În burta încăpătoare a romanului… (recomandări de lectură)

Deja nu mai este un secret sau o „chestiune” discutabilă faptul că romanul nu se mai încadrează în categorii speciilor literare narative, ci reprezintă un gen în sine, unul care se desface generos spre experiențe din varii domenii, aglutinând elemente, situații, aspecte etc. Greul abia de aici începe, în fond, pentru un prozator: bine-bine, ce faci cu toate acestea, cum le ordonezi? Ai nevoie de o structură, de un plan, ceva care să țină cititorul cu tine, să-i disciplineze răbdarea și să-i împlinească/mulțumească așteptările. Da, se știe și asta deja, trebuie – ca prozator – să ai oase tari, la propriu și la figurat. Romanul, specie sau gen, este versatil. Este înșelător și perfid. Surprinde complexitatea vieții, dar complexitatea aceasta e cumva ca picăturile de grăsime în apă, moleculele se desfac, separându-se, avide și egoiste; cum le aduni, cum „țeși” povestea, astfel încât firele să fie convergente spre final?!

Cu Transfer, Andrei Mocuța își provoacă și își stimulează cititorii să practice o lectură atentă, în straturi: romanul său îmbracă (sau se deghizează) mai multe formule, forțând astfel granița subțire dintre literar și nonliterar, respectiv dintre ficțional/nonficțional. Astfel, dacă primele pagini se nutresc dintr-o experiență auctorială ce ține de planul realității obiective (un concurs de titularizare în învățământ și împărțirea posturilor pe bază de „pile”), capitolele următoare funcționează ca niște breșe care par să nu aibă, aparent, legătură cu această experiență: un jurnal de călătorie în Austria, la Viena și în Italia, în marile orașe, cu tatăl naratorului, însemnări cu valoare cultural – documentară, o plonjare în spațiul oniric, fragmente de proză poetică, decupaje și inserții dintr-un dialog cu „ultimul poet cu adevărat autentic al Aradului”, respectiv „domnul Haș”, dialog ale cărui mize sunt viața și boema literară autohtonă, raportul dintre creație și creator, finalitatea estetică și etică etc. De la un capitol la altul, „cârligele” care le asigură legătura țin inclusiv de un artificiu lingvistic: ultimele cuvinte sau structuri de la sfârșitul unui capitol devin primele din capitolul următor, deși planurile se schimbă și atenția cititorului este distrasă, preț de unul sau chiar două capitole. Complexitatea vieții, așa cum se reflectă aceasta în cartea de față, rezidă în diversitatea structurală și ideatică, dar și în grila de receptare.

Ca profesoară, nu am putut ignora capitolele în care este redată interacțiunea profesorului Mocuța cu hibele străvechi ale sistemului, iar în figura caricaturală a inspectorului Pîrjol (predestinat nume!) am recunoscut inspectorii de la Personal pe care i-am cunoscut și eu de-a lungul timpului, inclusiv favoritismele și eludarea sistematică, pe față, a legislației privind repartizarea locurilor/catedrelor în sistemul de educație. Șarjarea unor astfel de personaje induce idee de satirizare, care există (romanul poate fi citit și în această cheie, deși miza esențială nu este aceasta), dar în același timp atenția se deplasează spre celelalte paliere sau straturi ale cărții. Însuși titlul trimite la o interpretare care mizează pe ambiguitatea semantică: transferul de la un liceu la altul, dar și transferarea, mai mult sau mai puțin confortabilă a cititorului, de la un plan la altul al textului.

Interesante sunt, de altfel, și trimiterile succesive la filmul lui David Lynch, Twin Peaks, în vogă în anii imediat postrevoluționari, când Dale Cooper, detectivul perseverent al seriei, traversează Sălașul Negru, asumând experiențe supranaturale, dar nu mai puțin traumatizante, în căutarea adevărului despre moartea Laurei Palmer. Lui Dale Cooper i se pot substitui și alte personaje din acest roman, inclusiv autorul însuși, în lunga și aparent întortocheata sa călătorie, fie aceasta geografică sau călătorie interioară, cu toate avatarurile specifice. Cooper, „acest Alioșa Karamazov al lumii capitaliste” (aluzie la celebrul roman al lui F.M. Dostoievski), departe de a fi un erou perfect, era conștient de adversitățile și de pericolele pe care le avea de surmontat în Sălașul Negru, când întâlnirea cu Răul, indiferent de formele pe care le îmbracă acesta, este inevitabilă. Dacă seria ar fi fost continuată, lupta cu Răul și existența unui posibil Sălaș Alb ar fi măsurat altfel eforturile protagonistului.

Dialogul dintre narator și poetul Haș atinge teme sensibile, inclusiv reflecții despre rostul și rolul literaturii în lumea contemporană, când „scriitorii buni trebuie să fie niște Șeherezade”, iar „omul abia are timp să devină el însuși”. Secretul pe care îl dezvăluie Haș este strâns legat de plăcerea lecturii „de narațiuni care mai de care mai gustoase, mai hrănitoare”, când ea, narațiunea, „trece pe post de medicament, iar acesta, consumat în exces, poate crea dependență și poate da naștere unei noi specii de naratofagi”. Pentru Haș, narațiunea e un soi de drog zilnic, al cărui rol, printre altele, este acela de a face ca viața să pară „mai suportabilă”. Căci, nu-i așa, „a scrie înseamnă a crea noi legături între tine și lume. Înseamnă a intra în vibrație”. Iar ea, vibrația, dă sens vieții, îi dă miez, face Răul suportabil.

Jurnalul de călătorie, inclusiv notele care evocă legătura tată-fiu, constituie pagini emoționante, cu trimiteri spre arborele genealogic al familiei și spre reconstituirea unor momente din copilăria și adolescența autorului-personaj. Într-un alt capitol, care continuă seria de incursiuni în adolescență, naratorul își aduce aminte de impactul unor filme-cult precum Călăuza și Sacrificiul lui Andrei Tarkovski sau Ostrov al regizorului Pavel Lunghin, despre care scrie în detaliu, cu scurte analize pe marginea problematicii acestora.

Capitolele despre finalul cărții pot fi citite (și) ca proze autonome: Mia, Leia, Tomiță conturează o lume a inocenței pândită insidios de intruziunea Răului, salvându-se însă miraculos prin vârsta frăgezimilor și prin deschiderea către poveste.

Băiatul din ultimul capitol, care vinde marfă pe stradă, are 11 ani și „e mereu vesel, zâmbăreț, optimist”. Spune „povești ciudățele” oricui se oprește să-l asculte. Care este, totuși, esențialul?! Acela că acesta „într-o zi, va salva lumea”.

Nu știu dacă ultimul rând al cărții este ironic. Mai degrabă, ca și în cazul celorlalte capitole, e un pretext pentru călătoria interioară a fiecăruia dintre noi.

Cartea aceasta e un joc. Un puzzle. Nu vă înhămați la ea dacă nu excelați la capitolul „răbdare”. Piesele trebuie alese cu grijă. Potrivirea este incertă, dar vă iese cu nițică ingeniozitate…

Transfer de Andrei Mocuța