În aşteptare…

Nu În aşteptare mi-o imaginez pe Adina Popescu, ci în permanentă căutare a unui subiect despre care să scrie sau despre care să facă un film. Adina Popescu este scriitor şi regizor. Călătoreşte mult, face filme, scrie scenarii, participă, în juriu, la festivaluri importante de film, se întâlneşte cu cititorii, dă autografe cu bomboane (nouă ne-a dat!), este vie şi autentică. Este un globe-trotter, deşi nu unul obişnuit, ea chiar este încă, deşi au mai trecut nişte ani, Fata din fotografie, cu „zâmbetul bucuriei în stare pură”. În 2009, împreună cu Iulian Manuel Ghervas, a regizat filmul documentar „Copiii uraniului” care a câştigat premiul pentru „Cea mai bună cercetare într-un film românesc”.

O ştim bine pe Adina Popescu în ipostaza ei de autoare de literatură pentru copii şi adolescenţi – deşi aş spune că, aşa cum se întâmplă în cazul textelor bine scrise, cititorul ideal nu are neapărat o anumită vârstă, ci, mai curând, un anume tip de sensibilitate. Între fantezia suprarealistă din Alice în Ţara Minunilor şi atmosfera „noir” din Harry Potter, Adina Popescu găseşte un imaginar aparte, captivant, în care o poveste are, întotdeauna, şi alte dimensiuni, în afară de cea pe care o percepi imediat, la o primă lectură. Miriapodul hoinar şi alte poveşti, O istorie secretă a Ţării Vampirilor, 8 povestiri de pe Calea Moşilor sunt cărţile care i-au creat Adinei Popescu un loc important în zona literaturii pentru cei mici. Dilematix, supliment al revistei Dilema veche, şi Ordinul Povestitorilor sunt cele două publicaţii destinate copiilor pasionaţi de scriere creativă.

În Dilema Veche, Adina Popescu realizează o rubrică intitulată Portrete din mers, în esenţă, punctul de pornire al acestui volum. În aşteptare cuprinde prozes curte, a căror acţiune se desfăşoară în teritoriul versatil dintre realitate şi ficţiune. Un ochi de regizor decupează atent cadre şi construieşte minuţios „povestea”, încadrând personajele, care intră în prim-plan pentru a rosti o replică din scenariul existenţei cotidiene şi se retrag apoi, ca nişte actori, în culisele paginii.

Viaţa întreagă pare o sală de aşteptare, în care îţi petreci răstimpul dintre două trenuri, prietenii sau vârste. Cei tineri aşteaptă să plece la mare. Cei care au absolvit liceul în urmă cu 20 de ani aşteaptă o reuniune de clasă. În Portugalia, mătuşa Julia aşteaptă oaspeţi, pe care să-i primească veselă, cu un cântec murmurat parcă anume pentru ei.

Dar în aşteptare sunt, mai ales, oamenii trecuţi de o anumită vârstă. Într-o gară, la Cluj, în preajma sărbătorilor de Paşte, bunicul pleca spre tren mai devreme cu două ceasuri, după ce noaptea, în sine, nu fusese decât o lungă aşteptare a acestui moment al plecării. În Gara de Nord, la Bucureşti, o bătrână aşteaptă, lângă nepotul ei, să vină un tren. Are pasul sprinten, a uitat şi să se mai sprijine de bastonul cu care acum împrăştie, în jur, o mulţime imaginară.

Portretul bătrânei doamne cu tabieturi aflate la limita dintre eleganţă şi comic este cuceritor. Bătrîna îşi aşteaptă prietena mait ânără. Îşi aşteaptă medicul de familie, acelaşi de-o viaţă, care continua să o viziteze şi să o trateze, deşi a ieşit la pensie. Îl aşteaptă pe Mihăiţă, şoferul de taxi, care urcă la etaj, ca un cavaler, să o însoţească.

«Locuia singură, însă fata și nepoții, oameni deja în toată firea, treceau aproape zilnic pe la ea. Și, în general, se gospodărea singură. În fiecare dimineață își gătea într-o crăticioară micuță, ca pentru păpuși, de pildă, își făcea cîte o supă din două aripioare de pui. Mînca puțin, își uda mușcatele de pe balcon, stătea ore întregi într-un fotoliu, pierdută în gînduri, revizitîndu-și trecutul, sau se uita la televizor, la știri, pe Realitatea TV, cu sonorul dat la maximum. Cînd veneam în vizită, mă servea cu cîte o cafea – îi lua o oră ca s-o prepare într-un ibric tot ca de păpuși – și cu niște biscuiți, mereu aceiași, dintr o cutie mare de tablă. „Sînt din Eleveția!“ – ținea ea să spună de fiecare dată și mă îmbia să iau măcar unul. Mă întrebam ce vîrstă aveau biscuiții aceia, iar cutia era cu siguranță magică, pentru că nu se terminau niciodată. Odată a prins-o fiică-sa ce face: „Mamă, cum poți să le dai oamenilor așa ceva? Sînt vechi! Cum de nu ți-i am găsit, ca să-i arunc?“„Ba nu sînt vechi deloc“, a ripostat ea. „M-am uitat pe cutie și n-are termen de expirare…“, a spus cu satisfacție. Biscuiții aceia eterni o făceau probabil să creadă că nici viața nu are „termen de expirare“.»

În aşteptare, dând dovadă de o răbdare infinită, ca şi când timpul s-ar putea dilata după dispoziţia lor senină, sunt şi personajele marginale, oameni de la periferia socială, pentru care fericirea nu este un secret. Asemenea oameni nu fac din fericire un ideal, ci o trăiesc ca pe o stare de normalitate. Cel mai pitoresc mi se pare Nebunul cartierului, care are un nume, îl aflăm la final, dar care este, mai curând, recunoscut după sunetele pe care le rosteşte de obicei, „Ăăăă!”:

La ceas de seară, trece Nebunul cartierului pe străzi. Îşi are perimetrul lui, „aria protejată“, nu s-ar abate un pas de la traseu, plimbarea lui nocturnă se transformă într-o misiune îndeplinită. Trebuie să acopere tot, şi strada principală, şi ulicioarele cum e cea pe care locuiesc eu. Merge cu un pas hotărît de soldat. E furios, în mîna dreaptă are un par, niciodată acelaşi, uneori e o scîndură, alteori o bîtă, însă n-am auzitsă fi lovit vreodată pe cineva. Îl are doar pentru a se apăra. De noi, ceilalţi, care îi vrem răul. În prima noapte după ce m-am mutat, l-am auzit din casă şi m-am speriat. Pentru că nu poate să vorbească şi scoate doar un soi de strigăt de luptă: „Ăăăă!“ Îţi sfredeleşte creierul, simţi furnicături pe şira spinării. E ca-n filmele de groază, doar că Nebunul e inofensiv.

Nebunul este capabil de gesturi de o mare gingăşie, care-l reaşează, temporar, într-o galerie din care, de obicei, este absent, aceea a oamenilor care contează pentru semenii lor:

Într-o seară, mi-a oferit un buchet de iasomi epentru un leu. Era o lună mare şi plină deasupra cartierului nostru şi amândoi, după acest schimb, ne-am simţit fericiţi. (Pe străzile „din spate”)

În aşteptare sunt şi obiectele – tabloul de la bunica, o cutie de bijuterii de la tanti Geta, şi, în amintire, aşteaptă o maşina de cusut cu ţăcănit ritmic, bolduri împrăştiate prin casa de la Cluj, un centimetru de croitorie, un pulover, minunat iarna, obiecte care fac cumva ca „moartea să devină mai duioasă”.

Ultima imagine a cărţii Adinei Popescu invită, poate nu întâmplător, la contemplarea lumii prin care trecem, pierduţi cu totul într-un spectacol halucinant, real şi ireal, în acelaşi timp, liniştit şi frenetic: toamna este privită prin fereastra unui tren ca prin sticla unui acvariu de hotel – „o senzaţie de irecuperabilă pierdere, o lume reală, dincolo de sticlă, dar de neatins.” Cei care aşteaptă ceva sau pe cineva recunosc, cu siguranţă, această senzaţie.

În aşteptare de Adina Popescu