era predominat de bărbați, femeile aveau acces la o educație artistică chiar în interiorul familiilor, din partea taților sau profesorilor angajați pentru a le învăța. Una dintre figurile feminine impresionante din lumea artelor a fost Artemisia Gentileschi a cărei pictură palpită de dramatism. Fiică de pictor, Artemisia era familiarizată cu arta, dar și scandalurile care îi deveniseră intrinseci. Victima unei batjocoriri din partea unui colaborator al tatălui său, pictorița și-a făcut cunoscută drama printr-un proces pe care, lucru rar, l-a și câștigat. Însă suferința provocată de această tragedie personală i-a influențat pictura pentru totdeauna. Simultan cu familia pe care și-a întemeiat-o, Artemisia și-a continuat cariera de artistă și, la numai douăzeci și doi de ani, a fost acceptată în prestigioasa breaslă a artiștilor florentini – fiind prima femeie care s-a bucurat de această onoare.

Cartea Iluziile artei. Ferestre deschise spre altă realitate se construiește asemenea unei galerii de artă, în care viața artiștilor și sensurile operei lor se întrepătrund continuu. Urmărind destinele unor pictori și sculptori formați în spațiul renascentist italian, Ingrid D. Rowland oferă cititorului nu doar o incursiune în universul lor creator, ci și accesul la acele „ferestre deschise spre altă realitate” prin care arta își dezvăluie propriile adevăruri.

Iluziile artei. Ferestre deschise spre altă realitate de Ingrid D. Rowland