Iepurele blestemat

„Un proverb japonez spune că cel care blestemă un om sapă două gropi: una pentru cel blestemat și o alta pentru sine.” Bora Chung

Există pasionați ai prozei întunecate, cu atmosferă tenebroasă, personaje întruchipând răul în diverse ipostaze, crime, apariții sau dispariții inexplicabile, pasionați ai răsturnărilor de situație provocate de forțe malefice. Nu mă număr printre ei. Totuși, am citit până la capăt proza Borei Chung, fiindcă nu despre întunericul folosit ca rețetă de bestseller este vorba aici, ci despre arta de a scrie modificând permanent tipare preexistente.

Povestirile strânse în acest volum semnat de Bora Chung sunt foarte diferite, dar pe toate le citești cu un amestec de înfiorare și aviditate. Niciuna nu are happy-end, însă asta nu înseamnă că sunt deprimante, dimpotrivă, stilul rapid, uneori documentar prin prezentare detaliată a informației, le conferă o dimensiune inaccesibilă și, în felul acesta, le șterge din patos. Bora Chung scrie detașat despre ghinion, ceasul rău, păcate mărunte și păcate semnificative, spirite și AI. Aș spune că, folosind procedee clasice de obținere a suspansului, autoarea reușește să actualizeze permanent tipare narative comune.

Volumul de povestiri Iepurele blestemat este o demonstrație a faptului că singura delimitare valabilă rămâne cea calitativă. Nu tema determină valoarea unei proze, ci un ansamblu de calități ale scriiturii. Mai cu seamă contează ca, dincolo de tehnicile de captare a interesului, să existe o idee, în așa fel încât proza să capete substanță și motivație.

În prima povestire, cea care dă titlul întregului volum, Iepurele blestemat, se prezintă instrucțiunile de fabricare și de folosire a lucrurilor menite să poarte ghinion. Sunt reconstituite istorii din altă epocă, primitivă ca mentalitate, pentru a urmări, în plină modernitate, ecoul acestui mod de a trăi și de a înțelege lumea. Blestemul îi prinde în puterile sale pe toți cei care, vinovați de ceva sau nu, se află în preajma destinatarului unui fetiș aducător de ghinion. Iar ghinionul nu este definit în limitele unui timp sau unui spațiu, efecte nefaste putându-se manifesta de-a lungul mai multor generații.

Povestirea îngrozitoare intitulată Capul pleacă de la premisa necesarei raportări la propria persoană. Fără voia noastră, ne construim cópii mutante, rezultate din material biologic rezidual.

Casă, dulce casă începe neobișnuit cu observația că șoarecii ocupă etajele superioare ale unei clădiri vechi, în vreme ce subsolul rămâne absolut curat, adică invers decât se întâmplă în mod obișnuit.

De la Isac Asimov știm că roboții nu atacă oamenii, lege fundamentală. În povestirea Adio, dragostea mea legea aceasta se anulează. Căpătând conștiință, sensibilitate și frustrări, roboții, vulnerabili și ei, dependenți de baterii, își ucid stăpâna care le acordase dreptul de a-i invada spațiul personal. O greșeală măruntă creează condițiile unui dezastru – roboții ies pe stradă, aleargă liberi și periculoși, constrânși temporar doar de acumulatoare. Robotul nu se ține în dulap, căci poate deveni un… schelet.

Stăpânul vânturilor și al nisipurilor este un basm clasic, cu filon moralizator: păcătoși, oamenii nu fac diferența dintre bine și rău. În loc de recunoștință, salvatorii primesc ură și, apoi, uitarea. O imagine remarcabilă este aceea a unui pește orb, scos din nisip și aruncat în mare, în timpul celei mai așteptate ploi – ploaia izbăvitoare de secetă, în deșert.

Cu cât mai înspăimântătoare, cu atât mai bine. Citind proza Borei Chung, ești tentat să rămâi în poveste, cu ochii măriți, temător, stăpânit de curiozitatea de a afla cum decurg lucrurile până la final. Nu poți părăsi pagina, în ciuda unor frisoane care te încearcă.

Într-o asemenea proză se verifică permanent capacitatea de antepronunțare a cititorului, tentat să emită presupoziții în temeiul a ceea ce cunoaște deja. Doar că imprevizibilul pare să fie cel mai important element de construcție a narațiunii. După un parcurs înscris în limitele normalității, ceva ieșit din comun determină confruntarea cu o situație-limită din care cele mai multe personaje ies învinse.

Este important cine spune povestea, care este identitatea naratorului, a cărui intenție este să facă din relatare o mărturie. La final, senzația comună este aceea a eliberării, nu de viață, ci de fiorul care a însoțit narațiunea.

Despre autoare aflăm câteva lucruri din prezentarea editurii:

Bora Chung (n. 1976) a publicat trei romane, trei volume de proză scurtă și a tradus în coreeană literatură modernă rusă și poloneză. A studiat la Yale University și Indiana University, după care s-a reîntors în Coreea de Sud, unde traduce și scrie ficțiune.

Las mai jos alte fragmente:

„Unii oameni își lasă viața să fie condusă de un șoc imens care se reflectă în instinctele lor de supraviețuire. Viața lor a rămas captivă unui moment splendid din trecut, o capcană în care reproduc la nesfârșit o clipă care pentru ei a avut un sens, care a fost pentru ei un semn categoric că sunt în viaţă. Momentul e scurt, dar chiar și la multă vreme după ce a trecut, clipele fericite şi cele nefericite se scurg printre degetele lor ca niște fire de nisip, în timp ce ei își repetă și îşi confirmă fără niciun sens propria supraviețuire. Cei care nu sunt conştienţi că viața le scapă printre degete în timp ce sunt prinși în capcana trecutului – el, bunicul lui, mama lui, eu rămân niște fantome ale trecutului, indiferent dacă mai sunt în viață sau dacă au murit.” (p. 266)

„Dac-ar fi să-mi pun o dorință

Atunci mi-aş dori să fiu doar puțin mai fericit

Fiindcă dac-aş fi prea fericit,

Mi-ar fi dor de tristețe.” (p. 265)

„Nu-mi mai rămăsese nimic din ce aș fi putut aștepta să se întâmple. Singură în baia lui, așteptam o minune, pe cineva care să mă găsească și să mă dezlege de viața de care eram legată.” (p. 266)

„(Există şi androizi-copii, dar e nevoie de aprobare specială ca să îi iei acasă; în plus, nici nu sunt specializarea mea.) Indiferent de grupa de vârstă pe care o înfăţişează, modelele de ultimă generație seamănă tot mai mult cu o fiinţă umană. Cu cât e mai avansată tehnologia prin care sunt realizate, cu atât sunt mai fermecătoare și atrăgătoare, mai politicoase și elaborate. Interacționează cu stăpânii lor, învață despre ei și folosesc informația ca să gândească singuri și să înţeleagă. Cu cât trăiește mai mult cu proprietarul său, prototipul „creşte şi se schimbă, ajungând un partener cât mai compatibil cu nevoile și dorinţele celui care l-a cumpărat.

Tocmai de aceea proiectarea, fabricarea și testarea partenerilor umanoizi sunt sarcini plăcute, care aduc satisfacţie angajaţilor. Ori de câte ori testam un model nou, rămâneam uimită de progresul tehnologiei şi de felul elaborat în care fusese executat un umanoid. Partenerii artificiali umanoizi sunt deseori mai atenți la detalii, au mai multă compasiune și răbdare decât o fiinţă umană. Androizii au fost inițial creaţi ca să-i sprijine emoţional pe oamenii în vârstă din ţările în care procesul de îmbătrânire a populaţiei avansează rapid, dar, cu timpul, datorită funcțiilor speciale, au început să fie căutați și apreciați și de utilizatorii de diferite vârste şi poziții sociale. În anumite cercuri circula un zvon amuzant, cum că proiectarea și fabricarea partenerilor artificiali face parte dintr-o conspirație a companiilor din industria androizilor ce urmăreşte scăderea într-un ritm rapid a ratei natalității și îmbătrânirea populaţiei, prin vânzarea cât mai multor roboți.” (p. 107)

„Nu căuta să te răzbuni folosind fetişurile făcute de tine. Nu-i blestema pe alţii cu fetişurile făcute de mâna ta, în propria casă. Sunt două reguli nescrise, dar nu întâmplătoare.” (p. 27)

„– Când faci fetişuri blestemate, negreşit trebuie să le faci frumoase.

Aşa îmi spune mereu bunicul.

Şi îi dau dreptate, căci lampa în formă de iepure ce stă sub un copac e foarte drăguță. Copacul nu seamănă cu unul real, dar trupul iepurelui a fost modelat cu grijă la detalii. Corpul alb ca zăpada contrastează cu negrul de pe vârful urechilor și al cozii, cu ochii ca doi tăciuni. E confecţionat dintr-un material tare, însă botul, mic și rozaliu, şi blana deasă sunt moi. Când aprind lampa, iepurele emană o lumină albă, strălucitoare. Am senzația că e viu, că dintr-o clipă în alta va ciuli urechile și va începe să amuşine.

Aşa cum în spatele fiecărui obiect se ascunde o poveste, și lampa în formă de iepure are propria istorie, de vreme ce este un fetiş blestemat. Bunicul se așază pe fotoliu și începe să-mi spună pentru a nu știu câta oară povestea lămpii pe care a făcut-o special pentru prietenul lui.

Meşteşugul fabricării fetişurilor blestemate are două reguli nescrise, transmise în familia noastră din generație în generație: nu căuta să te răzbuni folosind fetişurile făcute de tine și nu-i blestema pe alţii cu fetişurile făcute de mâna ta sau de un membru al familiei, în propria casă. Iepurele-lampă a fost singurul fetiş care a făcut excepție de la aceste reguli.” (p. 5)

Iepurele blestemat de Bora Chung